G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

08/oct/2009 Herta Müller este româncă sau nu?

Herta Müller şi (geo)politica dubiilor la Bucureşti

(scrisoare deschisă doamnei Herta Müller, recentă laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009)

Adrian Cioroianu

Surpriză? Nu. Mai curând un fel de trăsnet, nu din cer senin, ci din tavanul biroului generic al intelectualului român – cam aşa aş descrie vestea că dvs., o scriitoare pe nume Herta Müller,  aţi primit Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Şi, cunoscându-i cât de cât pe cei care ar putea fi interesaţi de această veste, nu am nici un fel de reţinere în a spune că pe unii vestea chiar i-a întristat (sau i-a iritat). La Bucureşti, capra vecinului trăieşte nu numai în curţile de mahala, cu bănci de lemn la poartă, ci şi în birouri şi biblioteci, în plin centrul urbei. Nu cred că v-am spus o noutate.

Şi, doamnă Müller, nu mă îndoiesc de faptul că acum ar putea să apară foarte mulţi care să spună cât de convinşi au fost de victoria dvs., … cât de mult şi de cât de mult timp vă stimează … cum v-au devorat toate cărţile, dramele Berlinului, câte au ieşit până acum, cum le-au citit de trei ori… eventual, de ce nu?, ar putea să apară chiar nişte foşti colegi de şcoală generală (sau de liceu, sau de facultate, dacă vi se pare mai credibil) care să spună că ei încă de pe-atunci puteau băga mâna-n foc că-ntr-o zi această bănăţeancă pe nume Herta va lua lozul cel mare… şi aşa mai departe.

Cred că adevărul, în toată această poveste, aşa cum îl văd eu, poate fi sintetizat în trei idei.

i) Ar fi frumos prin a începe să ne arătăm respectul pentru acest scriitor pe nume Herta Müller prin a-i scrie numele corect. Întâmplător, am intrat acum pe câteva site-uri de limbă română care preluau vestea premierii dvs. şi am constatat că acele biete puncte de de-asupra u-lui din Müller nu contează pentru mulţi admiratori de ultimă oră ai scriitoarei care sunteţi. Ne place sau nu, trebuie să acceptăm că există limbi în care „u” şi „ü” sunt litere diferite – aşa cum în limba română sunt „i” şi „î” sau „a” şi „ă”. Probabil că nouă nu ne pasă dacă străinii îl scriu pe Băsescu drept Basescu (deşi nu acesta este numele lui) sau pe Comăneci o asimilează lui Comaneci, iar Ceauşescu devine Ceaucescu sau Ceausescu. Tuturor celor care nu înţeleg diferenţa le voi spune că în Franţa poţi să pici un examen dacă încurci între ele două accente. La Bucureşti există o asemenea indiferenţă pentru diacriticele limbii române încât poţi vedea aproape peste tot (şi mai ales în presa scrisă!) că „ş” devine cu nonşalanţă „s”, „t” este egal cu „ţ” ş.a.m.d. Cineva ar putea spune că un semn diacritic este un detaliu minor. Nu. Pentru un scriitor – precum Herta Müller – o literă, oricare ar fi ea, nu are cum să fie trecută cu vederea. Aşadar: puţin respect faţă de literele limbii germane, dacă cele ale limbii române nu mai contează.

ii) A doua idee: prevăd că în următoarele săptămâni vor creşte ceva-ceva în România vânzările la cărţile Hertei Müller. Morala: ca scriitor născut în România, ideal este să pleci în Germania (alungat de regim, şi nu de bunăvoie) şi să fii premiat la Stockholm pentru a deveni cât de cât vizibil.  Ca scriitor, la Bucureşti nu poţi deveni relativ cunoscut decât prin trei căi: a) fie scrii aberaţii pe gustul celor ce gândesc aberant – vezi inepuizabilul Pavel Coruţ şi alţii de acelaşi calibru; b) fie laşi poezia (pradă secolului trecut) şi abordezi omniscienţa şi bucătăria (în sos de vin alb) – vezi cazul Mircea Dinescu, despre care nimeni nu mai ştie (nici măcar el, am impresia) dacă este un poet rătăcit printre arendaşi sau un arendaş de meserie care doar începuse ca poet; sau c) fie devii un fel de icon mondeno-pop (gen Paulo Coelho), despre care să vorbească, entuziasmaţi, ca experţi, oameni care altfel n-au citit alte zece cărţi în viaţa lor. Nu văd în care din aceste categorii s-au putea înscrie Herta Müller (cred că în nici una). Aşa că, stimată doamnă Müller, nu vă amăgiţi: în ţara dvs. de baştină cărţile pe care le-aţi scris se vor vinde o vreme (nu exploziv, dar orişicât!), după care publicul generic se va întoarce iarăşi la personajele sale favorite: aberantul, arendaşul şi mondenul. Sau alţii din aceleaşi speţe care-ar mai putea apărea în peisaj.

iii) Şi a treia idee: brusc, multă lume, la Bucureşti, s-a întrebat dacă Herta Müller este sau nu româncă . Doamnă Müller, nu vă consideraţi vexată: acesta este un vechi complex al celor care pun întrebarea. Unii, mai abili, au spus că sunteţi un „scriitor european” – ceea ce e corect, tehnic vorbind, deşi mie mi se pare a fi o manieră tipic bucureşteană de-a împăca varza germană (doar ştim că nemţilor le place varza!)  şi capra românească (de care vă vorbeam mai sus). La fel a fost (şi a rămas) şi cazul lui Brâncuşi – este el acelaşi cu Brancusi al francezilor? Sau Eugen Ionescu – este el acelaşi cu Eugène Ionesco, parizianul? Până şi unul dintre eroii copilăriei noastre – bănăţeanul Tarzan, alias Johnny Weissmüller (iniţial, Peter Johann Weissmüller) – este prins în această ecuaţie: este el român din Timişoara? sau german din Austro-Ungaria? sau american de la Hollywood? Dincolo de faptul că împărtăşiţi cu acest Weissmüller cele două puncte de de-asupra literei „u”, nu pot decât să sper că veţi rămâne ceea ce, în sinea dvs., v-aţi considerat a fi şi până acum, când nu eraţi premiantă. V-aţi simţit un scriitor german? Foarte bine. Un scriitor german de origine română? La fel de bine. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine ce anume sunteţi. Orice discuţie de pe margini este inutilă.

În rest, toate bune. La Bucureşti, ca şi la Berlin, este o toamnă caldă. Nu vă amăgiţi: în ambele oraşe, generaţiile mai noi nu cunosc aproape nimic despre îngheţul stalinist sau despre dezgheţul hruşciovian. Încălzirea globală a lui Obama este însă un subiect la modă. Aşadar, calde felicitări de la Bucureşti!

A.C.

8 octombrie, 2009

Reclame

8 octombrie 2009 Posted by | Intelo | 9 comentarii

08/oct/2009 Două aniversări: Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

Două aniversări, în jurul unei sticle cu vodcă:

Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

EURAST Center / Adrian Cioroianu

Ieri, 7 octombrie a.c., premierul Rusiei, Vladimir Putin a împlinit 57 de ani. Unii scriitori i-au dedicat aniversatului rînduri şi gînduri alese, Patriarhul rus Kiril l-a felicitat, preşedintele Medvedev i-a dăruit un tablou, iar mai mulţi lideri de state sau guverne i-au trimit mesajele protocolare cuvenite.

57 de ani reprezintă o vîrstă frumoasă, iar premirul Putin este în deplinătatea forţelor sale – dovadă, fotografiile „la bustul gol” care mai răzbat uneori în ziarele moscovite (din raţiuni de PR) sau faptele de poveste – precum episodul de acum un an, dintr-un parc zoologic, cînd premierul a împuşcat cu tranchilizante un tigru ce tocmai ameninţa cîţiva ziarişti!

Potrivit statisticilor măcar, în mod categoric Vladimir Putin se află într-o formă cu mult mai bună decît majoritatea colegilor săi de generaţie; aceşti 57 de ani nu se află departe de durata medie de viaţă a bărbaţilor din Rusia – una care a scăzut constant din anii 1960 şi pînă azi, în principal pe fondul consumului de alcool. Potrivit unui raport dat publicităţii luni, 5 octombrie a.c., după 1991 moartea a  mai mult de jumătate dintre ruşii decedaţi între vîrstele de 15 şi 54 de ani a fost cauzată de un consum excesiv de alcool. Ce înseamnă „consum excesiv” în cazul ruşilor? Este vorba – spun aceleaşi statistici – despre 18 litri de alcool pur / an / persoană în viaţă! 

Ultima încercare serioasă de a remedia această problemă s-a produs în 1986-87, cînd liderul sovietic Mihail Gorbaciov a introdus o serie de măsuri anti-alcool – fapt ce s-a tradus prin creşterea preţului la sortimentele cele mai populare de vodcă; ruşii au denumit această lege a lui Gorbaciov „legea seacă” – şi trebuie spus că ea nu a contribuit deloc la creşterea popularităţii lui Gorbaciov. Recent, preşedintele Dimitri Medvedev şi-a anunţat intenţia de a ataca şi el acest flagel. Rămîne de văzut dacă chiar va merge pînă la capăt (cu riscurile politice de rigoare) şi spre ce gen de măsuri se va îndrepta.

Revenind la premierul Putin, din păcate el nu i-a putut apăra pe toţi ziarişti ruşi ameninţaţi de tigri – sau de concetăţeni.

Un caz dramatic rămîne cel al Annei Politkovskaia – de la a cărei asasinare, tot ieri, s-au împlinit 3 ani. În momentul uciderii sale (cel mai propabil, în urma unui contract ai cărui parteneri rămîn pînă astăzi necunoscuţi), Politkovskaia avea doar 48 de ani.  Cîteva sute de moscoviţi s-au adunat în centrul capitalei ruse, ieri, pentru a comemora această dispariţie – şi pentru a deplînge faptul că autorităţile statului sînt pe mai departe incapabile să lămurească misterul acestei morţi, pentru care pînă acum nu s-a dispus nici o arestare, iar speculaţiile rămîn cu mult mai numeroase decît elucidările ca atare.

8 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii