G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (6/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10)

Revoluţii şi amenajări edilitare

Bucureştiul intrase timid în secolul al XIX, fără să ştie că acest secol va fi pentru oraş – şi pentru ţară – cel al unor schimbări de o formidabilă amploare şi viteză.

Pavel Kisseleff

Pentru început, urmau deceniile revoluţiilor. În timpul lui Tudor Vladimirescu, Bucureştiul a fost punctul de plecare – şi mai apoi de apogeu – al mişcării conduse de acesta. În mai, spre finele aventurii sale, el a plecat din Bucureşti şi a fost omorît la Tîrgovişte, de chiar foştii săi tovarăşi. Astăzi, unii încă se mai încăpăţînează să vadă în această moarte similitudinea cu aventura ultimelor zile ale des numitului aici Nicoale Ceauşescu – care şi el a plecat, în căutare de ajutoare, din Bucureşti, pentru a sfîrşi executat la Tîrgovişte, tot de către unii dintre foştii săi tovarăşi. Oricum: în urma lui Tudor, Bucureştiul a fost ocupat de turci. Locuitorii sau trecătorii de pe Podul Mogoşoaiei de atunci au putut vedea cîteva dintre scenele dintre cele mai dramatice ale episodului revoluţionar, precum uciderea aici a lui Sava Bimbaşa, unul dintre comandanţii militari ai Eteriei. De atunci şi pînă pe mai departe, Bucureştiul va mai trece prin cel puţin cinci revoluţii, numite aşa în funcţie de comandamentele epocii; dar oraşul nu a văzut încă o revoluţie de catifea.

Revoluţia de la 1821 pune capăt domniilor fanariote;  urmează domnia pămînteană a lui Grigore Ghica, şi el destul de grijuliu cu oraşul: podurile de lemn ale oraşului se înnoiesc, începe să se vorbească despre pavajul de piatră, iar iluminatul stradal, pentru centrul oraşului, devine o realitat Prilejuite de un nou război ruso-turc, trupele ţarului intră din nou în Ţara Românească în 1828, în luna mai ajungînd la Bucureşti. În toamnă, două molime cumplite – ciuma şi holara – loveau iarăşi Bucureştiul. Dar, ca de obicei, la una rece vine şi una caldă: unul dintre personajele ce vor intra definitiv în istoria oraşului va fi generalul rus Pavel Kiseliov (Kisseleff), guvernator al Moldovei şi Ţării Româneşti între noiembrie 1829 şi aprilie 1934. Pentru Bucureşti, Kisseleff a fost un personaj providenţial. La cîteva luni după stabilirea sa la Bucureşti, în martie 1830 el se îngrijea de alcătuirea unei comisii dedicate “înfrumuseţării oraşului”, comisie dintre ai cărei opt membri, nu întîmplător, doi erau doctori. Planurile lui Kisseleff erau ambiţioase: elaborarea unui plan al oraşului, trasarea unor străzi largi umbrite de coroane de pomi, secarea bălţilor născătoare de roiuri de ţînţari, iluminarea căilor publice şi chiar ridicarea unui teatru. Se stabilea o conducere comunală aleasă prin vot de către orăşenii cu stare. Primul sfat al oraşului se alege în noiembrie 1831.

La scurt timp, reveriile lui Kisseleff încep să prindă viaţă: perimetrul oraşului este stabilit la cca. 19 km, intrările şi ieşirile din oraş făcîndu-se prin zece bariere păzite de militari. Pentru prima dată în mod sistematic, se dau nume străzilor şi chiar începe numerotarea locuinţelor şi clădirilor; centrul este pavat cu bolovani de rîu; între sfîrşitul Podului Mogoşoaiei şi partea de nord a oraşului, spre Băneasa, se trasează după 1832 viitoarea şosea care va purta numele lui Kisseleff – şosea plantată cu tei pe o parte şi alta. În 1831 (apoi, în anii imediat următori) se fac statistici ale populaţiei; potrivit celei din ‘831, Bucureştiul avea aproape 70 000 locuitori, din care 58 000 “locuitori statornici” şi 10-12 mii de flotanţi – ceea ce arată o dinamică remarcabilă (spre comparaţie: în 1829, Atena sau Sofia nu aveau fiecare cîte 20 000).

În aprilie 1829 apăruse, prin strădania elitei intelectuale locale, ziarul Curierul Românesc; din 1832, lui i se mai agaugă Buletinul Oficial al autorităţilor; şi unul şi altul au avut mare succes, după cum un succes notabil avea şi librăria lui Walbaum, atît de bogată în cărţi străine încît ofiţerii ruşi puteau cumpăra de aici şi cărţi care în Rusia ţaristă erau interzise. La începutul anilor 1830 se organizează Arhivele statului, preluînd (de la Mitropolie) sarcina păstrării actelor şi documentelor vechi. Mai tîrziu, spre finele secolului (1882), în faţa deja celebrei grădini Cişmigiu, se va construi impozantul sediu al Monitorului Oficial – devenit, mai aproape de noi, sediul Arhivelor.

Graţie acestor importuri cosmopolite, dar şi graţie unui apetit evident către schimbare, Bucureştiul intră într-o occidentalizarea accelerată – în modă, în moravuri, în sunetul străzilor, pe care puteai auzi vorbindu-se toate limbile acestui colţ de Europă (e drept că urechile fine, din ce în ce mai mult, nu mai auzeau decît limba franceză). Culoarea oraşului era, în continuare, dată de coexistenţa ameţitoare a magherniţelor ameninţate de orice vînt mai serios şi a palatelor din ce în ce mai frumoase şi mai îndrăzneţe. (va urma)

Reclame

5 iulie 2010 Posted by | Intelo | , | 4 comentarii

05/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (4/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8)

Perioada de până la semnarea Tratatului de la Rapallo din 1922 nu a adus progrese importante în relaţia dintre cele două state, atât pe plan economic, cât şi pe plan militar. Această situaţie îşi are rădăcinile în politica internă germană. Ducerea unei politici mai active cu privire la Rusia nu a fost posibilă din cauza atitudinii coaliţiei lui Wirth şi a unor personalităţi ca preşedintele Ebert şi Friedrich Rosen, ministru de externe în primul guvern al lui Wirth. Aceştia erau preocupaţi de eventualele consecinţe negative pe care o asemenea politică le-ar fi putut avea asupra relaţiilor dintre Aliaţi şi Germania. Un alt element care nu permitea impunerea unei apropieri mai mari era distanţa ideologică. Exitenţa unei organizaţii internaţionale de partide comuniste, Cominternul, nu putea să nu determine asocierea statului sovietic cu motorul unei ulterioare revoluţii mondiale. Politica sovietică cu privire la Vestul capitalist a fost coordonată pe diferite niveluri. Primul nivel viza provocarea unei revoluţii, acest lucru fiind confirmat de implicarea KPD-ului în revolta din martie 1921. Dar, în acelaşi timp, Narkomindelul, Comisariatul Sovietic pentru Afaceri Externe, urmărea să normalizeze relaţiile cu Republica de la Weimar. Deşi anticomunismul înverşunat al cercurilor naţionaliste de dreapta germane din anii `20 nu a fost un obstacol în cooperarea cu Rusia sovietică pe scena internaţională, SPD a rămas opus oricărei politici care ar fi mărit greutatea KPD, inamicul său în cucerirea suportului clasei muncitoare din 1918.

În vara lui 1921, pentru ca relaţia cu puterile vestice să fie întărită, trebuia să se realizeze o restrângere a relaţiei economice germano-ruse. Această viziune era împărtăşită de cei moderaţi, inclusiv de cei din industria uşoară germană, care nu erau atât de dependenţi de pieţele ruseşti.

Însă, Wirth a profitat de împărţirea Sileziei de Sus, eveniment extrem de nepopular în rândurile germanilor, pentru a susţine necesitatea apropierii de Rusia. Este important de menţionat faptul că, în a doua administraţie a sa, a numit aşa-numiţi „estici”, ca Ago von Maltzan, în poziţii-cheie. Wirth, care a devenit ministru de externe pentru o vreme, ca şi cancelar, a fost informat cu privire la contactele militare secrete cu Rusia în 1921.

Înrăutăţirea situaţiei internaţionale a Germaniei în iarna dintre 1921-1922 a făcut posibilă o orientare spre Est a politicii externe germane. Acestă situaţie era cauzată de opoziţia internă din Franţa la orice apropiere de Germania şi la orice negociere cu privire la reparaţii. Atitudinea de neclintit franceză cu privire la reparaţii le-au permis lui Wirth şi lui Maltzan să exploateze spectrul unor negocieri separate între ruşi şi Aliaţi cu privire la articolul 116 al Tratatului de la Versailles.

În ciuda orientării lor proruse, nici Wirth şi Maltzan nu susţineau acordarea unei încrederi exclusive relaţiei cu Rusia, deşi activarea relaţiilor germano-ruse creştea influenţa asupra elaborării de politici a Reichswehr şi a industriei grele.[1]

În aprilie 1922, primul ministru britanic Lloyd George a convocat o conferinţă internaţională la Genova, care urma să aibă ca scop discutarea despre despăgubiri, datorii de război şi refacerea Europei. Fiind imposibil să se elaboreze un plan de refacere economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâmplător erau în acelaşi timp principalii datornici), Germania şi Uniunea Sovietică, cei doi paria ai diplomaţiei europene au fost invitaţi pentru prima oară la o conferinţă internaţională în perioada postbelică.[2]

Germania a încercat să obţină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii au fost suspicioşi vizavi de faptul că era posibil ca aliaţii să încerce să pună capăt impasului prin legarea datoriilor ţariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi putut cere să recunoască datoriile ţarilor şi să-şi procure singură banii din despăgubirile pe care le avea de plătit Germania.

Guvernul Sovietic nu dorea să recunoască datoriile ţarilor şi nici să accepte revendicările francezilor şi britanicilor. De asemenea, era hotărât să nu adauge Germania pe lista de adversari, aceştia fiind deja prea numeroşi.

Rezultatul Conferinţei de la Geneva nu a fost o contribuţie la ordinea internaţională, aşa cum spera Lloyd George, ci crearea cadrului favorabil pentru apropierea celor doi paria.

Cicerin s-a simţit marginalizat la Genova, la fel simţindu-se şi membrii delegaţiei germane. Cele trei solicitări ale cancelarului german şi ale ministrului său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse. În acelaşi timp, Franţa a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exlusă. Scopul acestor întrevederi era rediscutarea propunerii de negociere a datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane.[3]

Deşi sovieticii le propuseseră germanilor, înainte de Geneva, încheierea unui tratat, Wirth nu fusese pregătit să accepte o asemenea sugestie, care ar fi însemnat ca Germania şi Rusia să-şi coordoneze strategiile în timpul conferinţei. Ministrul de externe al lui Wirth de la începutul lui 1922, Walther Rathenau, nu ar fi permis acest lucru în niciun caz. Motivul este faptul că acesta era exponentul acele părţi a opiniei publice care nu dorea să fie afectate relaţiile cu puterile vestice înainte de Conferinţa de la Genova.


[1] John Hiden, op. cit., pp. 86-89.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 224.

[3] Ibidem, pp. 228-229.

5 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 4 comentarii