Spectacolul ideilor pe hartă

10/ian/2010 Mâine, un text de Adrian Cioroianu despre noile ambiţii regionale şi globale ale Turciei

… despre noua politică externă a Turciei şi despre ministrul de externe Ahmet Davudoglu – un text ce va fi publicat în viitorul număr al revistei Foreign Policy – ediţia română.

10 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Avanpremieră: O excelentă analiză a politicii externe a administraţiei Obama

de mâine, în serial, GEOPOLITIKON propune o excelentă analiză de ultimă oră a politicii externe a administraţiei B. Obama, semnată Zbigniew Brzezinski.

10 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

10/ian/2010 „The Economist”: România şi Bulgaria – sinonime, la Bruxelles, pentru corupţie, respectiv crimă organizată

… revista The Economist despre Europa de Est la începutul anului 2010 şi despre dificultatea de a poziţiona pe hartă acest concept geografico-politico-istoric. Din nou, o perspectivă nu foarte măgulitoare pentru România şi Bulgaria. Dar ce este nou aici?! – EURAST

Vezi şi:  “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare  ///  “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?  ///  Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România


“Eastern Europe”. Wrongly labelled

Jan 7th 2010
From The Economist print edition

The economic downturn has made it harder to speak sensibly of a region called “eastern Europe”

Illustration by Peter Schrank
IT WAS never a very coherent idea and it is becoming a damaging one. “Eastern Europe” is a geographical oddity that includes the Czech Republic (in the middle of the continent) but not Greece or Cyprus (supposedly “western” Europe but in the far south-east). It makes little sense historically either: it includes countries (like Ukraine) that were under the heel of the Soviet empire for decades and those (Albania, say) that only brushed it. Some of those countries had harsh planned economies; others had their own version of “goulash communism” (Hungary) or “self-managed socialism” (Yugoslavia).

Already unreliable in 1989, the label has stretched to meaninglessness as those countries’ fortunes have diverged since the collapse of communism. The nearly 30 states that once, either under their own names or as part of somewhere else, bore the label “communist” now have more differences than similarities. Yet calling them “eastern Europe” suggests not only a common fate under totalitarian rule, but a host of ills that go with it: a troubled history then; bad government and economic misery now.

 The economic downturn has shown how misleading this is. Worries about “contagion” from the banking crisis in Latvia raised risk premiums in otherwise solid economies such as Poland and the Czech Republic—a nonsense based on outsiders’ perceptions of other outsiders’ fears. In fact, the continent’s biggest financial upheaval is in Iceland (see article, article), and the biggest forecast budget deficits in the European Union next year will not be in some basket-cases from the ex-communist “east” but in Britain and in Greece. The new government in Athens is grappling with a budget deficit of at least 12.7% of GDP and possibly as much as 14.5%. European Commission officials are discussing that in Greece this week.

None of the ten “eastern” countries that joined the EU is in so bad a mess. They include hotshots and slowcoaches, places that feel thoroughly modern and those where the air still bears a rancid tang from past misrule. Slovenia and the Czech Republic, for example, have overhauled living standards in Portugal, the poorest country in the “western” camp. Neither was badly hit by the economic downturn. Some of the ex-communist countries now have better credit ratings than old EU members and can borrow more cheaply. Together with Slovakia, Slovenia has joined the euro, which Sweden, Denmark and Britain have not. Estonia—at least in outsiders’ eyes—is one of the least corrupt countries in Europe, easily beating founder members of the EU such as Italy.

Three sub-categories do make sense. One is the five autocratic ’stans of Central Asia (Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan and Uzbekistan). They scarcely count as “Europe”, though a hefty Britain-sized tenth of Kazakhstani territory (some 200,000 square kilometres) lies unambiguously in Europe. Kazakhstan also this year chairs the Organisation for Security and Co-operation in Europe, a Vienna-based post-cold-war talking shop. But none of the ’stans has become a member of the Council of Europe (another talking shop and human-rights guardian, based in Strasbourg). That shows the problem. The definition of “Europe” is as unreliable as the word “eastern”.

The ’stans vary (Tajikistan is poor, Kazakhstan go-getting). But all have slim prospects of joining the EU in the lifetime of anyone reading this article. That creates a second useful category: potential members of the union. It starts with sure-fire bets such as Croatia, and other small digestible countries in the western Balkans such as Macedonia. It includes big problematic cases such as Turkey and Ukraine and even—in another optimistic couple of decades—four other ex-Soviet republics, Georgia, Moldova, Armenia and Azerbaijan (the last, maybe, one day, on Turkey’s coat-tails).

The third and trickiest category is the ten countries that joined in the big enlargement of 2004 and in the later expansion of 2007. They are a mixed bunch, ranging from model EU citizens such as Estonia (recently smitten by a property bust, but all set to gain permission this year to join the euro) to Romania and Bulgaria, which have become bywords in Brussels for corruption and organised crime respectively. Eight of them (Romania and Bulgaria are the exceptions) have already joined Europe’s Schengen passportless travel zone. Most (Poland is a big, rankling exception) also have visa-free travel to America. All (unlike EU members Austria, Cyprus, Ireland and Malta) are in NATO.

Some worries remain constant, mild in the countries in or near the EU, more troubling in those in the waiting room and beyond. Exclusion and missed opportunity from the communist years still causes anger, as does near-exclusion from top jobs in international organisations (another consequence of the damaging “eastern Europe” label, some say). Toxic waste from that era, such as over-mighty spooks and miles of secret-police files, create openings for blackmail and other mischief-making, especially where institutions are weak. Lithuania’s powerful security service, the VSD, is in the centre of a political storm, but worries about lawlessness and foreign penetration ripple from the Baltic to the Black Sea.

Four countries—Poland and the three Baltic states—worry a lot about Russian revisionism (or revanchism). Hungary, the Czech Republic and Slovakia are concerned too, but more about energy and economic security than military sabre-rattling. Yet elsewhere, in the former Yugoslavia for example, such fears seem mystifying and even paranoid.

The new and future members also share capital-thirstiness. All need lots of outside money (from the EU’s coffers, from the capital markets and from foreign bank-lending) to modernise their economies to the standards of the rest of the continent.

But the usefulness of the “new member state” category is clearly declining as the years go by. Oxford University still has a “New College” which was a good label in 1379 to distinguish it from existing bits of the university. It seems a bit quaint now. Poles, Czechs, Estonians and others hope that they will drop the “new” label rather sooner, so that they can be judged on their merits rather than on their past.


10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

10/ian/2010 Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală

(În decembrie 2009, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator al pieţii mondiale. Tot anul trecut China a depăşit SUA şi a devenit cea mai mare piaţă din lume pentru vînzările de automobile. Urmînd această evoluţie din ultimii ani, China va depăşi Japonia şi va ocupa poziţia de cea de-a doua economie a lumii.

Texte GEOPOLITIKON & EURAST pe acelaşi subiect: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul? /// O nouă “nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?  /// China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul? )


China overtakes Germany as biggest exporter
Country is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy

Associated Press,  Jan. 10, 2010
BEIJING – China overtook Germany as the world’s top exporter after December exports jumped 17.7 percent for their first increase in 14 months, data showed Sunday, in another sign of China’s rise as a global economic force.

Exports for the last month of 2009 were $130.7 billion, data from the General Administration of Customs showed. That raised total 2009 exports to $1.2 trillion, ahead of the 816 billion euros ($1.17 trillion) for Germany forecast by its foreign trade organization, BGA.

China’s new status is largely symbolic but reflects the ability of its resilient, low-cost manufacturers to keep selling abroad despite a slump in global consumer demand due to the financial crisis. December’s rebound was an „important turning point” for exporters, a customs agency economist, Huang Guohua, said on state television, CCTV. „We can say that China’s export enterprises have completely emerged from their all-time low in exports,” Huang said

Stronger foreign sales of Chinese goods could help to drive the country’s recovery after demand plunged in 2008, forcing thousands of factories to close and throwing millions of laborers out of work. Boosted by a 4 trillion yuan ($586 billion) stimulus, China’s economic expansion accelerated to 8.9 percent for the third quarter of 2009 and the government says full-year growth should be 8.3 percent.

Economists and Germany’s national chamber of commerce said earlier the country was likely to lose its longtime crown as top exporter.

China is best known as a supplier of shoes, toys, furniture and other low-tech goods, while Germany exports machinery and other higher-value products. German commentators note that their country supplies the factory equipment used by top Chinese manufacturers.

China surpassed the United States as the biggest auto market in 2009 and is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy soon. China passed Germany as the third-largest economy in 2007.

China’s trade surplus shrank by 34.2 percent in 2009 to $196.07 billion, the customs agency said. That reflected China’s stronger demand for imported raw materials and consumer goods while the United States and other economies are struggling and demand is weak.

Unfair advantage?
The United States and other governments complain that part of China’s export success is based on currency controls and improper subsidies that give its exporters an unfair advantage against foreign rivals.

Washington has imposed anti-dumping duties on imports of Chinese-made steel pipes and some other goods, while the European Union has imposed curbs on Chinese shoes.

The U.S. and other governments also complain that Beijing keeps its currency, the yuan, undervalued. Beijing broke the yuan’s link to the dollar in 2005 and it rose gradually until late 2008, but has been frozen since then against the U.S. currency in what economists say is an effort by Beijing to keep its exporters competitive.

The dollar’s weakness against the euro and some other currencies pulls down the yuan in markets that use them and makes Chinese goods even more attractive there, adding to China’s trade surplus.

Even though China overtook Germany as top exporter, the customs agency said total 2009 Chinese trade fell 13.9 percent from 2008. Commodities were among China’s key imports, the agency said, with the country bringing in 630 million tons of iron ore last year, up 41.6 percent from the previous year, and 200 million tons of crude oil, an increase of 13.9 percent, as prices for both commodities fell.

Economists say China has been rushing to build up stockpiles at bargain prices since crude oil and other commodity prices plunged in 2008. That motive, more than a revival in actual industrial demand, has driven its recent import boom of oil, copper and other metals.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 O rememorare: Filip Vârlan – Revoluţia din 1989 în imaginile mele

Revoluţia în imaginile mele

(sau Ce fac pe 21 seara?)

 Filip Vârlan  

Este 21 decembrie 2009 seara iar la ora la care scriu, televiziunile publice şi private din România au o ofertă variată de programe cu audienţă mai mică sau mai mare, după gustul, respectiv interesul telespectatorilor. Am aşteptat mult această zi, neputând să îmi ascund emoţiile celebrării a 20 de ani de la începutul revoluţiei în Bucureşti, de care îmi aduc aminte mai intens în această perioadă. Intensitatea aşteptării a fost mai pronunţată deoarece, gândindu-mă retrospectiv, observ că ea este rezultatul unui mix între interesul crescendo pe care l-am dezvoltat pentru studiul celor întâmplate atunci (puteţi să-i spuneţi obsesiv “aflarea adevărului”) şi clişeele comemorative la care asistăm anual. Mi-am spus că de această dată trebuie să fie ceva special, trebuie să acţionez, să-mi instig propriile amintiri, în fond cifra e rotundă. Pe măsură ce s-a apropiat aniversarea am încercat să studiez cât mai bine oferta programelor TV, urmărind posibile documentare inedite care să aducă, daca nu interpretări noi, măcar imagini nemaivăzute. De ce imagini? Pentru că acestea m-au impactat atunci. În contrapondere aveam opţiunea numărul doi: să merg în Piaţa Universităţii.

Prima imagine

În 1989 eram pe la vârsta la care se face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Şansa a făcut să locuiesc central pe Bd. Bălcescu prin dreptul Bisericii Italiene chiar lângă o celebră florărie care acum nu mai există.

21 decembrie fusese o zi călduroasă de iarnă pe care o petrecusem cu bunicul meu în piaţă la cumpărături, cu speranţa că o să am după prânz şi câteva ore de joacă prin parc. Ieşind de la staţia de metrou Batiştei, îl las pe bunicul meu în spate, şi încep să alerg către casă unde mă aşteptau mama ieşită în pauza de la birou şi bunica. Mă reped instinctiv, şi vă garantez că nici acum nu am habar de ce am făcut-o atât de decis, către televizor pe care îl aprind direct pe singurul post ce se prindea. De aproximativ câteva minute, Ceauşescu îşi începuse speech-ul, fusese aplaudat deja odată, îşi ridicase mâna în aer în celebru-i gest de militantist, rostind mulţumirile organizatorilor acestei mari manifestaţii şi dintr-o dată s-a oprit. Din spate se auzeau ţipete amplificate de staţiile de transmisie iar mimica personajului  cu caciulă de astrahan a trădat pentru prima dată în direct spaimă şi nedumerire. În continuare, într-un plan secundar s-a văzut individul cu pălărie care intrase în clădire atenţionându-l pe Ceauşescu de primejdie.

– textul integral în format word doc. – Varlan – Revolutia imagini – dec 09

10 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.

[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu