G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

Vladimir Socor despre Gazprom, Nabucco şi/sau South Stream

Vladimir Socor
(The Jamestown Fundation)

despre Gazprom, proiectele South Stream şi/sau Nabucco

şi despre poziţionarea României în această reţea de interese:

 
GAZPROM TAKES ITS SOUTH STREAM BLUFF TO BUCHAREST 
 

This week in Bucharest, high-level representatives of Russia’s energy business and their Italian allies are making their strongest pitch yet for Romania to join their South Stream gas transport project. Romania is the latest target in Moscow’s recent effort to enlist additional countries in South Stream – or to persuade participant countries to commit more actively despite doubts. 

 
Romania is also being exposed to those shifting signals. At the moment, Moscow (with Rome in tow) seeks to convince Bucharest to join South Stream. Only three weeks ago, however, Russian Prime Minister Vladimir Putin announced at the Valdai meeting: “We plan to shift the transit route for future gas supplies from Ukraine to Turkey.” According to him, Turkey would become the main transit route for Russian gas to Europe (Moscow Times, September 14). Indeed, Putin made that promise to Turkish Prime Minister Recep Tayyp Erdogan amid great publicity in Ankara in August (see EDM, August 10, 11).

Routing South Stream via Romania’s Black Sea exclusive economic zone would be incompatible with Putin’s promise to route it via Turkey’s zone. There are two mutually exclusive route options for the pipeline from Russia to Bulgaria on the seabed of the Black Sea: either running through most of Ukraine’s exclusive economic zone and a small portion of Romania’s zone or, alternatively, crossing from Russia’s zone into the Turkish zone en route to Bulgaria.

 
Any proposal to use the Romanian zone would make no sense if Russia intends to keep Putin’s promise to Turkey. However, Moscow is trying to play the two against each other. On September 28 in Dzhugba (Russian starting point of the Blue Stream pipeline to Turkey, and putative starting point of South Stream), Gazprom’s Miller declared that both Turkey and Romania were keen on being included in South Stream (RIA Novosti, September 28). This propositon is accurate in Turkey’s case, doubtful in Romania’s, and clearly manipulative in any case. Moscow is attempting to unnerve the Turks and pressure the Bulgarians by hinting at a Romania option.
Meanwhile, Russia’s special presidential envoy for economic relations Viktor Chernomyrdin–formerly Gazprom’s CEO and recently ambassador to Ukraine–is casting strong doubts on South Stream’s officially declared rationale: that of bypassing Ukraine’s transit pipeline system. According to Chernomyrdin at the Yalta European Strategy forum, the Ukrainian system “will remain the main transporter of Russian gas to Europe for the foreseeable future;” Russia may even increase the gas transit volume through Ukraine (Bohorodchany-Uzhhorod), if Gazprom obtains shared control over the Ukrainian pipelines; and any volumes carried by South Stream would be additional to those via Ukraine, not replacing them, Chernomyrdin said (Interfax-Ukraine, September 25). 

 
Chernomyrdin’s is only the latest suggestion that Moscow could well renounce the idea of bypassing Ukraine through South Stream, if Gazprom achieves some form of shared control over the Ukrainian transit system. To  that end, Moscow is currently trying to enlist several European companies in a Gazprom-led consortium, hoping that Ukraine’s January 2010 presidential election might bring a more Russia-friendly government in power. South Stream would become superfluous if Russia achieves shared control of the Ukrainian transit system. Gazprom would hardly shift any significant gas volumes from the Ukrainian system into  South Stream in that case.
Italy’s state-controlled ENI conglomerate (working closely with Prime Minister Silvio Berlusconi) is Gazprom’s ally in the South Stream project. As Francesco Sisci has summed up the situation, ENI views this project as an opportunity to corner a large chunk of the European market together with the Gazprom monopoly, contradicting the E.U.’s energy security policies and discouraging investment in Nabuccco by keeping the South Stream option, however dubiously, afloat (La Stampa, September 24).

Russia’s main motivations in promoting South Stream are mainly political. First, to discourage investment in the E.U.-backed Nabucco project by making it look as if struggling against a powerful Russian rival. Second, to threaten Ukraine with a massive shift in the gas transit volume, away from Ukraine’s overland pipelines into the proposed South Stream. And third, in a medium-term perspective, to create a transportation option for non-Russian gas from Central Asia and the Middle East, if Moscow succeeds in assembling a gas producers’ cartel under Russian leadership. That will become unlikely, however, if the E.U. successfully advances its Southern Corridor strategy, of which Nabucco is the first major component.

Vladimir Socor, 30 septembrie 2009
 
 

Reclame

30 septembrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

15/sept/09 Adrian Cioroianu: postfaţă la „Infern 89” de M. Răceanu, Curtea Veche, 2009

 O mărturie dintr-un stat anormal, din vremuri anormale

(şi cu oameni pe măsură)

 Adrian CIOROIANU

 

Multora dintre cei în viaţă, atunci, în România socialistă, anul 1989 trebuie să li se fi părut de-a dreptul plicticos – aceasta, măcar în cea mai mare parte a lui, cu excepţia câtorva zile din decembrie

Dar nu şi lui Mircea Răceanu. În cazul acestuia lucrurile au stat radical altfel. După cum paginile precedente povestesc, Răceanu, diplomat de carieră (cu 30 de ani de activitate în ministerul român al Afacerilor Externe), a fost arestat pe 31 ianuarie 1989 (după ce cu o lună în urmă i se vânturase prin faţa ochilor şi urechilor posibilitatea unei avansări în carieră!), în luna martie a fost dezavuat (adică “înfierat”) de colegii săi de serviciu, în iulie acelaşi an a fost condamnat la moarte, în luna următoare, august, i-a fost respins recursul (judecat doar de complezenţă), apoi, în septembrie, pedeapsa capitală i-a fost comutată la o condamnare de 20 de ani de închisoare, iar pe 23 decembrie personajul era din nou la el acasă, în mijlocul familiei, eliberat. Eliberat – cum se va vedea – din închisoare, dar nu şi de probleme. Curios şi dramatic destin! Un asemenea an în nici un caz nu l-ai dori prietenilor şi, în general, nici unui semen de care-ţi pasă cât de cât.

 

Nu un om, ci o societate

Ce se poate spune la finalul unui volum care vorbeşte despre o asemenea experienţă? Poţi să cântăreşti gramajul de obiectivitate al naraţiunii? În opinia mea, nu – pentru că nu poţi cere maximum de echilibru cuiva care trece prin asemenea încercări extreme în decurs de numai câteva luni.

Cea mai evidentă concluzie este ca volumul nu vorbeşte numai despre drama personală a unui diplomat condamnat pentru transmiterea de informaţii confidenţiale unui alt stat cu care între timp România s-a reconciliat cu totul (voi reveni asupra acestei acuzaţii). Nu numai povestea unui om este aici – în confruntarea sa cu un sistem muribund, într-un moment cheie al istoriei europene şi mondiale –, ci mai curând este un fragment din portretul unei întregi societăţi: lumea românească, într-unul dintre cele mai penibile decenii ale evoluţiei[1] sale din secolul XX. Spaime şi anecdote, laşităţi şi disidenţe reale, acte de curaj sau supuneri greţoase – toate acestea, plus altele, se regăsesc în pagină, pe fondul ambiţiei unui dictator îmbătrânit şi încăpăţânat de a ţine în viaţă o fantasmă care se deşira din toate încheieturile sale.

Cartea lui Răceanu vorbeşte în egală măsură despre România imediat ante- şi imediat post-1989. Nu mi-este deloc clar câte enigme desluşeşte acest volum – sau dacă nu cumva el le sporeşte numărul. Aflăm, bunăoară, lucruri reale despre relaţiile româno-americane din ultimii ani ai lui Ceauşescu – ce atingeau, cum spune la un moment dat în carte un diplomat SUA de la Bucureşti, un nivel “precar şi jalnic”. Cum ajunsese acel N. Ceauşescu, cel preţuit altădată de Nixon pentru rebeliunile sale anti-sovietice, un fel de cunoştinţă veche, îndepărtată şi indezirabilă în timpul ultimului mandat al lui Ronald Reagan? – iată o persistentă temă de meditaţie pentru istoricii regimului comunist român. Mărturiile lui Răceanu din acest volum (ca şi din altele ale sale) reprezintă o lectură obligatorie pentru cei ce vor studia relaţiile dintre România şi Statele Unite – din vremea în care predomina adversitatea (mai ales în mintea lui Ceauşescu, supărat că Reagan nu-l primeşte la Casa Albă şi nici nu vine la Bucureşti) şi până în momentul în care, mai aproape de noi, s-a ajuns la actualul parteneriat strategic între cele două state devenite aliate.

Aflăm totodată detalii foarte importante din adevărata istorie a Scrisorii celor 6 (din martie 1989) şi a jocului de orgolii declanşat imediat după 22 decembrie acelaşi an, între protagonişti, în legătură cu acest episod al rezistenţei născute în chiar interiorul PCR. Ca fiu al unor activişti cu vechime ai partidului (dar care “nu a[u] crezut nici o clipă că aici se va ajunge” – cum îi spune autorului, cândva în ultimul deceniu al regimului, propria sa mamă, intrată în PCR din convingere în anii ’30), Mircea Răceanu trăieşte deziluziile inerente acestei nişe sociologice din care făcea parte. Deziluzii pe care alţii, precum Vladimir Tismăneanu, Petre Roman ş.a. le trăiseră la rându-le. Am convingerea că se apropie timpul în care o următoare generaţie de istorici români (adică, studenţii de azi sau de mâine) vor putea face analiza la rece, dezinhibată şi nepartizană, a acestor fii şi fiice de foşti sau actuali (atunci) nomenclaturişti, în relaţia lor cu un regim & sistem care, batjocorind o ţară întreagă, le dezamăgiseră părinţii – adică pe chiar acei oameni care, o vreme măcar, se dăruiseră trup şi suflet cauzei. Când se va scrie acest fragment de istorie, un volum precum acesta al lui M. Răceanu va fi în egală măsură folositor.

 

Omeneşte vorbind, este oare bine să afli?

O a doua problemă priveşte (dis)confortul oricărui român[2] trăitor în acel deceniu 9 acum, când este pus faţă în faţă cu dosarul său. La scurtă vreme după eliberarea sa, câţiva jurnalişti îi furnizează lui M. Răceanu o stenogramă (oficială şi oficializată) cu reacţiile (controlate politic, bineînţeles) propriilor săi colegi, după arestarea sa, într-o şedinţă de “înfierare” desfăşurată (în martie ’89) în ministerul în care arestatul lucrase până atunci. Dezolant document! Mai apoi află că era foarte posibil ca şi unii dintre cei cu care împărţise celula să fi fost la rându-le informatori ai Securităţii. Tristă constatare!

Pe de altă parte, trebuie să spun că nici reacţia (repet, comandată) a celor de la ministerul de Externe şi nici posibilul joc dublu al puşcăriaşilor din Calea Rahovei nu mi se par surprinzătoare. La ce altceva s-ar fi putut aştepta M. Răceanu? După decenii întregi petrecute într-o societate în care duplicitatea şi dedublarea erau cuvinte de ordine şi strategii de supravieţuire (pentru unii, ele au rămas aidoma până astăzi), ce altceva putea să întâlnească? Este oare paradoxal sau curios că unii dintre cei care-i ceruseră condamnarea la moarte în martie ’89 l-au sunat apoi, în ianuarie ’90, spunându-i că ei mereu au fost de partea lui? Poate într-o ţară normală, dar nu şi în România anilor 1989-’90. Atunci, România nu era un stat normal. Şi pe măsura acestei ţări eram cei mai mulţi dintre cei care trăiam în ea. Iar o ţară anormală, cu oameni alteraţi şi ei, nu pot fi judecaţi după regulile bunului simţ. Aşadar, nu văd nimic inexplicabil în aceste penibile derapări ale naturii umane. Singura întrebare pe care mi-o pun este dacă, psihologic vorbind, astfel de revelaţii (adică aflarea adevărului despre prietenii, cunoştinţele sau rudele noastre de atunci şi eventualele lor relaţii cu poliţia politică a regimului) nu cumva (ne) fac mai mult rău decât bine. După ce am citit câteva volume de istorie pe această temă şi după ce am cunoscut zeci de persoane care au trecut prin acest gen de experienţă, nu am încă un răspuns la această întrebare.

Şi, în paralel cu aceste întristătoare adevăruri despre natura umană (iar unele, despre natura românităţii), nu pot trece peste episoadele de un haz autentic ce pigmentează naraţiunea. Ca într-o tragi-comedie, ca în teatrul absurdului, într-o astfel de tramă cu un om condamnat la moarte se mai regăsesc şi întâmplări precum cea cu Ambasada României din Washington DC care, la mijlocul anilor ’70, primeşte sarcina să strângă date secrete despre construcţia metroului de acolo (v. cap. 4); sau conflictul din autobuz al securiştilor în misiune cu o controloare de bilete zeloasă (cap. 11); sau, spre final (cap. 16), destinul – şi caracterul – de neinvidiat ale judecătorului Gică Ion Popa, cel care în acelaşi an, imparţial ca un personaj al lui Caragiale, i-a condamnat la moarte şi pe M. Răceanu, dar şi pe N. Ceauşescu!

 

Ceea ce contează

În fine, întrebarea fundamentală rămâne aceasta: în ce fel poate fi (re)considerat gestul lui Mircea Răceanu din acei ani ’80, anume de a întreţine o relaţie confidenţială, de un anume tip, cu funcţionari ai ambasadei americane, spre care “scurgea” anumite informaţii? Potrivit legilor (şi spiritului legilor) din România de atunci, acesta era un act de trădare, iar Răceanu a fost condamnat ca atare. Dar cum se explică misterul ameninţărilor pe care autorul (liber, atunci) le datează în anul 1990? Sau paradoxurile din anii următori, când Răceanu a trecut foarte aproape de redeschiderea procesului? Cum stă situaţia acum?

Mă grăbesc să adaug că acest gen de dezbatere nu ne este propriu în exclusivitate. În toate ţările ex-comuniste din Est în care astfel de cazuri s-au petrecut (şi s-au petrecut în toate, la nivelul diplomaţiei sau la cel al serviciilor secrete – mai ales că cele două domenii mergeau mână în mână), dilema persistă. Este vorba despre acte de trădare şi trebuie considerate – şi condamnate – ca atare şi astăzi? Sau este vorba de acte concrete de opoziţie faţă de un regim ilegitim şi criminal şi trebuie recompensate?

Faptul că între timp acea România pe care M. Răceanu a “trădat-o” nu mai există nu pare a schimba, pentru mulţi, datele problemei. Între timp, România, cum spuneam, are o alianţă solidă şi un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii – adversarul teoretic din 1989. În plus, este cu totul de discutat în ce măsură “secretele” divulgate de Răceanu americanilor au adus atingere poporului român sau unor români în particular (cu excepţia elitei de partid, se înţelege). De ce, atunci, acte precum cel al lui Mircea Răceanu mai lasă loc echivocului sau suspiciunii pentru contemporani de-ai noştri?

Desigur, o astfel de carte nu poate risipi remanenta încăpăţânare a unora de a judeca în alb şi negru, mai ales în domenii (precum acesta) în care tocmai nuanţele intermediare contează mai mult. Dar măcar va mai zdruncina anumite pretinse certitudini. Personal, cred că autorul este legitimat de realitate când susţine că, dacă a trădat pe cineva, atunci “l-a trădat pe trădător”.

Iar “trădător” în fraza precedentă nu înseamnă numai Nicolae Ceauşescu. Cel mai mare trădător din România secolului XX a fost însuşi sistemul comunist: măcar pentru faptul că, mai mult decât oricine şi mai presus de oricare, acest sistem i-a trădat pe toţi cei cu care a avut de-a face – inclusiv pe cei care, aidoma părinţilor lui M. Răceanu sau altor membri ai PCR, au crezut vreodată în el.

 

A.C.

15 septembrie 2009

 (postfaţă la volumul lui Mircea Răceanu, Infern 89, Ed. Curtea Veche, 2009)


[1] Folosesc termenul evoluţie în pur sens cronologic; altfel, sunt suficiente argumente pentru a spune că anii ’80 au reprezentat mai curând o perioadă de involuţie în istoria societăţii româneşti şi chiar a comunismului autohton.

[2] Desigur, polonezii sau bulgarii, maghiarii sau germanii din fosta RDG şi toţi foştii locuitori ai Estului comunizat fac parte din aceeaşi categorie.

15 septembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , , , , | Un comentariu

04/sept/2009 De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

(pentru Moscova, pentru Washington şi pentru Bruxelles)

Adrian Cioroianu

Nu a fost, de la bun început, nici un secret: vizita de cinci zile a vicepreşedintelui american Joe Biden la Kiev şi la Tbilisi din iulie a.c. a fost gândită astfel încât să completeze (şi să nuanţeze) vizita la Moscova a lui Barack Obama, de la începutul aceleiaşi luni. În impasul diplomatic americano-rus (mai ales din urma “războiului georgian” din august 2008), “resetarea” relaţiei Washington-Moscova se impunea. Acesta a fost şi rămâne mesajul tandemului Obama – Biden. Ideea “resetării” a fost bine primită de aliaţii europeni ai Americii, dar cu unele temeri totuşi în “Noua Europă” – vezi scrisoarea adresată pe 16 iulie a.c. lui Obama de 22 foşti şefi de stat şi miniştri din Europa Central-Orientală, cred, un document esenţial ale acestui deceniu; din partea României, textul era semnat de Emil Constantinescu.

Georgia şi Ucraina nu sunt vecini oarecare ai Rusiei. Pe termen mediu, evoluţia lor va fi crucială pentru reaşezarea sferelor de influenţă la Est de Uniunea Europeană. Aceeaşi UE care, în luna mai a.c., lansa un Parteneriat Estic (pro-occidental, se înţelege) în care Georgia şi Ucraina sunt piloni de bază. Moscova sistemului Putin-Medvedev nu îi va ierta prea curând pe cei doi preşedinţi – georgianul Saakaşvili şi ucrainianul Iuşcenko, cei care au girat revoluţiile colorate din ţările lor (2003-2004), sfidând vecinătatea rusească şi propunând explicit apropierea ţărilor lor de NATO. Mesajul Rusiei către ei a fost clar: Saakaşvili e un “cadavru politic” (spunea Medvedev în august ’08, imediat după războiul ruso-georgian) care “ar merita spânzurat de boaşe” (citat din Putin!), iar Iuşcenko e descris ca un uzurpator care merge spre propria sinucidere politică. Mai nou, Moscova acuză Ucraina că ar fi trimis (în august anul trecut) câteva sute de soldaţi profesionişti pentru a lupta de partea Georgiei, împotriva Rusiei. Şi totuşi, la Kiev şi la Tbilisi Joe Biden a venit cu alt mesaj: nu intraţi în panică, America nu recunoaşte sferele de influenţă ale nicicărui vecin de-al vostru (aluzie directă la revendicarea Moscovei de a i se recunoaşte interesele în “vecinătatea sa apropiată”), iar resetarea relaţiei noastre cu Rusia nu se va face pe seama voastră. Până aici totul e clar.

Dar poate Rusia accepta aşa ceva? Pentru că miza este mult mai amplă: dacă nu readuce Ucraina şi Georgia sub ascultare, Rusia va trebui să se resemneze, în viitorii 5-10 ani, în rolul unei puteri mijlocii. Cu un deficit demografic în creştere, cu tulburări perene în regiunile musulmane precum Cecenia sau Daghestan, cu o economie dependentă de preţul petrolului şi, foarte probabil, cu un nou vecin “nuclearizat” în viitorul apropiat (Iranul, adică), Rusia are oricum probleme. Fără control asupra Ucrainei, ambiţiile Rusiei în Estul Europei sunt practic amputate. Aceasta este o teză a geopoliticii după care în ultimii 30 de ani atât Ministerul moscovit de Externe cât şi Departamentul de Stat al SUA s-au ghidat constant – iar teoria, enunţată pe vremea preşedintelui Carter (de consilierul acestuia, Z. Brzezinski) s-a verificat din plin după 1991, când Ucraina şi-a proclamat independenţa. Azi, preşedintele rus Medvedev nu face nici un secret, în declaraţiile sale publice, din faptul că Rusia ar fi interesată ca la viitoarele alegeri prezidenţiale de la Kiev (programate pentru 17 ianuarie 2010) ocupantul actual Iuşcenko să fie înlocuit cu un personaj mai prietenos cu Moscova.

Pe de altă parte, controlul Georgiei este, pentru Rusia, la fel de important. Priviţi o hartă a Rusiei – acea hartă care se află în orice şcoală şi în orice instituţie de stat din ţara lui Putin & Medvedev. Acolo, Georgia este (efectiv) ghimpele din coasta meridional-occidentală a Rusiei. Cine controlează Georgia, controlează Caucazul de Sud. Iar cine controlează Caucazul de Sud are poarta deschisă atât către bazinul Mării Caspice (cu rezervele sale uriaşe de petrol & gaze), cât şi către statele puţin cunoscute dar de o bogăţie fabuloasă ale Asiei Centrale. Mai simplu spus: e foarte posibil ca cine va controla Georgia în următorii 20 de ani să controleze în bună parte coridoarele trans-caspice de transport ale petrolului şi gazului spre Europa.

Iată de ce vizita lui Biden în Ucraina şi Georgia a dat bătăi de cap analiştilor ruşi mai mari chiar decât vizita lui Obama la ei acasă. Biden, mai clar decât Obama, a asigurat că SUA sprijină apropierea celor două state de NATO. Biden, şi nu Obama, a cerut Rusiei să-şi retragă trupele de ocupaţie din Osetia de Sud şi din Abhazia (deşi toată lumea ştie că nu o va face!). Biden, şi nu Obama, a vizitat la Tbilisi un cămin de copii georgieni refugiaţi din calea trupelor ruse, în august ’08. Acelaşi Biden care (nepromiţând totuşi nimic anume) a spus că SUA vor sprijini în continuare modernizarea armatei georgiene – determinând aproape simultan reacţia Moscovei, care a anunţat că va trece pe lista sa cea mai neagră acele firme care vor vinde arme Georgiei. Consilierul de politică externă al lui Medvedev, Serghei Prihodko, s-a întrebat apoi retoric dacă declaraţiile recente ale lui Biden nu contravin ideii “resetării” îmbrăţişate de administraţia Obama. A nu se înţelege de aici că Biden a avut o agendă diferită de cea a lui Obama; cele două sunt complementare. De aici şi enervarea Moscovei.

De fapt, la Washington, la Moscova şi în toată lumea se ştie la fel de bine că Ucraina sau Georgia nu reprezintă prin ele însele ameninţări militare la adresa Rusiei – ci mai curând ameninţări morale, simbolice. Câtă vreme nu va controla în mod direct cele două state, Rusia va avea probleme reale în a-şi extinde influenţa asupra altora din zona ex-sovietică. “Dacă Georgia îngenunchează în faţa Moscovei, imediate vor mai îngenunchea alte şapte din zonă” – spunea recent încăpăţânatul şi prea-voluntarul preşedinte Saakaşvili. Personal, cred că are dreptate.

În mitologia greacă, Caucazul sunt munţii de care zeii l-au înlănţuit pe rebelul Prometeu, cu un vultur ciugulindu-i ficaţii, apoi a venit Hercule şi l-a izbăvit. Vizitele lui Barack Obama şi a lui Joe Biden în arii ale fostei URSS nu au lămurit cine joacă azi rolul vulturului, al lui Prometeu sau al lui Hercule. Dar au arătat că în Vestul şi în Sud-Vestul Rusiei confruntarea între oponenţi cu pretenţii de titani continuă.

_________________________

– (text publicat în revista „Scrisul românesc” nr. 9, septembrie 2009)

4 septembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu