G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

12/apr/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (6/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

6/6

Actul Final era alcătuit din patru domenii sau arii tematice: chestiunile legate de securitatea în Europa[1], cooperarea în materie de economie, ştiinţă, tehnologie şi mediu înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar si nu în ultimul rând continuitatea Conferinţei.

Principiile care guvernează relaţiile între state au fost formulate sub numele de „Decalogul de la Helsinki”: egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între Citește în continuare

Reclame

12 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

06/apr/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (5/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

5/6

Prima fază a Conferinţei propriu-zise a avut loc la Helsinki în perioada 3-7 iulie 1973, odată cu reuniunea miniştrilor de externe ai celor 35 de state participante. Discursul lui Gromîko s-a concentrat asupra inviolabilităţii graniţelor, subliniind principiile care trebuiau să fie prioritare în ceea ce priveşte securitatea Europei.[1]

La rândul său, ministrul de externe român, George Macovescu, a subliniat rolul activ al României ca promotor al Conferinţei începând cu „Declaraţia de la Bucureşti” din 1966, în care statele socialiste au lansat propunerea pentru securitatea europeană.[2] De asemenea, acesta a pledat pentru continuitatea demersurilor de la Helsinki în viitor şi adoptarea deciziilor prin consens. ”În plus, sprijinim continuitatea Conferinţei, prin stabilirea unui organism consultativ, participarea egală a statelor europene, a SUA si a Canadei. În opinia noastră, acest organism va funcţiona repectând principiile de rotaţie şi va adopta soluţii sau recomandări prin consens”.[3]

În finalul discursului, acesta relua teme mai vechi precum principiile ce stau la baza relaţiilor reciproce între statele participante, dezangajarea militară cooperarea înm toate domeniile de interes comun, etc.

România îşi rezerva dreptul de a prezenta la cea de-a doua fază, propuneri privind în principiu, măsurile de aplicare a principiului nerecurgeriii la forţă sau ameninţarea cu forţa, precum şi structura viitorului organism permanent.[4]

Feed-back-ul presei româneşti a fost unul notabil cu privire la acestă întrunire paneuropeană dar pe măsură ce Conferinţa se derulează, remarcile încep să se limiteze doar la teme de securitate şi dezarmare, iar acele acorduri stabilite în domeniul umanitar să fie omise în mod intenţionat. Aceste măsuri au fost determinate de natura regimului comunist care nu era interesat să facă publice demersuri de tipul acesta pentru că puteau fi concretizate prin mişcări de protest.

Cea de-a doua etapă de negocieri s-a desfăşurat la Geneva în intervalul 18 septembrie 1973 – 21 iulie 1975. De data aceasta, era vorba de reuniunea de experţi care a durat 19 luni şi a fost considerată a fi una dintre cele mai importante şi determinante întâlniri a ceea ce avea să se numească ulterior, CSCE. Procedura stabilită consta într-un prim acord mutual, urmat apoi de unul provizoriu care circula în şase limbi, până avea să se ajungă la cel definitiv.

Încă de la început, în Comitetul de coordonare au apărut dificultăţi în modul de abordare a problemelor şi procedura de soluţionare, pentru că marile puteri preferau să discute în culise sau în propriile capitalele decât să aibă o dezbatere democratică în cadrul CSCE.[5]. În cadrul acestei de-a doua runde asistăm şi la o serie de evenimente care vor aduce scepticism şi îndoială in cadrul mediului internaţional: SALT –Tratarea pentru limitarea Armelor Strategice stagnează pentru o vreme, iar în octombrie 1973 izbucneşte un nou conflict arabo-israelian, care ajunge să pună sub semnul întrebării continuitatea acestei etape în eventualitatea extinderii acestui conflict.

Tot în cadrul acestor demersuri CSCE, apariţia unor lideri occidentali a influenţat fără îndoială evoluţia destinderii. În aprilie, 1974 moare preşedintele Pompidou, la câteva săptămâni, în mai Brandt demisionează din funcţia de cancelar al RDG din cauza aşa numitei Affaire Guillaume, iar Ford îl inlocuieşte pe Nixon, în acelaşi an ca urmare a afacerii Watergate.

Rolul activ al Românei şi, în general al blocului din Est a provocat la Geneva un „sentiment de eşec” în blocul din Vest, reflectat chiar de presa americană. Heraclides Alexis în lucrarea „Security and cooperation in Europe. The human dimension” arată că documentul final adoptat a fost privit ca un prim triumf al statelor socialiste considerate drept „adevăraţi arhitecţi ai Actului Final de la Helsinki”, pe care nu după mult timp –august 1975 –  aveau să-l semneze cele 35 de state participante.[6]

Din păcate, constituirea Conferinţei 1972-1975 va coincide treptat cu începutul involuţiei regimului comunist din România, când se vor adopta o serie de măsuri cu consecinţe destul de grave. Deşi sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci au reprezentat o perioadă de liberalizare pentru politica externă a României şi implicit a diplomaţiei române, aceasta nu a durat mult, metamorfozându-se treptat prin blocarea relaţiilor cu Occidentul. Noua situaţie de politică externă nu poate fi pusă decât pe fondul acţiunilor demarate de liderul de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, care au sistat orice demers diplomatic în raport cu statele democratice.

Cea de-a treia fază a CSCE a adus în prim plan perseverenţa sovietică din timpul negocierilor, prezentă până în ultimul moment al Conferinţei. Doleanţa delegaţiei sovietice era aceea de a obţine concesii în ceea ce priveşte temele sale de interes, mai ales în privinţa graniţelor, speculând oboseala generală din cadrul dezbaterilor. [7]

În cele din urmă, Conferinţa de Securitate şi Cooperare s-a încheiat la Helsinki, prin reuniunea din 30 iulie – 1 august 1975, odată cu semnarea Actului Final. (va urma)


[1] Patricia Gonzalez Aldea, op.cit., p.19.

[2] Conferinţa generală – europeană, un pas important spre edificarea concretă a securităţii continentului. Cuvântarea rostită de ministrul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste România, George Macovescu în “România liberă”, nr.8926 din 5 iulie 1973, p. 6.

[3] Ibidem.

[4] Valentin Lipatti, op.cit., p. 76.

[5] Idem, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Însemnări despre o negociere şi urmările ei, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 78.

[6] Apud, Patricia Gonzalez  Aldea, op.cit., p. 22.

[7] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 162-167.

6 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

29/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (4/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

4/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a organizat mai multe întâlniri preliminare sub formă de consultări şi trei etape de creare până la semnarea Actului Final.

Consultările dintre ambasadori au început la 22 noiembrie 1972, la Dipoli[1] când asistăm la „un prim semnal al festivalului românesc care, cu diverse incidenţe are să se prelungească până la finalul CSCE”. [2] Ambasadorul Valentin Lipatti – membru al delegaţiei române conduse pe atunci de ministrul de externe George Macovescu – a protestat faţă de inechitatea locurilor la masa de negocieri, unde se oferiseră câte trei URSS-ului, SUA, Marii Britanii şi Franţei şi câte două celorlalte delegaţii, iar contestarea diplomatului român a fost luată în calcul. Reprezentanţii României au militat pentru promovarea unui curs diplomatic al negocierilor şi respectarea regulilor de procedură. [3]

Un alt aspect, sesizat de autorităţile de la Bucureşti a fost preşedinţia lucrărilor. Şefii de misiune au considerat iniţial că preşedinţia trebuie asumată, potrivit cutumei de reprezentantul ţării gazde dar delegaţia română a formulat propunerea ca preşedinţia să fie asigurată prin rotaţie de către şefii de delegaţie, provocînd reacţii diverse şi contradictorii. Aşa cum era de aşteptat, sovieticii au fost deranjaţi de atitudinea românilor, acuzându-i că dau prea mare importanţă chestiunilor de procedură iar acest lucru  întârzie discutarea problemelor de fond şi stabilirea ordinii de zi a Conferinţei.[4]

Încă de la începuturile reuniunii, punctele de vedere ale sovieticilor şi ale românilor au fost destul de diferite, iar acest lucru s-a menţinut pe parcursul tuturor negocierilor, unde poziţia României a fost distinctă de cea a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia.

Conferinţa preliminară a CSCE, deschisă la Helsinki la 22 noiembrie 1972, a fost considerată un succes pentru diplomaţia sovietică. Leonid Brejnev declara miniştrilor de externe ai Tratatului de la Varşovia, reuniţi la Moscova, în ianuarie 1973 că „am putea întoarce lumea pe dos într-un singur an, noi socialiştii.” Acesta, nu uita să precizeze că acest lucru se datorează demersului comun al statelor comuniste dar că mai sunt şi multe de realizat „este cert că nu toţi sunt pe de-a întregul de acord cu noi, însă să lucrăm împreună uniţi şi să-i câştigăm pentru cauza noastră.”[5] Amintea printre alte aspecte şi cazul Cehoslovaciei, „s-a spus că s-a încălcat suveranitatea, s-a vorbit despre suveranitate limitată[…] sunt poveşti. Toate acestea sunt poveşti. Aici e vorba de socialism şi nu de poveşti şi mărunţişuri ca acestea. Chiar şi unele partide comuniste nu au înţeles de la început că ceea ce este mai periculos pentru ei este forţa noastră, a Uniunii Sovietice şi a ţărilor socialiste” care este „decisivă”.

Brejnev nu uita să ia act şi de acţiunile distincte ale românilor care au lăsat impresia occidentalilor că existau controverse în interiorul Tratatului de la Varşovia. Liderul sovietic arăta că „mărunţişurile românilor” puteau să ducă la amânarea întregului proces european: „nu a fost util când românii la Helsinki au intrat în discuţii pe chestiuni fără importanţă” dar susţinea că prin aceste precizări la adresa românilor, sovieticii nu se pronunţau împotriva lor ”Nu, Doamne fereşte!” [6]

Rezultatele primelor consultări s-au finalizat pe 8 iunie 1973, odată cu adoptarea „Cărţii Albastre”. Documentul cuprindea acordul la care s-a ajuns printr-un număr minim de voturi şi pe care participanţii trebuiau să-l accepte în cele şapte luni de dezbateri. De asemenea, erau menţionate principalele teme de pe agendă pentru reuniunea finală, regulile de funcţionare a Conferinţei precum principiul consensului sau preşedinţia prin rotaţie a reuniunilor.[7]


[1] Dipoli este cartier satelit al capitalei finlandeze aparţinând districtului Espo, dar care face parte din „marele Helsinki” şi se află la 10-12 km de Helsinki

[2] Apud, Patricia Gonzaley Aldea, Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.19

[3] Valentin Lipatti, op.cit., p. 23

[4] Ibidem, p. 27

[5] ANIC, fond CC al PCR, Relaţii Externe,  dosar nr. 289/ 1973, ff. 1-13.

[6] Ibidem.

[7] Recomandări finale ale consultărilor de la Helsinki, vezi Valentin Lipatti şi Ion Diaconu ed., Securitatea şi Cooperarea în Europa. Documente (1972-1989), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, pp.11-23.

29 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

22/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (3/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

3/6

Angajarea României în cadrul acestui proiect de securitate european presupunea dezvoltarea unei politici externe independente şi dobândirea unui important capital de imagine în relaţiile cu statele  din Occident, iar textul final al Declaraţiei de la Bucureşti a fost considerat un succes pentru diplomaţia română. Spre deosebire de aşa numita „Declaraţie de independenţă” a României din aprilie 1964 care reprezenta o poziţie de detaşare faţă de politica promovată de Uniunea Sovietică în interiorul blocului comunist, Declaraţia de la Bucureşti din 1966 era mult mai vizibilă si mai practică, reuşind să atragă atenţia forurilor europene, cu toate implicaţiile demersurilor diplomatice româneşti la CSCE. Mesajul politic al liderilor PCR depăşea acum graniţele ideologice ale Tratatului de la Varşovia, poziţionându-se de data aceasta mult mai aplicat în raport cu Occidentul, şi având un singur obiectiv: promovarea unei politici externe cât mai eficiente în conformitate cu interesele naţionale. Documentul semnat în capitala statului român se dorea a fi un prim program al securităţii europene, unde se făcea apel la toate statele europene să adere şi fost considerat unul din primele momente semnificative ale complicatului proces al negocierilor pentru organizarea CSCE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua temă, din cadrul Comitetului Politic Consultativ, privind reformarea alianţei, sovieticii au stabilit să amâne discuţiile şi să-şi concentreze întreaga atenţie asupra proiectului de securitate europeană.[1] Demersurile autorităţilor de la Bucureşti de a-şi promova propria agendă de politică externă, implicit propriile interese a determinat nemulţumirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte state dar a reprezentat de asemenea un semnal şi pentru Vest, de a monitoriza cu atenţie politica distinctă pe care o promova România în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Individualizarea României în cadrul blocului sovietic a devenit şi mai vizibilă în 1967 prin câteva acţiuni care au plasat-o în centrul atenţiei internaţionale, implicit NATO. Prima a fost reluarea relaţiilor diplomatice cu Germania federală în ianuarie 1967, urmată de vizita lui Willy Brandt în România în august 1967, într-o epocă în care niciun stat din blocul comunist, în afara URSS nu întreprinsese un astfel de demers.[2]

A doua acţiune a fost refuzul de a se conforma deciziei Moscovei de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma “Războiului de şase zile” din iunie 1967, în condiţiile în care toate statele membre ale Pactului de la Varşovia făcuse acest lucru.  Ceauşescu declara că nu e de acord să definească Israelul “drept agresor”. Într-o stenogramă a discuţiilor pe care delegaţia română le-a avut la Moscova cu privire la situaţia din Orientul Mijlociu, unde se încerca a se afla „cine e agresorul”, Brejnev raporta că israelienii au început războiul şi condamna „politica lor agresivă”. În schimb,  Nicolae Ceauşescu arăta că modul în care a acţionat Gamal Abdel Nasser, liderul Republicii Unite Arabe nu a fost de natură ”să-i  atragă prieteni”, iar ţelul său de a lichida Israelul l-a izolat de statetele democratice.[3]

În concluzie, pe baza raportului lui Brejnev, Ceauşescu declara că nu e de acord cu lichidarea Israelului pentru că nu face decât să agraveze situaţia, nu era de acord „să stea pe poziţia de a sprijini un război împotriva altui popor[…] indiferent cum a fost creat el pe drept sau pe nedrept”[4]. La fel de importante au fost şi progresele survenite în relaţiile româno-americane: vizita premierului Maurer în SUA şi întâlnirea sa cu Dean Rusk (23 iunie) şi preşedintele Lyndon Johnson (26 iunie), alegerea lui Corneliu Mănescu preşedinte ale celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Washington-ul urmărise îndeaproape demersurile diplomatice româneşti şi puteau sesiza că “Moscova are prea puţine motive să fie încântată de atitudinea României”.[5]

Din a doua parte a anilor şaizeci, occidentalii au început să fie şi ei din ce în ce mai preocupaţi de problematica securităţii şi cooperării la nivel european, astfel că au venit cu iniţiative de proiecte. Principala propunere a fost prezentată de ministrul de externe belgian, Harmel, în anul 1967, dar aceasta va avea mult de aşteptat până la sfârşitul acestei decade sau până la începutul anilor şaptezeci pentru ca primele contacte CSCE să fie stabilite. Negocierile au devenit din ce în ce mai lente odată cu evenimentele din Cehoslovacia şi intervenţia armată a statelor membre ale blocului comunist, cu excepţia României, precum şi apariţia „doctrinei Brejnev

În 1969, se reîncearcă o nouă acţiune diplomatică din partea esticilor pentru realizarea unei conferinţe europene, dar demersul a fost privit de diplomaţia occidentală cu mult scepticism, Uniunea Sovietică nu mai prezenta credibilitate după intervenţia sa în Cehoslovacia şi era destul de vizibil că intenţia diplomatică  a acesteia era reluarea contactului cu Vestul. Totodată, liderii sovietici intenţionau consolidarea relaţiilor din interiorul blocului comunist, prin cooptarea tuturor membrilor în semnarea Declaraţiei de la Praga, inclusiv a României care denunţase public „doctrina suveranităţii limitate” considerând-o incompatibilă cu principiile marxism-leninismului la 8 februarie 1969.

Statele membre ale Tratatului de la Varşovia, reunite la Praga, au propus desfăşurarea conferinţei în mai multe etape iar principalele probleme abordate sa fie renunţarea la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa şi extinderea relaţiilor între toate statele europene pe toate palierele. Feed-back-ul lui Henry Kissinger cu privire la conţinutul declaraţiei a fost că din perspectivă americană, orice înţelegere asupra problemelor europene era incompatibilă cu intervenţia în treburile interne ale altui stat. Al doilea aspect sesizat de reprezentantul SUA a fost că nu se putea baza pe excluderea Germaniei Federale pentru că ar fi dus la subminarea procesului încă din start. [6] Declaraţia de la Praga nu a avut efectul scontat iar acest lucru era destul de firesc pentru că acţiuni de tipul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi prezenţa militară în alt stat nu ar fi avut cum să motiveze sau să convingă statele din Vest să fie dispuse la negocieri.

În ianuarie 1970 , are loc o nouă discuţie între miniştrii de externe , în urma căreia adjunctul ministrului Afacerilor Externe român, Nicolae Ecobescu, propunea realizarea unei reuniuni  la Bucureşti, la care să participe toate statele interesate şi să dezbată problemele organizatorice ale CSCE. Principalul obiectiv diplomatic al establisment-ului de la Bucureşti, consta în angajarea Uniunii Sovietice într-o serie de angajamente internaţionale, care ar fi forţat-o să respecte principiile neintervenţiei în treburile interne ale altui stat.  Pentru România, orice sistem autentic de securitate europeană trebuia să aibă la bază nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa.

Prin aceste demersuri diplomatice, ambasadorul Valentin Lipatti considera că din perspectiva evenimentelor derulate în Cehoslovacia, includerea acestor prevederi în documentele Conferinţei europene erau primordiale pentru securitatea României.[7]

În vara anului 1970, miniştrii Afacerilor Externe s-au întâlnit din nou, de data aceasta la Budapesta şi au elaborat un memorandum prin care cereau „renunţarea la folosirea forţei sau ameninţări cu folosirea ei în relaţiile mutuale dintre statele din Europa”[8] Totodată, în cadrul aceluiaşi memorandum, solicitau convocarea Conferinţei pentru securitate şi colaborare în Europa, prin participarea tuturor statelor europene, extinderea relaţiilor comerciale, economice, tehnico-ştiinţifice şi înfinţarea unui „organism al Conferinţei general – europene”.[9]

După dezbaterile din capitala Ungariei, au urmat apoi o serie de tratative şi negocieri între statele europene ceea ce au determinat accelerarea începerii Conferinţei de la Helsinki. Începând cu anul 1972, acelaşi lucru este valabil şi în cadrul relaţiilor româno-sovietice, unde principala temă abordată va fi desfăşurarea Conferinţei de securitare din Europa. În acest sens, au loc o serie de convorbiri între Ceauşescu şi ambasadorul sovietic Drozdenko pentru a dezbate principalele puncte ale proiectului de securitate. O convorbire relevantă în acest sens se desfăşoară în august 1972, unde alături de cei doi,  a mai participat Nicolae Ecobescu, adjunct al MAE şi Kovaliov, ambasador cu însărcinări speciale din partea URSS. Principalele aspecte ale Conferinţei fuseseră dezbătute la întâlnirea din Crimeea iar acum Drozdenko era însărcinat să transmită „ cu titlul confidenţial un titlu de proiect care ar putea fi adoptat în urma consultărilor multilaterale pregătitoare de la Helsinki.” [10]  Drozdenko prezenta punctele cheie pe ordinea de zi: inviolabilitatea frontierelor, bazele securităţii europene, principiile relaţiilor reciproce dintre statele din Europa, egalitatea în drepturi şi schimburile comerciale şi economice. Platforma lor politică era exprimată şi în declaraţia adoptată la Praga din 26 ianuarie. Se introducerea principiul nefolosirii forţei, colaborarea între state şi mai ales respectarea suveranităţii. [11]


[1]  Mioara Anton, art. cit, p. 132.

[2] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a , revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p. 495.

[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR/ Cancelarie, dosar nr.10/1967, f. 11

[4] Ibidem, f. 13.

[5] Apud, Mihai Retegan, 1968-din primăvară până în toamnă . Schiţă de politică externă românească, Bucureşti, Editura Rao, 1998, p. 55.

[6] Mioara Anton, art.cit., pp. 134-135.

[7] Valentin Lipatti, op.cit.,p. 39.

[8] Apud, Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p.39.

[9] Mioara Anton, art.cit., p. 136.

[10] ANIC, fond CC al PCR/ Relaţii Externe, dosar nr.12/1974, ff. 2-5.

[11] Ibidem, ff. 7-10.

22 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

18/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (2/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

2/6

Primele iniţiative de proiecte de securitate colectivă în Europa, au aparţinut, încă de la jumătatea anilor cincizeci, Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, prin vocea Uniunii Sovietice, în urma Conferinţei de la Geneva din 1955 dar nu a stârnit nici un fel de reacţii în rândul occidentalilor.[1] Proiectul care va trezi pentru prima oară interesul Vestului, va fi cel de securitate europeană al ministrului de externe polonez, Rapacki, prezentat pe 2 octombrie 1957 în faţa Naţiunilor Unite ce consta în interzicerea producţiei şi a depozitării de arme atomice şi termonucleare, dar şi acesta s-a limitat la câteva declaraţii lipsite de impact. [2]

Proiectul a revenit în prim-planul scenei politice comuniste, şi a dobândit valenţe mai complexe, la începutul anilor şaizeci, ca urmare a reuniunii NATO din decembrie 1965, când s-a creat Forţele Nucleare Multilaterale. Acest lucru, presupunea relansarea puterii militare a Germaniei Federale, în calitate de membru NATO şi a posibilităţii unui război nuclear, ceea ce stârnit desigur reacţii din partea Uniunii Sovietice şi Poloniei, concretizate prin „Declaraţia de la Bucureşti”. [3]

Mesajul în sine al Declaraţiei nu era ceva cu totul nou pentru liderii de la Bucureşti, deoarece cu un an în urmă, aceştia lansase un proiect de rezoluţie „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între statele europene aparţinând unor sisteme social – politice diferite” şi fusese adoptat de Adunarea generală a ONU la 21 decembrie 1965 [4]. Ambasadorul român, Valentin Lipatti susţine în memoriile sale că România luase iniţiativa acestei rezoluţii, dar precizează că nu acţionase de una singură, ci reuşise să-şi asigure co-autori printre statele mici şi mijlocii din Europa : Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia şi Ungaria[5]. Aserţiunile lui Lipatti, sunt confirmate şi de diplomatul Mircea Maliţa care prezintă în detaliu planul care a stat la baza prezentării acestei rezoluţii, accentul fiind pus pe „dinamica coexistenţei şi pe cooperare” şi nu pe problema senzitivă a securităţi chiar dacă toţi erau interesaţi de ea, „era o rezoluţie a statelor mici şi mijlocii, nici un co-sponsor dintre statele mari” [6].

La începutul dezbaterilor din comisia politică a Adunării Generale, reprezentantul sovieticilor Federenko a încercat să desfinţeze proiectul românesc, încadrându-l în şirul de iniţiative ale statelor socialiste ca Polonia şi Bulgaria care ceruse un pact de neagresiune între Tratatul de la Varşovia şi NATO şi a invocat alte probleme ca fiind prioritare, precum situaţia din RFG. În ciuda acestor contestaţii, occidentalii au fost destul de receptivi la propunerea celor nouă state, argumentând că regretă „diatribele sovietice împotriva RFG, care  ni s-au părut o încercare deliberată de a deforma problema adusă în faţa Adunării generale de către delegaţia României”[7].

Reprezentanţii Vestului nu s-au lăsat antrenaţi în disputa cu sovieticii, astfel că dezbaterea rezoluţiei a fost aprobată printr-un vot unanim. În cadrul Adunării Generale a ONU, intenţia românilor nu a fost doar ca rezoluţia să treacă fără obiecţii, ci să constituie un mesaj politic pe viitor. Demersul diplomatic românesc nu a rămas fără ecou, ci din contră a fost îndeaproape urmărit de sovietici. El reprezentase o premieră, nu neapărat prin ceea ce a afirmat ci prin grupul trilateral din Europa divizată pe care l-a întrunit. Rezoluţia 2129 răspundea unei practici de cooperare ce se dezvolta acum dincolo de graniţele ideologice.[8]

Anul 1966 nu a făcut decât să confirme că acest proces de cooperare europeană devine unul fezabil. La şedinţa miniştrilor de externe, Gromîko lansa proiectul unei Conferinţe europene de securitate care să îndepărteze toate neclarităţile şi neînţelegerile din Europa. Propunerea ministrului de externe sovietic punea în umbră rezoluţia românilor de la ONU, motiv pentru care Mircea Maliţa se întreabă dacă nu cumva  chiar demersul diplomaţilor români îi determinase pe liderii de la Moscova să ia această iniţiativă, monitorizând ecoul şi sesizând primejdia unei astfel de conferinţe, sub o egidă tripartită şi nedorită de ei.[9]

 Dincolo de toate aspectele menţionate, România nu putea decât să salute proiectul de cooperare europeană al sovieticilor, cu o agendă mult mai completă şi complexă , cu atât mai mult cu cât declaraţia urma să fie adoptată la Bucureşti în iulie. Proiectul de securitate europeană, devenea aşadar, un punct central şi pe agenda înalţilor oficiali guvernamentali din România. Elaborarea “Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”, din vara anului 1966, de la  Bucureşti, a constituit practic  începutul acestui proces dar a arătat de asemeni şi divergenţele din cadrul blocului comunist.

Întâlnirea dintre miniştrii de externe de la Moscova din iunie 1966 şi cea din iulie de la Bucureşti, a Comitetului Politic Consultativ au scos în evidenţă atitudinea contradictorie a românilor faţă de polonezi şi est-germani în ceea ce priveşte elaborarea textului acestui proiect de securitate în Europa şi principiile de funcţionare ale tratatului de la Varşovia. În această atmosferă tensionată, establishment-ul românesc trebuia să ţină cont, printre altele, şi de problemele senzitive ale vest-germanilor. Devenind semnatară a unui document prin care s-ar fi condamnat politica promovată de autorităţile vest-germane, România ar fi putut determina o subminare a negocierilor pentru stabilirea relaţiilor diplomatice. Trebuie precizat faptul că românii nu şi-ar fi permis o relaţie deficitară cu aceştia, în condiţiile în care factorul economic şi nu numai era greu de îndepărtat pentru situaţia economică şi noul curs de politică externă promovat de liderii de la Bucureşti [10]

După o serie de dezbateri şi negocieri lansate în cadrul blocului comunist, diplomaţii români au reuşit să introducă în textul documentului, formule favorabile statului nostru în problemele securităţii, precum promovarea cooperării şi consolidării relaţiilor cu statele europene, renunţarea la împărţirea Europei în blocuri militare  şi inviolabilitatea frontierelor. În privinţa problemei germane, românii au reuşit să menţioneze sintagma „stat germen unificat şi democratic” fără însă să stabilească natura regimului politic a viitoarei construcţii[11]. Unul dintre cele mai importante amendamente ale proiectului preciza că „relaţiile între state pornesc de la renunţarea la ameninţarea cu forţa şi folosirea forţei, de la necesitatea de a rezolva litigiile internaţionale numai prin mijloace paşnice”, adică un principiu de securitate în adevărata sa accepţiune. (Era destul de important în epocă, să avem garanţii de securitate solide).  Totodată, conducerea de la Bucureşti punea accent pe principiile „suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi şi a neamestecului în treburile interne”[12].

Din textul Declaraţiei, nu lipseau însă şi aspectele privind găsirea unor soluţii comune pentru dezarmare, desfinţarea concomitentă a celor două blocuri, menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit dupa cel de–al doilea război mondial, lichidarea bazelor militare străine, retragerea tututror trupelor de pe teritoriile altor state europene şi evitarea unui conflict nuclear. [13]

 


[1] Proiectul sovieticilor încerca să împiedice relansarea  puterii militare germane şi a pericolului unui război nuclear.

[2] Patricia Gonzalez Aldea, Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990 , Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.13.

[3] Titlul complet al acestei declaraţii semnate la Bucureşti în iulie 1966 a fost: „Declaraţie cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”.

[4] Rezoluţia 2129 (Sesiunea a XX-a) din 21 decembrie 1965 a Adunării Generale a ONU, Actions on the regional level with a view to improving good neighbourly relations among european states having different social and political systems,                                                             http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/218/92/IMG/NR021892.pdf?OpenElement.

[5] Valentin Lipatti, op. cit., p17.

[6] Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, Editura CH Beck, pp. 101-122; Două opinii nuanţate cu privire la această propunere românească aparţine  Patriciei Gonzalez Aldea în lucrarea „ Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990)”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.13 care precizează că prima contribuţie românească la crearea CSCE aparţine preşedintelui Consiliului de Stat al RSR, Chivu Stoica prin rezoluţia 2129 şi cercetătoarei canadiene Jeanne Kirk Laux, în articolul “Prelude a la Conference sur la securite et la cooperation en Europe: L’experience du groupe des Neuf comme exemple de diplomatie independante des petits Etats, în revista “Politique Etrangere”, Paris, nr 6/1973 pp. 675-696 care menţionează faptul că nouă state europene având sisteme politice şi sociale diferite au voit să profite de climatul de destindere pentru a promova o cooperare general europeană şi a-şi afirma propria identitate dincolo de linia de demarcaţie a alianţelor.

[7] Apud, Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, Editura CH Beck, p. 111.

[8] Ca urmare a elaborării rezoluţiei 2129 a Adunării Generale ONU, în 1966 cele nouă state co-autoare au propus la conferinţa UNESCO un nou proiect de rezoluţie bazat pe textul acesteia, invitând statele europene să dezvolte cooperarea în domeniul cultural şi ştinţific. Un alt demers a fost şi întâlnirea miniştrilor de externe a celor nouă ţări la New York pentru a-şi exprima satisfacţiile faţă de ecoul rezoluţiei şi acţiunile întreprinse la UNESCO.

[9] Mircea Maliţa, op.cit., p. 130.

[10] Mioara Anton, Drumul spre Helsinki: România şi Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa.1966-1975, în revista „Studii şi materiale de istorie contemporană”, Serie nouă, Volumul 7/2008, p.131.

[11] Ibidem, p.132. 

[12] Apud, Mircea Maliţa, op.cit., p. 134.

[13] Cf. Mircea Maliţa, op.cit., pp 134 -142.

18 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

17/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

Autoarea acestui interesant studiu, dra Bădilă, este studentă la Master „România în secolul XX”, anul II, la Facultatea de Istorie, UB. – EURAST

1/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – organizată în august 1975 la Helsinki  a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianţe NATO şi Tratatul de la Varşovia, constituind astfel cel mai important forum internaţional de dialog  şi negocieri din toată perioada Războiului Rece. 

După decenii de imobilism, la începutul anilor şaptezeci asistăm la o detensionare a relaţiilor dintre Est si Vest, iar acest lucru a fost fezabil printre altele şi datorită noilor priorităţi diplomatice în contextul internaţional, raţiunilor economice dar şi a unor somităţi ale scenei politice internaţionale care vor impulsiona apropierea dintre Est şi Vest. Un exemplu pertinent, în acest sens, este şi politica promovată de Willy Brandt „Ostpolitik” de apropiere de Est.

„Acordul celor patru puteri”, semnat în 1971, la Berlin a reprezentat practic, unul din primele momente ale destinderii relaţiilor dintre cele patru puteri care administrau capitala Germaniei. Mai mult, în cadrul aceluiaşi univers de armonizare a relaţiilor dintre cele două blocuri antagonice, asistăm şi la primii paşi către o posibilă detensionare militară prin dezbaterile despre Reducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor (MBFR – Mutual Balance Forces Reduction) din anul 1973 şi Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT – Strategic Arms Limitation Talks) din 1972.

De asemenea, un alt aspect pe care îl putem sesiza este redefinirea politicii externe a SUA, prin tendinţa sa de apropiere de cele două mari puteri ale blocului comunist, URSS şi China. Acest demers a fost concretizat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Beijing, ceea ce a determinat o cvasi-normalizare a relaţiilor dintre China şi Occident şi prin întâlnirea acestuia cu liderul sovietic Brejnev în SUA.

În pofida noului climat internaţional, ce a permis angajarea Vestului şi a Estului în acelaşi forum de dezbateri, bipolaritatea continuă să fie evidenţiată, în principal din cauza viziunilor diferite asupra problemelor europene, mai ales în privinţa chestiunii drepturilor omului. În timp ce pentru Uniunea Sovietică, principalele obiective CSCE erau legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice, precum şi obţinerea unor beneficii economice din colaborarea cu Vestul,  pentru occidentali, interesul prioritar era  apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie  a informaţiei.

După cel de-al doilea Război Mondial, pe 10 decembrie 1948 a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin care drepturile erau apărate internaţional, dar apariţia regimurilor comuniste în Europa de Est a impulsionat superioritatea drepturilor economice asupra celor politice şi a celor colective asupra celor individuale. În timp ce Estul vorbea de drepturi de grup, acordate şi recunoscute individului de însuşi statul său, Vestul se referea la drepturi individuale.

Pe măsură ce proiectul unei posibile conferinţe a căpătat consistenţă, occidentalii şi-au propus două obiective concrete, unul pe termen scurt iar altul pe termen lung. Obiectivul pe termen scurt a constat în a nu accepta iniţiativa sovietică de a consacra realităţile politice de după 1945 decât în schimbul altor înţelegeri în care Occidentul era interesat. (ex. Ostpolitik, SALT I etc). Obiectivul pe termen lung presupunea liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa Occidentală. Aşadar, sovieticii erau puşi în situaţia de a accepta “dimensiunea umană a CSCE” propusă de occidentali şi a respecta drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului dacă doreau să-şi atingă scopul. (“coş unu” vs “coş trei”) [1]

În ceea ce priveşte statele mici şi mijlocii, fie că făceau parte din cele două alianţe militare, fie că erau neutre şi nealiniate, au fost angrenate în acest schimb de replici diplomatice şi interese ale marilor puteri. Acestea erau interesate de Conferinţă în măsura în care acest proiect de securitate şi cooperare le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut mai eficient în raport cu statele mari şi un rol vizibil în concertarea europeană. Pentru un stat de tipul României, ale cărei interese naţionale erau în epocă mai importante decât ale “comunităţii ţărilor socialiste” (care se reduceau , în ultimă instanţă la interesele URSS), opoziţia statelor mici faţă de marile puteri, reprezenta incontestabil, comportamentul politic şi diplomatic care trebuia să predomine la reuniunea paneuropeană de la Helsinki.

În memoriile sale, Valentin Lipatti, principalul negociator român la CSCE declară că toate demersurile diplomatice româneşti, ca şi ale altor state mici şi mijlocii, s-au situat în această perspectivă “menită să înlocuiască politica sferelor de influenţă bazată pe forţă şi pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă valabilă. Pentru aceste motive, ţările mici şi mijlocii au favorizat, fiecare pe măsura posibilităţilor lor, o orientare nouă, care a făcut din Conferinţa de la Helsinki şi “Urmările“ ei un proiect original, îndreptat cu precădere spre viitor”.[2]

Diplomatul român nu uită totuşi să precizeze că aceste acţiuni româneşti au fost vizibile şi s-au bucurat de succes şi datorită atitudinii Occidentului de a încuraja orice fisură ivită în unitatea monolitică a blocului comunist. Disidenţa Bucureştiului faţă de URSS nu putea trece neobservată forurilor europene occidentale ci din contră, trebuia  încurajată şi sprijinită de cele mai multe ori. (va urma)


[1] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 167-168.

[2] Ibidem.

17 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 2 comentarii