G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

              Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole?; f) ambele au fost obligate, în ultima parte a secolului al XIX-lea, să treacă brusc de la feudalism la capitalism, aclimatizând termeni până atunci stranii acolo, precum “progres” sau “industrializare”; şi g) ambele au suferit, în prima parte a secolului XX, războaie civile care au împărţit societatea în două, cu un rezultat similar: suprimarea modernităţii burgheze (chiar dacă în Rusia a câştigat stânga extremă, iar în Spania a ieşit victorioasă dreapta radicală – semn că extremele au gradul lor de înrudire). Cu atâtea similitudini, de ce – întreabă Bayer – asemănarea să nu meargă până la împlinirea paralelei, adică revenirea unui autentic ţar pe tronul Rusiei, pentru a închide această nefericită acoladă a istoriei care a fost comunismul, tranziţia etc.?

            iv) Sau, în fine, mai era varianta revanşei – cea mai problematică dintre toate.

În cartea mea despre geopolitica neo-Matrioşkăi, am amintit această stranie inversare a cifrelor: ca şi în Germania anului 1919, în Rusia de după 1991, la nivelul opiniei publice, nu există atât un regret după regimul comunist cât regretul pentru puterea de altădată a spaţiului pe care Rusia îl controla (adică Uniunea Sovietică). De fapt, e vorba despre un reflex comun al unor societăţi care s-au simţit nu învingătoare (prin faptul că au scăpat de tiranie sau autoritarism), ci învinse în faţa adversarului de până mai ieri. Pentru că acesta a fost sentimentul determinant şi în Germania post-1919. Naţiile şi popoarele nu se vor învinse şi nici nu-şi celebrează înfrângerile[2].

În cazul Germaniei, după primul război mondial sentimentul înfrângerii (printr-un “cuţit înfipt pe la spate”) a subminat republica de la Weimar şi a făcut de aşa fel încât secta insignifiantă a naţional-socialiştilor să ajungă în 1933 la putere, iar Adolf Hitler să apară ca salvator al naţiei persecutate. Fără a intenţiona vreo comparaţie între Hitler şi Putin, voi spune că acelaşi a fost sentimentul dominant şi în Rusia post-1991. Ruşii s-au simţit învinşi, dar şi trădaţi – şi din interior (de cosmopolitul Gorbaciov şi de echipa lui predispusă la cedări – cred încă mulţi ruşi), dar şi din afară (din partea republicilor-surori de până mai ieri, care s-au grăbit să-şi declare independenţa şi au întors spatele Rusiei; despre unele dintre ele voi vorbi mai jos). Sentimentul dominant în noua Rusie postsovietică nu a fost acela că Occidentul o ajută să iasă din criză, ci că vechii inamici de la Vest profită de slăbiciunile sale pentru a-i disloca arii întregi (prin NATO şi prin Uniunea Europeană) din vechea sa sferă de influenţă.

În momentul în care scriam acel capitol al cărţii mele nu cunoşteam explicaţia similară pe care o deduse deja Egor Gaidar, fostul prim-ministru al epocii Elţîn (1991-’92). Într-o admirabilă carte de memorii, dar şi de propuneri pentru noua Rusie[3], Gaidar vorbea despre similitudinile frapante dintre Germania post-1919 şi Rusia post-1991: a) Germania anului 1918, ca şi Rusia/URSS ultimilor ani ’80 fuseseră intoxicate, în preambulul crizei finale, cu ideea victoriei iminente; b) pe cale de consecinţă, popoarele lor nu erau pregătite pentru înfrângerea şi colapsul ce aveau să vină; c) astfel, s-a dezvoltat teza că niciuna dintre aceste două forţe nu fusese învinsă pe câmpul de luptă – de aici alibiul “cuţitului înfipt pe la spate” de trădători şi inamici; d) în cazul amândurora, a funcţionat supapa “ţapului ispăşitor”: evrei sau nu, cei care au animat grevele din Germania-1918 sau ONG-urile din Rusia-1991 au fost percepuţi ca agenţi ai destabilizării; e) mulţi germani şi mulţi ruşi au uitat repede cât de mult dispreţuiau ei înşişi regimurile anterioare colapsului din ţările lor; f) în ambele state conducerile ulterioare colapsului au folosit o retorică ce uza de nostalgia post-imperială existentă – o trimitere la “vârsta de aur” (imaginată) de altădată: parte din simbolurile imperiale germanice au fost reinstaurate în Germania în 1926 (înainte de Hitler!), iar în Rusia simbolurile ex-sovietice au început să reapară, tot mai vizibil, după anul 2000; g) în fine, Gaidar aminteşte că la începutul anilor ’30 naţional-socialiştii (încă) minoritari promiteau să despăgubească cetăţenii germani cu depuneri în bănci la nivelul anterior hiperinflaţiei din 1922-’23, după cum regimul rus de după 2000 a propus informalul pact “prosperitate contra autoritate” – conducerea de la Kremlin era autorizată a priori să ia ce măsuri dorea, cu condiţia ca nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor ruşi să crească.

Ceea ce, după crizele din 1993 şi 1998, chiar s-a întâmplat în intervalul 2000-2008. Conjunctura economică internaţională şi un preţ al energiei (petrol şi gaze) în creştere la scară mondială au marcat, în mod fericit, cele două mandate de preşedinte ale lui Putin. Şi odată cu banii din rezervele statului au sporit şi ambiţiile. Sentimentul revanşei (faţă de Occident, faţă de NATO, faţă de vecinii nerecunoscători etc.) nu a apărut în Rusia postsovietică odată cu preşedintele Putin; el a existat şi în epoca lui Elţîn, dar era îngrădit de posibilităţile reduse pe care le avea statul. Dar, după 2000, revanşa şi-a găsit şi resursele.

            Aşadar, cred că Rusia de azi se apropie mai cu seamă în acest al patrulea scenariu istoric posibil. Aceasta nu înseamnă că Rusia va declanşa un viitor conflict militar cu Occidentul – dar poate însemna că Rusia va continua, cel puţin o vreme, să judece în termenii unui alt Război rece.

 

Madonna versus Taras Bulba

            Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria. (continuarea în partea a treia, care va fi postată în săptămîna 19-25 octombrie a.c.)


[1] Alexei Bayer, “Russia needs its own Juan Carlos”, în The Moscow Times, 20 iulie 2009.

[2] Cu excepţiile de rigoare – vezi cazul Serbiei, pentru care bătălia (pierdută) de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije) din 15 iunie 1389 rămâne până azi un autentic loc al memoriei naţionale.

[3] Yegor Gaidar, Collapse of an empire. Lessons for modern Russia, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2007, p. xii-xvii.

Reclame

5 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | 5 comentarii

05/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

First Chapter (1)

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

 

Adrian CIOROIANU

 (Fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Soldaţii sovietici au luptat eroic în al doilea război mondial. Nu erau cei mai bine echipaţi soldaţi din lume şi nici nu aveau cele mai bune arme, cele mai călduroase haine sau cea mai consistentă hrană – dar au avut o dârzenie fără de care istoria Europei în secolul XX ar fi arătat altfel.

Soldaţii Armatei Roşii nu erau din cale afară de educaţi – dar erau ascultători şi disciplinaţi. După ce dădeau peste cap 200 de grame de vodcă ieftină şi sporită cu apă (pe care le-o dădea bucătarul trupei înainte – sau în loc – de masă), plecau la atac strigând Pentru Stalin!, Pentru Maica Patrie!, şi mulţi dintre ei mureau cu aceste cuvinte pe buze. Greşeşte cine crede că aceşti soldaţi nu credeau în lozincile lor. Ei chiar erau siguri că Stalin e un fel de Dumnezeu care stă la Kremlin aşa cum Părintele stă în Ceruri, că Tătucul îşi mână de acolo generalii aşa cum Tatăl ceresc îşi mână sfinţii, că armata lor zisă Roşie este cea mai bună din lume şi că merită să mori ca un erou pentru maica Rusie sau paşnicele soviete care au fost atacate banditeşte de fasciştii europeni. Armata sovietică era, din punct de vedere etnic, pestriţă ca şi harta demografică a Uniunii: în ea găseai ruşi şi ucrainieni, georgieni, mongoli şi kazahi, flăcăi de la graniţa cu China şi alţii de la graniţa cu România. Bunicii lor se rugaseră prin biserici creştine sau prin moschei cu minarete. Blonzi sau bruneţi, cu ochii albaştri sau cu tenul de măslină, cu ochii mari obişnuiţi cu malurile mărilor sau migdalaţi de soarele şi deşerturile Asiei, soldatul sovietic a avut, în războiul împotriva lui Hitler, un rol crucial. De la Stalingrad la Kursk, din Crimeea la Kaliningrad şi de la Minsk la Berlin aceşti soldaţi au dat fantastice probe de încăpăţânare şi de eroism. Za Berlinu, za Berlinu! Spre Vest, mereu spre Vest: soldaţii roşii s-au ridicat din genunchi (după ce iniţial au fost surprinşi de atacul invadatorilor) şi au pornit contra-atacul, eliberând de sub tiranie statele prin care trecea marşul lor victorios spre inima Germaniei. Iar aceiaşi soldaţi care păcăliseră moartea de-a lungul atâtor ani de război au fost cei care, ajunşi la Viena (de exemplu) au găsit răgazul pentru a curăţa statuile lui Franz Liszt sau Beethoven. Nu era vina acestor băieţi că ideea nu era a lor (ci a comisarului politic) şi că un fotograf al agitprop-ului era mereu pe-aproape.

 Pe care faţă a Istoriei se află adevărul?

Dar aceeaşi poveste poate fi spusă şi altfel. Pe 17 septembrie 1939, încrezându-se în Hitler (pe care-l admira şi cu care avea, din 23 august acel an, un pact solid), Stalin, prin Armata lui Roşie, intra în Polonia dinspre Est, partajând acest stat cu Germania (care intrase dinspre Vest). La fel a fost gestionată şi o parte din România, în 1940: provincii din Nord-Est au fost ocupate de URSS, iar o parte a provinciei de Nord-Vest a fost dăruită de Germania unui aliat, care era destul de familiarizat cu zona. A urmat masacrul terifiant din pădurea Katyn (şi din alte patru zone învecinate), unde 22 000 de polonezi au fost ucişi de comando-uri staliniste, într-un act de o barbarie supremă – după care au aruncat cadavrele în seama lui Hitler şi nu au recunoscut fapta vreme de aproape 50 de ani. Iar atunci, în decembrie 1939, după răstignirea pe două cruci a Poloniei, I.V. Stalin îi trimitea o telegramă ministrului nazist Joachim von Ribbentrop asigurându-l că-şi aduce aminte cu plăcere de ultima lor întâlnire, de «istoricele ore de la Kremlin în care s-a conturat un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două măreţe popoare [german şi rus – n.A.C.], punând bazele unei durabile prietenii între noi»[2]. Din 1940 şi până spre începutul deceniului următor, sute de mii de oameni au fost deportaţi în trenuri de vite din Ţările Baltice şi din Moldova sovietică, spre Est, mereu spre Est, până în Kazahstan sau Siberia – pentru ca aceste provincii non-ruse ale imperiului să-şi piardă identitatea şi să se anestezieze în teamă şi în supunere. În ultimul an al războiului, intrând pe teritoriul european până atunci duşman, soldaţii sovietici au vandalizat într-o manieră constantă de la Prut şi până pe Elba, jefuind butoaie de vin, cai, ceasuri sau ghete, violând sute de mii de femei (rară este nemţoaica de măcar 16 ani în 1945 care să fi ieşit în calea sovieticilor şi care să nu ascundă amintiri în acest sens) şi plantând în urma lor, în Europa ocupată, guverne unul mai ilegitim decât altul. Răzbunarea sovietică a fost lungă – vezi germanii, ucrainienii, balticii, maghiarii sau românii care s-au întors (dacă s-au întors…) după ani de zile din lagărele sovietice, pentru a constata la ei acasă că sunt tot într-un fel de gulag, mare cât o jumătate de continent.

Cele două paragrafe de mai sus vorbesc despre aceeaşi Uniune sovietică. Fiecare dintre cele două “feţe” paralele ale aceleiaşi Istorii conţine o doză similară de retorică – şi în fiecare dintre ele se află un număr relativ egal de idei adevărate. Cine să facă diferenţa dintre ele? Şi cine să o accepte? Dintre cele două, care Istorie merită transmisă mai departe? Şi unde, între faţa şi reversul acestui unic trecut, se află adevărul care să-i satisfacă pe toţi – fie ei ruşi, fie ei vecini ai Rusiei?

Teza acestui text este că Rusia actuală trăieşte o dramă de proporţii istorice – în sensul cel mai propriu al termenului. Este vorba despre une malaise post-imperială care are dramul ei de firesc. În această mare de dubii ruseşti postcomuniste, un singur lucru cert îşi face loc: imperiul rus nu s-a prăbuşit în 1917. Atunci doar a fost înlăturată o familie domnitoare  şi a fost schimbată o administraţie – dar cadrul a rămas. După câţiva ani de frământări, acelaşi imperiu (care, din ţarist, devenea sovietic) s-a ridicat din propria-i cenuşă şi urma să mai dăinuie încă şapte decenii. Cred că are argumente cel ce spune «criza actuală a Rusiei coincide cu colapsul imperiului rus vechi de cinci sute de ani, care s-a extins în era sovietică într-un imperiu şi mai mare, comunist»[3]. Poate că «cinci secole», din punct de vedere istoric, este puţin prea mult. Cert e că Rusia imperială, Imperiul Ţarist şi Uniunea Sovietică ocupă măcar trei secole din istoria Rusiei. 1917 nu a fost, din acest punct de vedere, un moment de ruptură. Sub puterea bolşevică, Rusia a rămas nucleul noului imperiu creat – şi a rămas aşa mai ales atunci când imperiul sovietic a intrat în propria sa fază de expansiune, după 1945.

Este, cred, încă una dintre numeroasele ironii ale Istoriei faptul că principala putere declarat anti-imperialistă de după cel de-al II-lea război mondial era un imperiu ea însăşi. În graniţele sale lărgite şi în maniera de acţiune şi gândire a conducătorilor săi, Uniunea Sovietică a fost continuatoarea exclusivă a Imperiului ţarist. Astfel încât neo-Imperiul rus s-a prăbuşit abia în 1991. Şi de aici această migrenă post-imperială de care suferă Rusia de azi în relaţia cu propria sa istorie.  

 Cu Nevski în suflete, cu Petru I-ul în birou

            La sfârşitul anului 2008, un mega-sondaj[4] (cu peste 5 milioane de respondenţi) pentru desemnarea “celui mai mare rus” l-a dat câştigător (la mică distanţă de locul doi) pe principele Alexander Nevski (1220-1263) – erou emblematic al naţiunii, unificatorul principatelor care au stat la baza statului rus, conducătorul mort de tânăr (la 43 de ani), dar nu înainte de a-i învinge pe suedezii şi pe teutonii germanici care-i ameninţau ţara. Războinic victorios în faţa ameninţărilor venite dinspre Occidentul epocii lui, Nevski a fost mai diplomat cu vecinii de la Est – în speţă tătarii Hoardei de Aur, cărora li se va supune din interes.

            Dacă legenda rusă a lui Alexander Nevski s-ar fi rezumat la ceea ce spun istoricii, popularitatea eroului, astăzi, n-ar ieşi din limitele comune. Dar el a fost un veritabil fetiş al epocii sovietice: de câte ori ameninţarea (reală sau imaginară) a Occidentului a planat asupra Rusiei/URSS, efigia Marelui Prinţ a erupt cu naturaleţe. Cazul Serghei Eisenstein e un exemplu – regizorul primea în 1938 o comandă fermă de la Stalin: un film de propagandă ce trebuia să vorbească desluşit despre ce i-ar aştepta pe germanii lui Hitler dacă vor ataca Uniunea Sovietică. Inspirat de istoria romanţată a lui Nevski şi de muzica lui Serghei Prokofiev, regizorul s-a autodepăşit şi a dat cu mult mai mult decât un film propagandistic: aşa s-a născut Aleksandr Nevskii, capodopera alb-negru ce avea să prefaţeze (premoniţia artei!) nu numai atacul german asupra URSS (la nici trei ani după premiera filmului), dar şi înfrângerea naziştilor, similară celei suportate de stră-străbunicii lor teutoni. Mesajul, clar: de la Nevski la Stalin, mereu se vor găsi eroi care să apere maica Patrie.

            Dacă voturile majorităţii ruşilor cuprinşi în acel sondaj din 2008 au mers către Alexander Nevski, actualul prim-ministru Vladimir Putin are (şi a avut, în ultimii 20 de ani) altă preferinţă. Încă de la începutul anilor ’90, când lucra la Primăria din Sankt-Petersburg (ex-Leningrad, ex-Petrograd), Putin dovedea un gust aparte în decorarea biroului său. Până atunci, în birourile funcţionarilor din oraş existaseră două portrete: Lenin şi Kirov (predecesorul, respectiv victima aceluiaşi Stalin despre care vorbeam mai sus). În 1991, pe pereţii instituţiilor locul celor doi era luat de portretul primului preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, pe atunci foarte popular. Doar Putin făcea notă discordantă: un coleg din acele timpuri povesteşte că el «şi-a comandat portretul lui Petru I-ul [“cel Mare”, ţarul Rusiei la începutul secolului al XVIII-lea – n. A.C.]. Îi aduseseră două portrete: un portret romantic, reprezentându-l pe tânărul Petru, cu cârlionţi (…); al doilea, pe care Putin l-a şi ales, era o gravură, (…) portretul din acei ani în care lui Petru îi reuşeau cel mai bine reformele [şi în care] a pus bazele Imperiului Rus»[5].

            Preferinţa lui Putin – el însuşi născut în fostul Leningrad, cu un tată şi un bunic născuţi în acelaşi oraş – pentru Petru cel Mare părea precumpănitor încurajatoare atunci când el devenea preşedinte al Rusiei (la câteva luni după ce devenise, spre surpriza tuturor, prim-ministru, uns de un Elţîn în declin pe toate planurile – mai ales cel fizic). În istoria Rusiei, dacă Alexander Nevski este Apărătorul, atunci Petru cel Mare este prin excelenţă Reformatorul – dublat, e adevărat, şi de un eficient Expansionist. El rămâne un simbol pentru modernizarea (id est europenizarea) Rusiei şi deschiderea ei spre Occident, dar şi pentru creşterea capacităţilor militare (inclusiv pe seama vecinilor de la Vest!) şi pentru afirmarea Rusiei ca mare putere.

Trei mări şi un alt “mare rus” 

            Petru Alexeievici nu avea decât 10 ani în iunie 1682, atunci când era încoronat ca ţar la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova – alături de fratele său Ivan şi sub privirile pânditoare ale surorii lor mai mari Sofia, care visa ea însăşi să devină ţarină. Nimeni nu i-ar fi dat atunci vreo şansă lui Petru. O banală similitudine, până aici, cu urmaşul său de la conducerea Rusiei de peste trei secole: în august 1999, când Putin devenea peste noapte (la propriu!) premier al Rusiei, puţini i-ar fi dat vreo şansă ca mandatul său să dureze mai mult decât cele ale pasagerilor săi predecesori. Precum Petru I-ul cutreierase Europa pentru a se instrui şi pentru a vedea ce-ar putea aduce în Rusia sa, Putin “crescuse” (din punct de vedere ofiţeresc) în Germania de Est, gândindu-se (va rememora el) ce anume au nemţii din ce lipseşte ruşilor – şi de ce. Aşa cum minorul Petru a fost luat în grijă de sora sa, la fel Putin a părut a fi iniţial preluat sub aripa ocrotitoare (şi manipulatoare) a numeroşilor oligarhi ai epocii elţiene. În primii săi ani ca ţar, Petru a fost constant sabotat de Adunarea de boieri a vremii lui. Aproape similar, Putin, odată ajuns preşedinte, în decembrie 1999, observă cu stupoare cum mulţi dintre membrii Dumei erau mânaţi nu de idealuri politice, ci de banii oligarhilor de mai sus.

            Petru nu iese în evidenţă până la cei 22 de ani ai săi: îi prinde pe turci cu garda deschisă la Marea Neagră şi cucereşte cetatea Azovului. El pierde mulţi soldaţi – dar importanţa victoriei compensa sacrificiile: Rusia căpăta o ieşire la una dintre mările calde atât de râvnite. În geopolitica epocii, pasul înapoi al Imperiului Otoman şi cel înainte al Rusiei a avut importanţa unui cutremur cu multe mişcări de ecou. Ca şi tânărul Petru, proaspătul preşedinte Putin şi-a legat renaşterea ca lider tot de o mare: Marea Barenţ – cu victime mai puţine, dar în condiţii mai dramatice, graţie mass media. În largul coastei nordice, pe 12 august 2000, submarinul nuclear Kursk – unul dintre cele mai moderne submersibile ruseşti, lansat la apă în 1994 – s-a scufundat (după două explozii la bord, în timpul unor exerciţii militare) şi toţi cei 118 membri ai echipajului au murit în următoarele zeci de ore. Când accidentul a devenit public (după ce, o vreme, conducerea armatei a încercat să-l păstreze secret – obiceiurile vechi pier greu!), a reieşit că armata, statul şi guvernul rus au fost incapabile să-i ajute pe marinarii rămaşi închişi în nava devenită groapă comună; iar apoi au fost incapabile să recupereze fie şi cadavrele! Putin, în acel moment, se afla în vacanţă, la Soci (pe coasta Mării Negre) şi, în următoarele zile, ziarele şi televiziunile oligarhilor l-au tocat mărunt, dorind să-l transforme în ţapul ispăşitor al afacerii. Acuzat în exces pentru slăbiciuni ale armatei care evident că nu începuseră cu el, Putin a devenit, în ochii ruşilor simpli, victima unor îmbogăţiţi ai tranziţiei pe care oricum nu-i simpatizau. Desigur, Putin nu era un neajutorat; dar episodul Kursk i-a creat un alibi real pentru a începe lupta sa cu “grupurile de interese” pe care nu le putea controla – urmând, evident, să pună în loc altele, apropiate sieşi.

            În fine, mai trebuie spus că Petru I-ul s-a dovedit a fi un excelent continuator al lui Alexander Nevski – măcar din punctul de vedere al inamicilor pe care i-a cuminţit. După ce deschide drum la Marea Neagră (o arie pe care Rusia o va disputa de acum încolo, până în secolul nostru, cu Imperiul Otoman/Turcia), Petru se îndreaptă către Marea Baltică (o zonă în care Suedia lui Carol al XII-lea era marea putere a vremii). În urma legendarei victorii de la Poltava (iulie 1709), Petru I-ul blochează drumul suedezilor/occidentalilor spre Sud, spre câmpiile Ucrainei. Şi astfel Rusia devenea o mare putere creştină (şi ortodoxă – un lucru ce va conta tot mai mult) la marginea de Est a Europei. Dimitrie Cantemir (domnul Moldovei şi finul cărturar al începutului de secol XVIII) ar putea spune mai multe – nu degeaba, în teama lui faţă de Otomani, el şi-a legat toate speranţele de Rusia. Din nefericire pentru Cantemir (dar din fericire pentru Eminescu), Petru cel Mare nu a câştigat chiar toate războaiele sale – altfel, românii (printre alte neamuri din jur) ar vorbi astăzi, foarte probabil, limba rusă.

            Acesta este, aşadar, ţarul care l-a impresionat pe Voltaire, l-a inspirat pe A. Tolstoi şi al cărui tablou a fost ales de Vladimir Putin – atât la primărie, cât şi, ulterior, în biroul său prezidenţial.

            Şi totuşi, mai trebuie spus că în jurul celor doi amintiţi – Alexander Nevski şi Petru cel Mare – mai pluteşte un personaj, asemeni unui spirit ce-i bântuie şi îi fascinează pe ruşii de azi. În clasamentul “celor mai mari ruşi” din decembrie 2008, locul doi – după Nevski – era ocupat de un fost lider al URSS, care nici măcar nu era rus de origine (dar nu acesta a fost cel mai mare păcat al său): I.V. Stalin. Adică învingătorul lui Hitler din mai 1945 sau, dacă vreţi, pen pal-ul lui Ribbentrop din decembrie 1939; salvatorul Uniunii Sovietice din 1941 sau călăul Europei de Est din 1945.

            Depinde pe ce faţă a trecutului credeţi că se află adevărul.

 Câteva scenarii pentru un singur viitor

            Pe 25 decembrie 1991, la 19h (ora Moscovei), Mihail Gorbaciov a apărut pe ecranele televiziunii centrale moscovite şi a spus ceva ce nici unul dintre concetăţenii săi nu mai auziseră vreodată: că Uniunea Sovietică încetează să mai existe. În chiar acele minute, Boris Elţîn era într-un birou alăturat şi, după unele surse, ciocnea un pahar cu membrii echipei sale, aşteptând ca demisionarul Gorbaciov să-i predea o valiză anume – cea nucleară. În seara zilei de Crăciun a acelui an butonul nuclear al celei de-a doua puteri mondiale a trecut în mâinile unui om masiv, simpatic, energic şi care avea (nu era chiar o premieră) “la bord” câteva unităţi bune de alcool.

            Exista vreun precedent pentru aşa ceva? Probabil că nu. Şi, dincolo de anecdotic, mai există oare vreun precedent pentru un asemenea colaps al unui imperiu? Aici opiniile sunt în dispută. Depinde ce faţă a realităţii ne surâde. Problema precedentului rămâne importantă, pentru că ea arată drumurile pe care noua Rusie eliberată de comunism ar fi putut purcede în 1991. Am identificat cel puţin patru variante posibile.

            i) Din perspectiva unor non-ruşi (sau a unor observatori de departe, care nu trăiesc în Rusia), în primii ani a fost aproape de la sine înţeles că Rusia lui Elţîn va reface drumul pe care Germania sau Japonia îl parcurseseră după 1945. Adică: o ţară eliberată de sub o tiranie ideologică şi/sau militaristă se va liberaliza şi democratiza treptat, integrându-se (cu sprijin din afară) lumii de tip occidental. În 1992, Boris Elţîn însuşi spusese că scopul său şi al echipei sale este să facă din Rusia “o ţară normală”. Normalitatea, în acest caz, însemna occidentalizare. Adică ruperea de trecutul recent, la nevoie chiar condamnarea acestuia, şi aducerea Rusiei pe acelaşi drum pe care evoluaseră democraţiile occidentale – desigur, cu decalajul istoric de rigoare. Sau cel puţin aşa au crezut outsider-ii spaţiului rus. De reţinut, evident, că expertiza şi consilierea urmau să vină din partea adversarilor ideologici de până mai ieri. Acesta (ne) părea un preţ relativ mic pentru reuşita viitoare a unei Rusii renăscute.

            ii) Un alt destin posibil putea pleca din experienţa străvechiului ex-inamic, cel care fusese Imperiul Otoman. Trecerea de la acesta la Turcia modernă a fost posibilă printr-o schimbare venită, în mod determinant, din interior. Pe fondul lungii agonii a imperiului, o nouă elită militar-intelectuală lua naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea (“junii turci”). Mustafa Kemal Paşa – alias Atatürk – nu a apărut din neant şi nici dintr-o emigraţie disidentă. El era un cetăţean al statului său, din etnia majoritară acolo (cel puţin dinspre tată – după mamă, e la fel de posibil să fi avut rădăcini slave sau albaneze), suficient de curajos încât să negocieze dur cu britanicii, francezii, grecii, italienii şi toţi cei interesaţi în controlul moştenirii otomane după anul 1920 şi de lucid încât să înţeleagă că salvarea Turciei post-imperiale nu putea să vină decât din adoptarea unor modele de succes din lumea modernă. Drept care – spune Brzezinski – Turcia post-imperială nu a reinventat roata, ci a adoptat «codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german». Este ceea ce a adus intrarea în legendă a lui Atatürk. Trecerea de la ex-imperiu la republică s-a făcut, aşadar, prin forţe proprii. Schimbarea a venit din interior, dar cu inspiraţie occidentală, în sens benefic pentru Turcia şi pentru zona sa. Rusia putea alege şi această cale. (pentru continuare, vezi, în curînd, First Chapter (2))


[2] Vladimir Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”, în The Moscow Times, 21 iulie 2009.

[3] Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia, Ed. Historia, Bucureşti, 2006, p. 101.

[4] “The world this week”, în The Economist, 3 ianuarie 2009.

[5] N. Ghevorkian, N. Timakova, A. Kolesnikov, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 79.

5 octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , | 3 comentarii