G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

03/iul/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (5/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)

Date despre lucrare şi detaliile editării

Memoriile lui Vasile Ionescu, în forma lor brută, sînt cuprinse în două volume dactilografiate relativ identice ca număr de pagini: exemplarul din 1968 are 145 de pagini, iar exemplarul din 1974 are 146, plus mai multe ilustraţii fotocopiate intercalate în text. Totuşi, în ciuda acestei aparente similitudini, între cele două variante există diferenţe de informaţie mari – ceea ce a impus, în sarcina editorului, colaţionarea fragmentelor din ambele volume, astfel încît să rezulte unul singur – cel pe care îl aveţi în faţă, reprezentativ pentru tot ceea ce memorialistul a dorit să lase ca informaţie generaţiilor viitoare. În cea mai mare parte a textului, am păstrat anumite particularităţi ce ţin de exprimarea sau de scrisul în epocă. Acolo unde a fost cazul, unele formulări cu totul ieşite din uz sau chiar formulări eronate le-am corectat în mod tacit. Împărţirea pe capitole, numerotarea acestora şi găsirea unor subtitluri suplimentare la fiecare capitol ne aparţine, pe firul unora din ideile principale ale textului.

Cum este de la sine înţeles, tonul scrierii este foarte apropiat de subiectivitatea inerentă oricărui produs memorialistic; pe alocuri, el este excesiv de tehnic. Totuşi, în opinia noastră, nu acestea sînt caracteristicile memoriilor ce urmează. Ceea ce este cel mai vizibil este tonul dat de perioada şi condiţiile în care cele două volume au fost scrise de Vasile Ionescu: aceste memorii nu reprezintă ceea ce se numeşte produs literar samizdat şi nici nu a fost “literatură de sertar” la data scrierii lor. Aşa cum spuneam, spre sfîrşitul anilor ’60 Vasile Ionescu chiar a fost invitat să–şi scrie aceste memorii, deşi avem toate motivele să credem că nu se intenţiona şi publicarea paginilor. De fapt, o notă prezentă la începutul exemplarului din 1968 al memoriilor este elocventă în acest sens: această versiune a fost scrisă chiar la invitaţia Institutului de studii istorice şi social–politice de pe lîngă CC al PCR, el fiind multiplicat aici ca “material documentar de uz intern”. Desigur că această condiţionare strict politică a influenţat în mare măsură şi scrisul memorialistic al lui V. Ionescu – atît în privinţa a ceea ce el îşi aminteşte, cît mai ales în ceea ce el păstrează sub tăcere.

Aceasta este o trăsătură comună celor două versiuni ale memoriilor. Ceea ce le deosebeşte este următorul lucru: versiunea din 1968 este cu mult mai personală decît următoarea – în sensul că vorbeşte mai mult despre autor (tinereţea, activitatea sa etc.) şi, implicit, despre persoanele cu care a intrat în contact (Gh. Rasoviceanu, Mihai Antonescu, Nichifor Crainic ş.a.) şi despre fundalul istoric al acestei evoluţii. Versiunea din 1974 este mai valoroasă din alt punct de vedere: aici autorul oferă o veritabilă monografie a Radiodifuziunii române, cu date şi nume legate de istoria efectivă a Radioului şi în plus cu trimiteri şi către istoria postului public de televiziune, plecînd de la primele experimente din toamna anului 1937, în laboratoarele Facultăţii de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti. Evident că nici în această a doua versiune nu lipsesc rememorările episoadelor legate de istoria ţării în anii ’30 şi ’40, după cum nu lipsesc nici majoritatea caracterizărilor prezente în prima versiune.

În aceste condiţii, prin colaţionarea celor două versiuni am încercat obţinerea unei variante relativ unitare şi, mai ales, complete. Elementele conjuncturale din exprimarea autorului – menţionări sau, dimpotrivă, “uitări” dictate de autocenzura autorului din considerente politice – au fost explicate uneori prin note de subsol. De asemenea, tot în sarcina editorului a căzut şi redactarea – după modelul uzual în astfel de împrejurări – a unor scurte note explicative referitoare la anumite personaje care apar în paginile memoriilor.

 Nobila sarcină a adevărului

 Continuînd ideea enunţată chiar la începutul acestor rînduri, am credinţa că valoarea documentară a acestor memorii (atît pentru istoria Societăţii Române de Radiodifuziune cît şi pentru istoria de ansamblu a secolului XX românesc) constituie un argument real în favoarea încredinţării lor – prin publicarea în seria pe care Casa Radio deja a iniţiat-o – atenţiei cititorilor şi, în urmare directă, judecării lor de către istorici şi de către toţi cei interesaţi de istoria interbelică a ţării şi de participarea ei la cel de-al doilea război mondial.

În plus, ca ultim detaliu – dar nu şi cel mai lipsit de importanţă –, aceste memorii arată, în acelaşi timp, şi rolul nefast al imixtiunii politicului în sfera unei activităţi editoriale şi de comunicaţie precum cea desfăşurată în Radioul naţional – o activitate suficient de nobilă pentru a se susţine singură, numai şi numai prin probitatea şi profesionalismul celor care o servesc şi au servit-o de-a lungul istoriei sale.

Reclame

3 iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre recentul decret al preşedintelui Ghimpu de la Chişinău

Cui nu-i place Decretul Ghimpu?

Dan Dungaciu 

„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)

Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.

„Istoria trebuie lăsată istoricilor”

Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici – de câţi o fi nevoie, oare? – şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” – dar cine decide asta? – e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.

Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea

Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.

La ei – ocupaţie, la noi – „eliberare”

Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.

La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice – „graniţele libertăţii” – se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.

Oportuniştii „momentului inoportun”

Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM – care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană – să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?

Decretul Ghimpu merge mai departe

Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe…

3 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

03/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (3/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8)

În ciuda înfrângerii Rusiei Sovietice în războiul cu Polonia, contactele intermitente între liderii militari germani şi ruşi, între 1919 şi 1920, i-au permis generalului von Seeckt, şeful Reichswehrului, să aibă temelia pe care să construiască mai târziu edificiul. Pentru construirea edificiului, Seeckt dorea să urmeze două etape: să restaureze puterea militară a Germaniei cu ajutorul ilicit al ruşilor şi să pregătească ziua în care Polonia urma să fie distrusă şi Versailles-ul răsturnat. Ca urmare, în anul 1921, a început producţia industrială germană în Rusia pentru scopuri militare, Germania acordând sprijin financiar şi tehnic şi chiar stabilind firme germane pe pământ rusesc. Tot în 1921, în cadrul Ministerului Reichswehrului, a apărut o secţiune specială care se ocupa de afacerile ruseşti, Sondergruppe R.

Semnarea Tratatului de la Riga, care a marcat finalizarea Războiului Sovieto-Polonez a însemnat încheierea perioadei de intervenţie, puterea sovietică reuşind să se impună.[1]

În septembrie 1921, relaţiile germano-ruse au progresat, fiind numiţi reprezentanţi de cele două părţi, fără statut diplomatic deplin încă, profesorul Kurt Wiedenfeld la Moscova, iar Nikolai Krestinski la Berlin. De asemenea, au fost iniţiate primele contacte între Reichswehr şi Armata Roşie.

Interesul Occidentului faţă de Rusia se manifesta prin conceperea unor planuri pentru formarea unui consorţiu financiar internaţional vizând reconstrucţia economică a Rusiei, idee susţinută, printre alţii, de Lloyd George şi ministrul de externe al Reichului, Walter Rathenau, care avea o orientare prooccidentală.[2]

În ceea ce-l priveşte pe Lenin, acesta, ca urmare a constrângerilor externe, a fost nevoit să îşi schimbe comportamentul politic. Această schimbare a presupus ajustarea aspiraţiilor cu privire la iminenta revoluţie mondială şi realizarea de compromisuri temporare cu lumea capitalistă, scopul sacrificiului politic făcut fiind supravieţuirea noului regim din Rusia. Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în martie 1921, a fost, cel puţin în parte, o consecinţă a acestei schimbări. Prin NEP, au fost acordate anumite facilităţi pentru investitorii străini în Rusia. Marea Britanie, rivalul principal al Germaniei pentru afacerile în Rusia, a semnat un acord temporar de comerţ cu Moscova pe 16 martie 1921.

Deschiderea pe plan economic a Marii Britanii faţă de Rusia şi interesul Germaniei în această direcţie au determinat-o pe aceasta din urmă să îşi consolideze, în acelaşi an, relaţia cu sovieticii. Pe 6 mai 1921, a fost semnat Acordul provizoriu germano-rus. Acesta a fost, în mod virtual, instrument de recunoaştere de iure a regimului sovietic şi a oferit perspective mai bune pentru protejarea afacerilor private germane în Rusia. Totodată, a adus beneficii industriei grele germane, care urmărea obţinerea de acces pe piaţa rusă şi înfrângerea pe cât posibil a eforturilor competitive ale Vestului de a umple maşinăria industrială. Pentru consolidarea relaţiilor economice germano-ruse, trebuia realizată o apropiere a legăturilor politice, deoarece, chiar şi în timpul NEP, comuniştii controlau „vârfurile de comandă” ale economiei ruseşti, totodată fiind un monopol sovietic asupra comerţului cu exteriorul.

Apropierea politică dintre Germania şi Rusia beneficia de sprijinul opiniei publice germane, dar şi de cel al anumitor politicieni şi militari care au susţinut impunerea unei orientări estice a politicii externe germane, ce trebuia să fie folosită ca instrument pentru atacarea sistemului versaillez. O semnificaţie importantă, în 1921, o aveau legăturile în creştere dintre Reichswehr şi industria grea. (va urma) 


[1] John Hiden, op. cit., pp. 87-88.

[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

3 iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 5 comentarii

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Vitalie Ciobanu despre societatea civilă de la Chişinău şi problema Transnistriei

Transnistria şi lipsa de solidaritate a moldovenilor

Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 23 iunie a.c.)

A venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova

Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-a cerut preşedintelui rus Medvedev să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.

Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.

Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Enest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.

Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la reîntregirea ţării. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.

Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?

3 iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Un comentariu