03/oct/2009 Istoria recentă a Rusiei, între ironii şi bîlbe

Istoria recentă a Rusiei, între ironii şi bîlbe

 Adrian CIOROIANU despre:

 Steve LeVine, Labirintul lui Putin. Spioni, crime şi teroare în noua Rusie, traducere de Cristina Jaleru, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2009, 264 pagini, 19,60 RON

 O singură carte şi două constatări: una bună şi alta mai puţin bună. Cea bună este că în ultimii ani (spre deosebire de deceniul trecut, de exemplu) apar în editurile noastre tot mai multe cărţi (majoritatea traduceri) despre ţara (totuşi) vecină Rusia. În parte e meritul cititorului român generic, ceva mai interesat de marele stat de la Est; în parte e meritul editorilor – dar mai ales e meritul lui Vladimir Putin, un nume devenit comercial prin misterele şi prin aura de duritate şi de revanşă care-i învăluie profilul şi legenda. Aşadar, e foarte bine că Editura Niculescu se adaugă celor interesate de acest subiect fascinant care este Rusia postcomunistă.

Mai departe însă, lucrurile se complică. Cînd afli că autorul – Steve LeVine – a fost între 1992 şi 2003 corespondent pentru Washington Post, Newsweek ş.a. în spaţiul ex-URSS, în mod sigur vei merge cu un sac de aşteptări la un pom atît de promiţător. Cu riscurile unei decepţii pe măsură: LeVine este în mod clar un ziarist cu experienţă, dar la fel de clar este că încă n-a fost iniţiat în cultura sau în istoria Rusiei, iar consideraţiile lui sînt strident marcate de un partizanat anti-Bush evident – vezi strădania sa în a acredita ideea că Putin era iniţial un prieten al Occidentului, “dar… politicile organizaţiei NATO au iritat Rusia” (p. 55), drept care Putin, care iniţial dorea să bage Rusia în NATO, a devenit apoi un adversar al alianţei; sau, mai apoi, spune cum la “întîlnirea anuală NATO din aprilie 2008” (întîmplător summit-ul – deloc anual – de la Bucureşti) Putin a obţinut ce a vrut “în semn de respect” de la unele state europene, după care “Bush… într-o atitudine asemănătoare obedienţei… s-a deplasat la casa de vacanţă a lui Putin de la Soci” (p.223-225). De la un fost corespondent Newsweek mă aşteptam la mai puţine ironii şi la mai multe nuanţe. Dacă LeVine şi-a dorit o carte despre Rusia pe gustul elevilor de colegiu de la clasele speciale de baseball, atunci a reuşit cu brio.

Dar nu şi în ediţia română, care, pe lîngă lipsurile autorului, mai adaugă şi propriile sale bîlbe. Greşeli de tot felul abundă. Undeva se vorbeşte despre “revista New York Times” (probabil New York Times Magazine, supliment al cotidianului NYT), sau despre “cotidianul” Business Week (în fapt, revistă săptămînală), pe alocuri dezacordurile zburdă (“o înţelegere cu investigatorii ruşi îl împiedicau să spună mai multe” – p. 207) sau se inventează cuvinte noi (precum “guverne totalitariste” – p. 51) sau timpi nebănuiţi ai naraţiunii – precum o rizibilă frază (p. 110) din care rezultă că, în ultimii săi ani de viaţă, personajul Litvinenko “părea să fie de acord” cu o idee dintr-o carte apărută… la un an după moartea lui! Teribilă contorsiune! În plus, toate numele proprii sînt redate în forma lor englezească: Sergei, Mikhail, Dmitri (în loc de Serghei, Mihail, Dimitri), Khodorkovsky, Kalashnikov, Shchekochikhin sau Yastrzhembsky (în loc de Hodorkovski, Kalaşnikov, Şcekocihin sau Iastrîjembski), iar organizaţia de tineret pro-Putin pe nume Naşîi (“Ai noştri”) apare scrisă Nashi, precum firma vreunui restaurant japonez.

Ar fi nedrept să dăm toată vina pe traducătoare, deşi e limpede că aceasta nu a înţeles tot ce a tradus – vezi unde spune că “Standard & Poor’s şi-a redus taxele” în loc de “şi-a redus cotaţia” (p. 237) sau unde traduce titlul cărţii Blowing Up Russia prin “Trezeşte-te Rusia” (p. 47). Să fie Putin vinovat de toate aceste rateuri? Sau mai curînd redactorul cărţii, aparent inexistent?

Concluzia: o carte mediocră, într-o ediţie românească pe măsură.

_________________________

(text apărut în „Dilemateca” nr. 10, octombrie 2009)

Publicitate

03/oct/2009 Intelectualul român în postcomunism

O înfrîngere în victorie

Intelighenţia română în postcomunism

 Adrian CIOROIANU

Intelectualii României de azi ar avea toate motivele pentru a se considera victorioşi. Dar, oare, toţi intelectualii? Să nuanţăm puţin: la cît de dezbinată era acum 20 de ani intelighenţia română (împărţită în colaboratori activi ai partidului unic, mulţi colaboratori pasivi, cîţiva opozanţi activi şi suficienţi opozanţi pasivi), mai onest ar fi să rezumăm aprecierea la cei care, în 1990, doreau cîteva schimbări fundamentale: despărţirea de comunism, instituirea democraţiei (alegeri libere şi periodice, pluripartitism, presă independentă etc.), libertate de iniţiativă (edituri private, publicaţii apolitice, învăţămînt depolitizat, permisivitate artistică totală etc.) – adică apropierea plenară a României de Occidentul în raport cu care aceiaşi intelectuali pe cale de a deveni victorioşi aveau un acut sentiment al copilului orfan.

Acestea deziderate de atunci acum par înfăptuite. În 1990 ele erau însă miza unei confruntări acerbe – inclusiv intelectuale. Cei care au susţinut atunci aceste idei pot spune că istoria le-a dat dreptate. Studenţii de azi au mirări lungi cînd citesc ziarele noastre din mirabilul an ’90 (pentru unii, chiar anul lor de naştere). Parcă este o altă ţară acolo, sau o altă planetă. Şi totuşi, mulţi dintre cei care azi sînt activi în intelosfera românească atunci, în ’90, şi-au consumat timp şi energie, strigăte şi cerneală în acele dezbateri. (Prin intelosferă înţeleg mediul de acţiune al intelectualilor – de la mass media la instituţii etc. –, cu menţiunea că nu văd un intelectual în orice absolvent de facultate şi nici în orice ziarist, profesor sau posesor de blog.) Astăzi, toate ziarele româneşti seamănă unele cu altele (şi coboară împreună în calitate şi tiraje), iar revistele literare nici măcar nu se mai citesc între ele (necum să mai polemizeze!); acum 15 de ani, între Adevărul şi România liberă sau între Literatorul şi România literară se căscau adevărate prăpăstii, umplute de patimi, de orgolii, de convingeri şi uneori chiar şi de talent.

Repet: nu tuturor intelectualilor activi în 1990 viitorul le-a dat dreptate, ci doar unora. Între timp graniţa dintre ei s-a şters şi toţi combatanţii au sfîrşit prin a pupa împreună diverse pieţe ale independenţei lor pierdute, orientîndu-se fiecare după un alt patron.

 Intelosfera şi patronatul

Pentru că, fatalmente, deasupra capului intelectualului român generic atîrnă un paradox: el vrea să fie liber, iar această liberate să-i fie apărată de un patron generos. De la Carol I-ul la Carol al II-lea şi de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, indiferent de regim şi oricît de diferiţi ar fi fost liderii respectivi, ei au găsit mereu clienţi care să aibă nevoie de protecţie/susţinere. Desigur, nici un patron nu i-a putut mulţumi pe toţi. Desigur, spiritul timpului se mai schimbă: aşa se face că intelectualitatea de azi (sau măcar acea parte “victorioasă”) nu mai are nici elanul celei de la 1880, nici fondurile celei de la 1938, nici temerile celei de la 1950, nici revolta celei de la 1988 şi nici contestarea împletită cu speranţe ale celei din 1992. Intelosfera românească de azi pare mai curînd un spaţiu ai cărui ocupanţi par în egală măsură plictisiţi şi plictisitori.

Pentru că niciodată, în ultimele 200 de ani, intelighenţia română nu a fost mai amorţită decît azi. Niciodată acţiunile ei nu au fost mai lipsite de ecou în societate decît astăzi.  Niciodată, ca astăzi, în România nu au fost atît de puţine reale dezbateri. Niciodată intelighenţia română nu a fost (simultan!) mai dezbinată şi mai amestecată de-a valma – în sensul în care Andrei Şerban şi Dinu Săraru sînt celebraţi sau intervievaţi de aceiaşi oameni şi cu aceleaşi cuvinte şi în sensul în care o ameţitoare majoritate a tinerilor nu par a face diferenţă între Andrei Pleşu şi Aurelian Bondrea (ambii mai apar la televizor, ambii parcă sînt profesori şi, parcă, ambii publică prin aceleaşi ziare – unul ceva comunicate, altul ceva articole) etc.

Cînd unii intelectuali fierbeau în sucul propriu al libertăţii regăsite în Piaţa Universităţii, în mai 1990, şi publicau articole incendiare pe care măcar şi le citeau între ei, primii patroni ai României strîngeau primul milion de dolari. La 20 de ani distanţă, mulţi dintre primii sînt pe statul de plată al multora dintre cei din urmă. Iar catastiful-nomenclator al lui Ion Iliescu nu era deloc mai subţire decît cel al lui Traian Băsescu.

             Jalnica stare a învăţămîntului

 Încă un detaliu ce singularizează intelosfera românească de azi în raport cu cea din alte vremuri: cred că învăţămîntul din 2009 este mai slab decît cel din 1989, mai slab decît cel din 1939 sau decît cel din 1889. Şi e la fel de politizat ca în 1979. De fapt, ce înţeleg prin învăţămînt slab? Nu mă refer numai la calitatea profesorilor, la dotarea laboratoarelor sau la nobleţea arhitectonică a şcolilor. Mă refer în primul rînd la seriozitatea şi credibilitatea actului şcolar în sine. Nicicînd în trecutul recent al României învăţămîntul nu a fost mai devalorizat, ironizat şi politizat pe ascuns decît azi. În copilăria lor, Ion Creangă sau Mircea Cărtărescu încă mai aflau că cine are carte are parte. Cei ce copilăresc azi – şi se mai şi uită la televizor – află că de fapt cine are carte nu are parte decît de şefi care nu au carte. Intervalul 1990 – 2009 a însemnat o graduală despărţire a învăţămîntului de educaţie. Nu-i un joc de cuvinte: în România de azi învăţămîntul şi educaţia nu mai sînt termeni compatibili. Cu învăţămîntul se ocupă şcoala (timorată), cu educaţia se ocupă televiziunea (dezinvoltă). Partea proastă este că mulţi dintre cei care gestionează programele TV par a nu fi iubit şcoala deloc. Dar deloc.

Să ne imaginăm acum ce climat intelectual (sau social) va naşte, în viitorul apropiat, un învăţămînt decredibilizat precum cel de azi, dintr-o societate în care un domn Ţînţăreanu spune în prime time, odată la şase luni, că el n-a mai citit o carte de 30 de ani (iar intervievatorul rîde flatat), în care un domn Orban merge într-un liceu bucureştean şi spune elevilor cum le chiulea el (iar elevii-s cuceriţi, pentru că domnul în speţă e azi deputat), în care un domn Băsescu spune că dacă vrei să afli ceva despre Herodot îl poţi căuta pe Google (şi nu la şcoală); pe scurt, într-o societate ale cărei televiziuni au 47 de emisiuni despre cum trebuie să cumperi un sutien sau o decapotabilă şi doar două emisiuni despre cum trebuie să cumperi o carte. În intelosferă cauzalitatea e simplă: la baza oricărei Academii, reviste de cultură sau centru de cercetare se află o şcoală de cartier sau una sătească. Primele nu pot exista fără ultimele. Azi, la noi, şcolile de cartier & profesorii de la sate dispar. Ce intelighenţie vor genera ele/ei poimîine? Vorba cronicarului: mă sparie gîndul.

Lipsa arbitrului, bucuria bufonilor

Cu o intelectualitate amorţită şi/sau ahtiată după sinecuri, România a ajuns în cel mai penibil stadiu imaginabil: e, pur şi simplu, o societate fără arbitri. Nu există, la noi, o voce majoritar acceptată care să spună ce-i alb, ce-i negru şi care-s nuanţele intermediare. În 1938, nu toţi îi iubeau pe Nicolae Iorga – dar cuvîntul lui conta. În 1946, cine dorea să afle ceva despre ţară citea articolele lui T. Teodorescu-Branişte din Jurnalul de dimineaţă (chiar dacă Scînteia avea un tiraj mai mare). În 1985, îţi plăcea sau nu de N. Manolescu, E. Simion, Monica Lovinescu sau M. Iorgulescu, dar opinia lor despre o carte conta. În 1997, profeţiile TV ale lui Silviu Brucan erau privite inclusiv de cei ce nu erau de acord cu el; la fel seratele lui Iosif Sava. Care-i situaţia azi? Cine-s arbitrii României? Care-s vocile cu greutate în intelosfera de azi? Şi pentru cine mai contează? Necroza e extinsă şi dincolo de arte & idei – probabil aţi observat, pînă şi în fotbalul autohton, cînd e un meci mai important, e chemat vreun arbitru din Italia! Şi nu mă refer numai la intelectualii români din România – priviţi recentele cuie în talpă schimbate între Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu şi veţi pricepe ce vreau să zic. Cred că inclusiv acest intelo-eşec în a găsi un arbitru printre noi ne împiedică să vorbim detaşaţi despre comunism, bunăoară.

Spuneam că o parte a intelighenţiei îşi închide gura (şi ochii) cu sinecuri. Dar nu toţi. Unii intelectuali sînt pur si simplu sastisiţi şi se refugiază în produse de nişă (de la cărţi care-s best seller dacă vînd 3000 de bucăţi – la o populaţie de 18 milioane de alfabetizaţi e jenant! – pînă la programe TV de import). Pe fondul apatiei şi sictirului intelectualilor, prosperă bufonii. Ei, bufonii, sînt arbitrii României de azi. Imaginaţi-vă o polemică între Mihai Şora şi Valentin Stan. Sau întrebaţi-vă de cîte ori i-aţi văzut pe fiecare, în ultima vreme, arbitrînd România. Întrebaţi-vă de ce GDS-ul e palid iar OTV-ul e înfloritor. Şi veţi înţelege de ce România a ajuns atît de bine. Spre deosebire de intelectualul care ştie mai ales că nu le ştie pe toate, bufonul este omniscient. Poate comenta orice, de la rezultatele unor alegeri pînă la culorile unei picturi. În plus, intelectualul veritabil nu cere ostracizarea bufonilor; dar bufonii pot oricînd coaliza alţi bufoni în condamnarea unui intelectual. În 1989, bufonii erau responsabili de partid care, de fapt, erau trişti, pentru că simţeau că pierd teren. În 2009, bufonii, deşi încruntaţi tot timpul, au numai motive de bucurie: ei nu mai împart spaţiul public cu intelectualii, ci îl domină de-a dreptul.

Aşadar: după 1989, intelighenţia română a fost victorioasă în raport cu istoria şi perdantă în raport cu prezentul. Dar în curînd aceste planuri se vor suprapune: insesizabil şi concret, prezentul de azi devine istoria de mîine. Desigur, admit că poate mai sus am exagerat niţel: poate că nu-s chiar 47 de emisiuni TV despre sutiene şi decapotabile; poate că-s vreo 44. Mea culpa. În 1989, nici nu mi le-aş fi putut imagina – din moment ce atunci toate emisiunile TV vorbeau despre roşiile volume cartonate ale operelor celor mai alese ale celui mai iubit dintre adevăraţii tătuci ai bufonilor de azi.

______________________________

 (text publicat în „Dilema veche”, nr. 292, 17 septembrie 2009)

03/oct/2009 Trei noi priorităţi: vecinii, Turcia, China

Trei noi priorităţi:

vecinii, Turcia, China

Adrian CIOROIANU

Viitorul ocupant al Cotrocenilor, oricum s-ar numi, va fi primul preşedinte al ţării care merge pe un teren ferm: România este membră NATO şi a UE, are parteneriate strategice cu SUA şi cu câteva importante state europene. Această situaţie, acum, pare subînţeleasă; dar în urmă cu abia 10 ani ea încă ni se părea un vis frumos. Drept care este, cred, timpul pentru noi priorităţi.

Prima şi deloc cea mai simplă: reconstruirea relaţiilor cu vecinii. Viitorul preşedinte trebuie să contrazică butada ce spune că cel mai bun vecin al nostru este Marea Neagră. Să privim realitatea în faţă: în momentul de faţă, România are la pasiv un bizar incident “inter-prezidenţial” cu Ungaria, o afacere de spionaj la fel de bizară (şi hilară) cu Ucraina şi Bulgaria, o stare de amorţeală bilateral-binevoitoare în relaţia cu Serbia şi un perimat joc de Nu te supăra, frate cu Republica Moldova. A nu se înţelege că doar România e vinovată pentru acestea. Dar, dacă suntem statul matur şi puternic ce ne dorim, trebuie să urmărim depăşirea acestei jenante situaţii. Viitorul preşedinte trebuie să fie imaginativ, curajos şi capabil să propună proiecte de cooperare reale – economică şi diplomatică – în zona noastră. În 2008, Suedia şi Polonia au iniţiat Parteneriatul Estic al Uniunii Europene. De ce România, Bulgaria şi Grecia (ca membre UE) plus Ucraina şi/sau R. Moldova nu ar fi capabile de susţinerea unui proiect comun (la Marea Neagră, de exemplu)? A nu se uita Rusia: ea ne este cvasi-vecină. Deloc paradoxal, România are nevoie de o Rusie puternică, sigură pe ea. Mai curând o Rusie complexată şi suspicioasă ne va face probleme, nouă şi vecinilor. Aviz amatorilor de glume neavenite.

A doua prioritate: viitorul preşedinte să privească atent spre Turcia. Filmele marca Buftea despre Ştefan cel Mare sau Scrisoarea a III-a a lui Eminescu vorbesc despre istorie – nu despre viitor. Chiar dacă susţinem aderarea Turciei la UE, să luăm în calcul că aceasta ar putea fi un proces lung – timp în care Turcia (vezi ultimul an) reacţionează printr-o politică externă tot mai inventivă, în care s-a autopropus ca mediator între SUA şi Iran, în care susţine culoarul energetic Nabucco dar cochetează şi cu Rusia, în care curtează statele arabe şi se prezintă ca un campion al cauzei lor (vezi reacţia la atacul israelian din Gaza, în ianuarie a.c.). Iarăşi, să nu ne amăgim: în momentul de faţă România are un rol mai puţin decât secundar la Marea Neagră, unde Rusia şi Turcia rămân (de trei secole!) principali broker-i geopolitici. Acum, România şi Turcia au excelente relaţii pe hârtie. Şi nici un proiect bilateral în viitorul apropiat.

A treia prioritate: preşedintele României are datoria de a fi atent la China. Nu numai pentru că administraţia Obama deja o face (“China este partenerul strategic al SUA pentru secolul XXI” – spunea recent locatarul de la Casa Albă), şi nu numai pentru că avem deja o scurtă istorie – de exact 60 de ani – de relaţii bilaterale bune, indiferent de natura regimului politic. Concret, dincolo de aceste relaţii bune (tot pe hârtie), avem cu acest stat un uriaş deficit comercial. Iar cea mai “istorică” vizită a unui preşedinte român în China rămâne cea a lui Ceauşescu, din 1971. Între timp, China s-a schimbat mult, iar acea România nu mai există. E momentul, cred, pentru un nou start al acestei relaţii.

● Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

 __________________________

(text publicat în „Foreign Policy – România” nr. 12, septembrie – octombrie 2009)

03/oct/2009 Hitler & Stalin – după 70 de ani (şi tot atîtea probleme)

După 70 de ani – şi tot atîtea probleme

(egala apetenţă pentru crimă a tiraniilor ideologice)

 Adrian CIOROIANU

 Pe 23 august 1939, prin cei doi miniştri de externe al lor – Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop –, cei doi tirani ideologici ai acelui moment, I.V. Stalin şi Adolf Hitler stabileau un agreement de împărţire a Europei de Est.

Cîteva săptămîni mai tîrziu, Wehrmacht-ul german intra în Polonia dinspre Vest, iar Armata Roşie trecea graniţele aceluiaşi stat, dinspre Est. Pactul funcţiona; la adăpostul său, începea al II-lea război mondial. Dar crimele, ca atare, începuseră mai demult.

E delicat, pentru că toţi au dreptate

Totuşi, complicitatea celor doi tirani ascundea un dezechilibru: oricît ar părea de bizar, Stalin era mai sincer decît Hitler în acest troc – în sensul că liderul de la Kremlin era mult mai convins decît Führer-ul că acest pact e menit să dureze. Ca în orice poveste de love & hate între tirani, şi relaţia dintre Stalin şi Hitler are gradul ei de insondabil şi de patologic. Cei doi se admirau reciproc, se detestau între ei şi se temeau unul de altul. Iar complicităţile şi temerile lor au afectat o jumătate de Europă.

Despre cîteva dintre consecinţele acestor teribile rivalităţi şi similitudini vorbeşte textul lui Snyder – şi despre istoria şi memoria ce pleacă de acolo. Eseul lui Snyder mi se pare impecabil, prin logica şi prin argumentaţia lui. Este cu atît mai binevenit cu cît această dezbatere comparativă – despre ceea ce generic numim Holocaust şi/sau Gulag – se află în impas de cel puţin un deceniu, pradă unor incompatibilităţi interpretative (sau unor umori ale autorilor!) ce încă durează. Mai cu seamă după căderea Zidului Berlinului, după Cartea neagră a comunismului a lui Courtois et al. şi toate reacţiile pro sau contra ce au urmat, sensibilitatea subiectului, în loc să scadă, a sporit.

Ideea înrudirii de fond a nazismului (şi/sau fascismului) şi stalinismului (şi/sau comunismului) şi-a cîştigat adepţi dar şi adversari, iar polemica se duce adesea în termeni radicali: ori unul, ori altul. Condamnarea mai ales a fascismului irită mai cu seamă intelectualitatea liberală şi de dreapta din ţările Europei Estice, cea care ştie că libertatea, în ţările lor, a fost victima stalinismului (ceea ce este real). Condamnarea împreună a fascismului şi comunismului irită intelectualitatea de stînga din Europa Occidentală, în numele acelor principii nobile şi umaniste care – spune ea – ţin de comunismul teoretic şi nu de practica politică a lui Stalin (ceea ce e corect). Evident, şi unii şi alţii au dreptate şi cred că tocmai această ubicuitate a raţionamentului justificator a făcut ca dezbaterea să alunece des în afara ştiinţelor sociale, spre pasiunea şi partizanatul politice ale zilelor noastre.

Cu atît mai potrivit mi se pare textul lui Snyder: el arată că istoria Holocaustului şi cea a crimelor stalinismului nu se exclud, ci se întrepătrund. Nu e un truc de eseist: ci e consecinţa directă a faptului că, acum 70 de ani, două totalitarisme înrudite aveau, separat, propriul lor plan de extindere a influenţei în ceea ce fiecare dintre ele considera a fi spaţiul său vital predispus cuceririi.

Telegrama de amor şi omor politic

În decembrie 1939, Stalin găsea răgaz pentru un gest amabil faţă de un prieten de dată recentă: el îi trimitea o telegramă lui von Ribbentrop, asigurîndu-l că-şi reaminteşte cu plăcere întîlnirea lor din august acel an, de “istoricele ore de la Kremlin în care s-a conturat un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două măreţe popoare, punînd bazele unei durabile prietenii între noi”. “Măreţele popoare” erau germanii şi sovieticii; peste un an şi jumătate ei vor lupta cu cerbicie unul împotriva celuilalt, tocmai pentru că acea “prietenie” de moment şi pactul ce decursese din ea nu avuseseră în ele nimic durabil, de la bun început.

Complicitatea consfinţită pe hîrtie acum 70 de ani reprezintă una dintre cele mai penibile şi criminale pagini din istoria comunismului de tip sovietic. Nimic din retorica unei “lumi mai drepte şi mai bune” – precum cea promisă de Lenin & Stalin – nu justifica alianţa cu Reich-ul, chiar dacă vreme de decenii istoricii URSS au încercat s-o explice prin încăpăţînarea Angliei & Franţei de a nu ceda avansurilor lui Stalin. Această “teză defensivă” a istoriografiei sovietice – adică: URSS s-a aliat cu Germania pentru că trebuia să se alieze cu cineva, alţii nu au vrut, veneau vremuri tulburi etc. – este doar o parte din adevăr.

Cealaltă parte este ceea ce Snyder numeşte “politica uciderii în masă”: politică pe care Stalin o experimentase deja, cu rezultate spectaculoase, pe seama propriilor concetăţeni. Adevărul e că Stalin nu a avut nevoie de Hitler pentru a se simţi ameninţat: el începuse, din primii ani ’30, teribila înfometare premeditată a Ucrainei, cu un scop care încă şi astăzi produce migrene politico-istorice. Atunci, în 1932-’33, liderul de la Kremlin ar fi confiscat grîul Ucrainei pentru a lovi încăpăţînata categorie a kulacilor (echivalentul chiaburilor de la noi) – spune azi istoriografia rusă, sprijinită de discursul oficial impus din 2007 de ex-preşedintele Vladimir Putin. Altă interpretare: Stalin urmărea, de fapt, lichidarea ucrainienilor ca etnie – aceasta e azi teza susţinută oficial la Kiev (sub numele holodomor) şi îmbrăţişată de preşedintele Iuşcenko.

Inutil de precizat că actuala polemică ruso-ucrainiană, amintită de Snyder (şi despre care am mai scris în Dilema veche) are mai mult de-a face cu inamiciţia (geo)politică dintre Putin şi Iuşcenko şi mai puţin cu istoria reală a regimului stalinist. O primă similitudine, deci: cele două totalitarisme ale secolului XX au avut, o vreme, apetenţă pentru aceleaşi victime. Înainte de a deveni victima potenţială a lui Hitler (vezi tratamentul inuman rezervat prizonierilor sovietici în lagărele germane), cetăţeanul generic sovietic fusese oricum victima propriului său regim. Drept care e de apreciat analiza pe care Snyder o face acestui perimetru (Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania, Letonia) care a avut neşansa istorică de a fi afectat succesiv de stalinism şi de nazism, între începutul anilor ’30 şi mijlocul anilor ’40. Cu o precizare: dacă Polonia măcar era un stat terţ, de reţinut că celelalte erau republici componente ale URSS. Scăpate (e un fel de-a spune) de prigoana lui Stalin, el au intrat pe mîna lui Hitler. Ca apoi, scăpate de Hitler, să reintre în “grija” lui Stalin. Cumplit destin!

Înfometarea, ca mijloc de presiune asupra unei comunităţi, a surîs în egală măsură – se pare – celor doi tirani. Aşa cum Stalin a înfometat Ucraina în 1932-’33, la fel a făcut cu România, imediat după război (1945-’46), ajutat de o secetă reală şi de inconştienţa şi incompetenţa unui regim pe care el îl adusese la putere. La fel, Hitler a înfometat Leningradul cu speranţa că astfel îl va îngenunchea şi tot el avea şi un plan după Blitzkrieg de înfometare a URSS prin care urma să “scape” rapid de cîteva zeci de milioane de slavi. Şi, aşa cum Holocaustul şi asediul Leningradului ne arată ce ar fi urmat să facă Hitler cu toţi evreii şi (foarte probabil) slavii din aria lui de stăpînire dacă ar fi avut ocazia, tot aşa înfometarea ucrainienilor, uciderea polonezilor la Katyn, deportarea balticilor, moldovenilor, georgienilor sau “complotul bluzelor albe” evreieşti etc. ne arată de ce era în stare Stalin şi ce ar fi putut urma dacă el ar fi fost, să zicem, doar cu cinci ani mai tînăr.

Neşansa de a fi victimă în Estul Europei

Un alt punct real – din păcate – al demonstraţiei lui Snyder priveşte disproporţia, în domeniul mai larg al istoriei Holocaustului, dintre ceea ce ştim de la şi despre evreii din Vestul şi cei din Estul Europei.

Dar, oare, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre victimele estice ale comunismului, fie ele evrei sau nu? De la căderea Imperiului Bizantin, se pare că Istoria Europei se scrie mai cu seamă în Vest, de către occidentali. Iată un subiect de reflecţie. Stalin nu a dorit să facă din evreii sovietici subiecţi ai Holocaustului, din cel puţin două motive: i) primul, pentru că accentul victimizării trebuia să cadă pe ruşi, şi nu pe vreuna dintre celelalte etnii ale imperiului sovietic. Snyder explică: “imperialismul suferinţei” sau “monopolul martirajului” legitima acţiunile de rusificare de după război; altfel spus, cine reclamă victimele, reclamă implicit teritoriile ce au dat acele victime. Iar evreii sovietici nu-şi prea aveau locul în acest peisaj. Celălalt motiv: ii) Stalin a avut doza sa de antisemitism şi probabil că doar cîţiva ani i-au mai lipsit pentru a deveni unul dintre marii iudeohtoni (ucigători de evrei) ai Istoriei. Începuse ceva, în primii ani ’50 (presupusul “complot” al medicilor evrei etc.), dar n-a avut timp să-şi ducă la capăt intenţiile.

Nu-i un paradox, ci doar o altă similitudine: aşa cum, la mijlocul anilor ’20, Hitler ajungea la concluzia că sursa relelor din Germania se află în această etnie, două decenii mai tîrziu Stalin părea pregătit să reia prigonirea evreilor sovietici de acolo de unde ilustrul său complice & adversar o lăsase. Nu contează că o bună parte dintre primii bolşevici fuseseră evrei. Stalin nu-i mai dorea, aşa cum nu-i mai dorea în genere pe camarazii săi din prima generaţie a mişcării – vezi Marea Teroare stalinistă de la mijlocul anilor ’30, egal îndreptată împotriva kulacilor, a bazei partidului (pentru intimidare) şi a elitei acestuia (pentru curăţirea de contracandidaţi potenţiali).

E loc pentru amîndouă

Aşadar, rescrierea acestui capitol din istoria est-europeană a Holocaustului ne poate conduce, printr-un subtil mecanism al similitudinilor dintre totalitarisme, la înţelegerea mai nuanţată şi mai apropiată de esenţă a crimelor comunismului. Holocaustul şi Gulag-ul nu se exclud, ci se completează. Nu trebuie intrat într-o absurdă competiţie a cifrelor, ci în analiza egalei apetenţei pentru crimă a tiranilor ideologici. Pentru că, în final, concluzia se impune: teoreticienii şi practicienii Auschwitz-ului şi Katyn-ului, înainte şi în afară de a se război ei înşişi, au împărţit acelaşi adversar: normalitatea însăşi, aşa inextricabil umană, cîrtitoare pe multe voci, imperfectă ideologic şi neuniformă etnic precum este ea.

 ________________________

(text publicat în „Dilema veche” nr. 288, 20 august 2009)