G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

11/ian/2010 Nu pierdeţi mâine: Barack Obama şi geopolitica relaţiilor dintre Israel şi palestinieni

mâine, 12 ianuarie a.c., o analiză a lui Zbigniew Brzezinski asupra politicii externe a administraţiei Obama în contextul impasului geopolitic dintre Israel şi palestineni – unul dintre cele mai importante texte ale ultimelor luni, marca Foreign Affairs!

Reclame

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

11/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a primului an de mandat B. Obama (1/6)

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (I)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

The foreign policy of U.S. President Barack Obama can be assessed most usefully in two parts: first, his goals and decision-making system and, second, his policies and their implementation. Although one can speak with some confidence about the former, the latter is still an unfolding process.

To his credit, Obama has undertaken a truly ambitious effort to redefine the United States’ view of the world and to reconnect the United States with the emerging historical context of the twenty-first century. He has done this remarkably well. In less than a year, he has comprehensively reconceptualized U.S. foreign policy with respect to several centrally important geopolitical issues:

•  Islam is not an enemy, and the „global war on terror” does not define the United States’ current role in the world;

•  the United States will be a fair-minded and assertive mediator when it comes to attaining lasting peace between Israel and Palestine;

•  the United States ought to pursue serious negotiations with Iran over its nuclear program, as well as other issues;

•  the counterinsurgency campaign in the Taliban-controlled parts of Afghanistan should be part of a larger political undertaking, rather than a predominantly military one;

•  the United States should respect Latin America’s cultural and historical sensitivities and expand its contacts with Cuba;

•  the United States ought to energize its commitment to significantly reducing its nuclear arsenal and embrace the eventual goal of a world free of nuclear weapons;

•  in coping with global problems, China should be treated not only as an economic partner but also as a geopolitical one;

•  improving U.S.-Russian relations is in the obvious interest of both sides, although this must be done in a manner that accepts, rather than seeks to undo, post-Cold War geopolitical realities; and

•  a truly collegial transatlantic partnership should be given deeper meaning, particularly in order to heal the rifts caused by the destructive controversies of the past few years.

For all that, he did deserve the Nobel Peace Prize. Overall, Obama has demonstrated a genuine sense of strategic direction, a solid grasp of what today’s world is all about, and an understanding of what the United States ought to be doing in it. Whether these convictions are a byproduct of his personal history, his studies, or his intuitive sense of history, they represent a strategically and historically coherent worldview. The new president, it should be added, has also been addressing the glaring social and environmental dilemmas that confront humanity and about which the United States has been indifferent for too long. But this appraisal focuses on his responses to the most urgent geopolitical challenges.

CHALLENGES TO WHITE HOUSE LEADERSHIP

Obama has shown a genuine sense of strategic direction and a solid grasp of what today’s world is all about. Obama’s overall perspective sets the tone for his foreign-policy-making team, which is firmly centered in the White House. The president relies on Vice President Joe Biden’s broad experience in foreign affairs to explore ideas and engage in informal strategizing. National Security Adviser James Jones coordinates the translation of the president’s strategic outlook into policy, while also having to manage the largest National Security Council in history – its over-200-person staff is almost four times as large as the NSC staffs of Richard Nixon, Jimmy Carter, and George H. W. Bush and almost ten times as large as John F. Kennedy’s. The influence of Secretary of Defense Robert Gates on national security strategy has been growing steadily. Gates’ immediate task is to successfully conclude two wars, but his influence is also felt on matters pertaining to Iran and Russia. Secretary of State Hillary Clinton, who has the president’s ear as well as his confidence, is likewise a key participant in foreign policy decisions and is the country’s top diplomat. Her own engagement is focused more on the increasingly urgent global issues of the new century, rather than on the geopolitical ones of the recent past.

Finally, Obama’s two trusted political advisers, David Axelrod and Rahm Emanuel, who closely monitor the sensitive relationship between foreign and domestic politics, also participate in decision-making. (For example, both sat in on the president’s critical September meeting with Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu.) When appropriate, policy discussions also include two experienced negotiators, George Mitchell, who conducts the Middle East peace negotiations, and Richard Holbrooke, who coordinates the regional response to the challenges in Afghanistan and Pakistan. In effect, they are an extension of the president’s NSC-centered process.

On this team, Obama himself is the main source of the strategic direction, but, unavoidably, he is able to play this role on only a part-time basis. This is a weakness, because the conceptual initiator of a great power’s foreign policy needs to be actively involved in supervising the design of the consequent strategic decisions, in overlooking their implementation, and in making timely adjustments. Yet Obama has had no choice but to spend much of his first year in office on domestic political affairs.

As a result, his grand redefinition of U.S. foreign policy is vulnerable to dilution or delay by upper-level officials who have the bureaucratic predisposition to favor caution over action and the familiar over the innovative. Some of them may even be unsympathetic to the president’s priorities regarding the Middle East and Iran. It hardly needs to be added that officials who are not in sympathy with advocated policies rarely make good executors. Additionally, the president’s domestic political advisers inevitably tend to be more sensitive to pressures from domestic interest groups. This usually fosters a reluctance to plan for a firm follow-through on bold presidential initiatives should they suddenly encounter a foreign rebuff reinforced by powerful domestic lobbies. Netanyahu’s rejection of Obama’s public demand that Israel halt the construction of settlements on the West Bank and in East Jerusalem is a case in point.

 It is still too early to make a firm assessment of the president’s determination to pursue his priorities, as most of the large issues that Obama has personally addressed involve long-range problems that call for long-term management. But three urgent issues do pose, even in the short run, an immediate and difficult test of his ability and his resolve to significantly change U.S. policy: the Israeli-Palestinian conflict, Iran’s nuclear ambitions, and the Afghan-Pakistani challenge. Each of these also happens to be a sensitive issue at home. (continuarea – mîine: despre impasul israelo-palestinian)

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu