G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

30/sept/2010 Dacă-i joi, e o poveste din „Dilema veche”: O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!

O soluţie concretă pentru ieşirea din criză

 Adrian Cioroianu

Mare-mi fu bucuria mai ieri, întîlnind cîţiva studenţi din cea mai nouă recoltă, abia înscrişi la facultatea în care lucrez. Ba încă dînşii-mi lăsară de-nţeles că nici Dilema veche nu le e chiar străină (voi verifica acest lucru, la sînge, la primul examen al iernii!). Iar la un moment dat unul dintre ei îmi spuse aşa, într-o doară, de-un pamplezir: Ce putem face cu criza asta, s-o trecem mai repede? Refrenul, în sine, nu-mi era necunoscut. Mulţi dintre distinşii cititori (mai ales din partea lor pixelată) trimit aceeaşi replică celor care scriu la gazete: Bun-bun, le zici bine mata, dar o soluţie concretă de ce nu dai, dacă o ai? – aşa ne dezmiardă dînşii şi pesemne că au şi rezon.

Drept care m-am pus pe treabă. Nu oricum, ci metodic. Am luat un pix în mînă, mi-am pus o foaie albă în faţă şi am început a gîndi. N-a fost uşor! Foaie prinsese a se îngălbeni iar pasta din pix era uscată iască în momentul în care, fix din spatele urechii drepte, ţuşti!, sări revelaţia!

Premisa de la care am plecat a fost că trebuie să învăţăm ceva din experienţa altora. Sîntem noi în UE? – m-am întrebat. Sîntem! Sînt şi alte ţări din UE în criză? Sînt! Ce fac ele ca să scape? Ce fac nemţii, bunăoară? Nemţii muncesc – mi-am răspuns eu spontan, abia apoi înţelegînd că, în ce ne priveşte, această opţiune e una second best. Dar alţii ce fac? – am insistat. Şi aşa am ajuns la miezul soluţiei, care-i gata coaptă: m-am gîndit la veţinii noştri greci, care sînt gata să-şi vîndă unele dintre pietroasele şi plinele de măslini lor insule, ca să aducă bani la vistieria ţării; m-am gîndit la verişorii noştri francezi, care-şi vînd castelele de pe Valea Loirei ca să aibă bani pentru a da bilete de avion pe ruta Paris – Bucureşti unor persoane pentru care acest voiaj nu era deloc o prioritate.

 [[[   Diva şi ţînţarul din orgia latină   ]]]

Aşadar, hai să vindem şi noi ceva! – mi-am zis. Dar ce? Aici am zăbovit sensibil mai mult, trecînd în revistă opţiuni care de care. Am putea vinde, de-o pildă, piatra cubică din Bucureşti – adică granitul pe care au călcat Carol al II-lea, tancurile lui Stalin, tancurile lui Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Hruşciov, Ceauşescu, Ceauşeasca, Robert Turcescu ş.a. Dar apoi mi-am adus aminte că Germania de Est a avut un ditamai Zid, pe care încă îl mai vinde la gramaj, şi tot degeaba dacă nu era în spatele ei o Germanie de Vest. Sau am putea să vindem acei stîlpi de iluminat din toată ţara pe care sînt lipite foi A4 cu inconturnabilul text Forăm puţuri la mică şi mare adîncime – dar apoi am aflat ceva senzaţional în legătură cu ei (o să revin asupra subiectului, promit). Şi, pe cînd întrebarea Ce avem noi mai mult în ţara asta mă chinuia mai rău, deodată m-am luminat: cel mai mult şi mai mult noi avem în România vedete!

A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective). A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame. Numai că promotorii vedetelor spun: Dacă nu vă convine, stingeţi televizorul! – ceea ce e cu totul inutil, pentru că a doua zi vei vedea vedetele (sau comportamentul lor) pe stradă sau la locul de muncă. Vedetele se vînd bine în România – aşa încît mi se pare logic să le vindem şi pe-afară (nu văd de ce le-am ţine numai pentru noi; în acest caz am fi ori egoişti, ori masochişti). Am avea de unde alege: bunăoară, omniprezenta creatură blondă (mai nou şatenă, dar ce mai contează) cu înfăţişare de pupetă gonflabilă şi zîmbet aşijderea. Sau, la capitolul masculin (?), domnul cu sexualitate incertă şi de unii contestată dar care, ca prin farmec şi PR, a ajuns flăcăul (tomnatec) cel mai jinduit al naţiunii. Sau doamna jună cu nume de plugăriţă şi înfăţişare de taxatoare de autobuz care, din nimic (mais rien! – cum i-ar spune dl Sarkozy dlui Băsescu) a ajuns regină cu trei de ics. Sau altele şi alţii. Dacă 25 de cenţi am luat pe fiecare dintre aceste podoabe ale televiziunilor, ne-am plăti datoria externă, am finanţa viitoarele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice şi am da şi ceva credite Băncii Centrale a Chinei.

În fine, să mai spun că, totuşi, o incertitudine există: pe care dintre vedete s-o vindem mai întîi? Aceasta mi-aduce aminte de dilema ţînţarului latin care, într-o caldă seară de vară, intra pe fereastra unei vile din Roma antică unde tocmai se desfăşura o încrîncenată orgie; privind el la înlănţuirea de mîini, picioare şi pîntece, şi-a spus: În principiu cam ştiu ce trebuie să fac, dar al naiba să fiu dacă ştiu de unde să încep!

______________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 345, 23 septembrie a.c.

30 septembrie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , , | 2 comentarii

28/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (2/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7)

De la taur la porcuşori (plus un cocoş!)

Adevărul este că 50 de ani reprezintă – uman vorbind – o vârstă uneori critică. Şi, aşa cum ne-o imaginăm noi atunci când îi dăm chipul nostru, Europa chiar pare să fi ajuns acolo: la punctul critic. În caricaturile ilustratorului de la The Economist ea este o doamnă bine şi puţin corpolentă, care nu mai este tânără dar nici n-a ajuns pensionară. Nu mai este în stare să încalece taurul emblematic, dar – deşi aproape în exces şi ostentativ urbanizată – mai nou are ceva probleme cu câţiva porcuşori care riscă s-o bage în faliment.

Pentru că fix la această frumoasă vârstă ea, Europa, s-a întâmplat să intre în cea mai dură criză din istoria vieţii sale de până acum.

Cum ideea europenitate (la fel ca şi cuvîntul «criză»!) s-a născut în Grecia, ne-am putea întreba dacă nu cumva tot acolo va şi sfârşi. Dar criza actuală nu a început acolo. Mai întâi a fost un şoc venit de peste ocean. Din haosul relativ care a urmat în viaţa celor 27 ce dau contur Europei s-a prefigurat treptat crudul adevăr, căzut ca un trăznet: că un anume membru (cunoscut mai cu seamă pentru brânza sa albă, marea sa albastră şi dansul lui Zorba) dusese în ultimii (mulţi) ani o politică monetară de o impresionantă lipsă de rigoare. Pentru prima dată în istoria de 50 de ani a Uniunii şi în istoria de abia un deceniu a monedei sale unice, un stat din zona euro este în pragul insolvabilităţii[1], iar şocul ce se propagă aduce temerea că moneda euro, ca atare, s-ar putea dezintegra, lăsând – după o perioadă de comă – loc fostelor monede naţionale. În martie a.c., premierul socialist grec Papandreou, pus cu spatele la zid de realitatea de acasă, a anunţat posibilitatea – între timp materializată – ca ţara sa să apeleze la asistenţa Fondului Monetar Internaţional. FMI este un organism extra-comunitar; gestul (disperat) al Greciei reprezanta o premieră în istoria UE; prilej cu care a devenit evident că Uniunii îi lipseşte aşa ceva: un organism financiar la care statele membre să poată apela în caz de restrişte.

Scindarea Europei de azi nu mai e vizibilă pe axa Est-Vest (ca la începuturile proiectului unionist, cu decenii în urmă), ci pe falia economică şi civilizaţională ce opune Sudul şi Nordul aceluiaşi continent (în acest sens, Irlanda e o excepţie; dar, cum se va vedea mai jos, ea a tot fost o excepţie în spaţiul anglo-saxon de mai bine de un deceniu). Grecia n-a dat decât primul pacient – şi cel mai grav. Dar nici alţii, din Sudul continentului, nu o duc mult mai bine. Un desen al cartoonist-ului american Danziger[2] reduce povestea Europei de azi la o scenă banală de familie: trei bărbaţi şi două femei (identificaţi nominal ca fiind Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) stau în living, pe canapea şi pe fotolii, privind la televizor; unul dintre ei este prins în momentul în care strigă spre bucătărie «Hei! Ce-avem astăseară la cină?» – iar în uşa bucătăriei, nervoasă şi cu făcăleţul în mână, stă o femeie pe care scrie Germania (şi care seamănă cu Angela Merckel), în timp ce în spatele ei un bărbat cu chipul lui Sarkozy trage o duşcă dintr-o sticlă de cognac. Acestea sunt cele două tabere: pe de o parte, cei cinci (PIIGS) fraţi cu probleme şi, de cealaltă parte, singurele două state de la care, dacă-şi unesc eforturile, poate veni salvarea pe continent: Germania şi Franţa. (va urma)


[1] Milada Jedrysik în dialog cu Ivan Krastev, “O grea întoarcere la realitate”, în Gazeta Wyborcza, 28 mai 2010.

[2] Vezi https://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/30/30mai2010-e-duminica-e-comics-despre-cine-munceste-in-familia-europeana/.

28 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | 3 comentarii

28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS

24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor

Președintele Mikhail Gorbachev și Gennady Yanayev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Igor Caşu

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

_________________________

– text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.

28 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Un comentariu

26/sept/2010 Dacă e duminică… e comics: actualitatea internaţională în imagini (cu tâlc)!

Rusia îşi reface sfera de influenţă în zonă…

by  Chapatte, 2009

… SUA şi Occidentul sunt mai solidari ca niciodată (!)…

by Signe Wilkinson, 2009

… iar în România preşedintele Băsescu şi ministrul Blaga se ceartă pe caschetele poliţiştilor!

by Brian Basset, 2009

26 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

26/sept/2010 Despre Rusia, despre Albert Camus şi Michel Foucault ş.a. – un nou număr al revistei „Scrisul românesc”

… din sumar: 

Florea Firan despre Dumitru Radu Popescu * Gabriel Coşoveanu despre cartea ”Visul lui Machiavelli” de Adrian Cioroianu *  Sorana Georgescu-Gorjan despre Constantin Brâncuşi * Ovidiu Ghidirmic despre ”pseudointelectualitatea” în România de azi * Constantin M. Popa despre Mircea Muthu * Marian Victor Buciu  despre ”Cum trăiră oltenii lui Sorescu pînă la comunism” Ioan Lascu despre traducerea lui Auguste Comte * Mihai Ene despre ”estetismul englez” * Dumitru Radu Popa despre opera lui José Saramago * poeme inedite de Marin Sorescu * proză de Carmen Firan şi Adrian Sângeorzan * Felicia Burdescu despre Michel Foucault * Cornelia Cîrstea despre ”Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu * Maria Tronea despre Albert Camus * un interviu cu dramaturgul japonez Hirata Oriza *  şi alte texte de Irina Mavrodin, Adrian Cioroianu,  Ion Buzera, Dan Ionescu, Geo Constantinescu,  Aloisia Şorop, Haricleea Nicolau-Rădescu, Rodica Grigore, Ion Parhon, Mihaela Chiriţescu, Gabriela Rusu-Păsărin, Florin Rogneanu ş.a.

– aici, sumarul integral: scrisulromanesc_7_iulie_2010

  

  Adrian Sângeorzan, Adrian Cioroianu, Cristi Botofei, Dana Botofei, Mircea Cornişteanu, Carmen Firan, Florea Firan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, după spectacolul cu piesa Lumina din pod de Carmen Firan (iulie a.c.)

26 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | | Lasă un comentariu

25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) –

Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj? 

Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă

Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.

Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…

 *  *  *

Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.

Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.

Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.

Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani. 

_________________________

– text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010

25 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 6 comentarii

25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania

Mai mulţi copii de la cei deştepţi

Matei Martin

Un înalt funcţionar al landului Berlin a fost demis, în urma publicării unei cărţi în care critică politica Germaniei în domeniul imigraţiei. Thilo Sarrazin a ajuns, datorită cărţii Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“), în acelaşi timp, cel mai admirat şi cel mai detestat politician al momentului. Nu e prima dată cînd Sarrazin tulbură apele – opiniile sale cu privire la străini sînt binecunoscute –, însă faptul că părerile au acum şi un (aşa-zis) fundament ştiinţific, un background academic, e o premieră. Sarrazin atacă, în acest volum, un subiect sensibil, o zonă tabu a opiniei publice: imigraţia şi integrarea străinilor. Autorul e de părere că identitatea Germaniei e condiţionată genetic. De pildă, inteligenţa ar fi moştenită în proporţie de 50-80% – argumentează autorul, care citează un studiu din care reiese că imigranţii din China, Vietnam sau India ar fi mai dotaţi, mai inteligenţi decît cei din Pakistan, Maroc sau Turcia. Emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“. Pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania. Ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Capitolul „Mai mulţi copii de la cei deştepţi, pînă nu e prea tîrziu“ constituie punctul cel mai sensibil al cărţii. Autorul este acuzat că foloseşte noţiuni (precum „disgenie“) şi argumente din acele teorii ale purităţii rasiale pe care s-a fundamentat şi ideologia nazistă. Chiar dacă acuzaţia este poate exagerată – de altfel, autorul însuşi s-a distanţat cît a putut de orice asociere de acest tip – demersul este viciat prin însăşi natura lui.

În momente de criză, statul (oamenii săi, instituţiile sale) caută cu disperare ţapi ispăşitori. Imigranţii – pe care aproape nimeni nu-i iubeşte, indiferent de provenienţa lor – sînt cei mai la îndemînă: ei sînt răspunsul cînd guvernanţii sînt interogaţi în legătură cu creşterea infracţionalităţii, ei stau la originea şomajului, pentru că ocupă, la negru, locuri pe care le-ar putea ocupa cetăţenii corecţi, ei falimentează sistemul de asigurări sociale etc. Şi Sarrazin tot cam într-acolo bate cu teoria sa, punînd degetul pe o rană dureroasă a Germaniei de azi. Oamenilor politici le este teamă să discute despre problemele imigraţiei, pentru că orice dispută despre turci sau curzi, de pildă, riscă să alunece de pe terenul stabil şi confortabil al corectitudinii politice. El consideră că, pe de o parte, statul nu acordă suficient de multă atenţie integrării imigranţilor şi că se vorbeşte prea puţin despre costurile sociale ale migraţiei – corectitudinea politică fiind, de fapt, pretextul pentru o nepăsare complezentă. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi (uriaşe) pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Astfel s-ar crea o societate paralelă şi deviantă de la norma germană – conchide Sarrazin. Pe de altă parte, comunităţile islamice ar împărtăşi valori foarte diferite de populaţia majoritară, ar fi marcată de convingeri „misogine şi criminale“, de tentaţia terorismului. Totul cu sprijinul tacit al statului social.

Criticile mai virulente la adresa lui Sarrazin au venit – doar aparent paradoxal – tocmai dinspre membrii şi partizanii propriului partid, SPD. Demis din funcţie şi în pragul excluderii din partid, Sarrazin pozează în victimă şi riscă să devină erou naţional: le-a dat apă la moară populiştilor şi extremiştilor de dreapta, i-a provocat pe stîngişti, încercînd o dezbatere polemică despre rolul statului, naţiune şi cetăţenie, de pe o poziţie dificilă. Fireşte, cartea se vinde bine şi Internetul e doldora de mesaje de susţinere pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“, dar şi de ameninţări de la cei ultragiaţi de incorectitudinea politică. Între timp, afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.

___________________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

 

25 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

24/sept/2010 „Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti

… azi, vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la ediţia a II-a a Salonului de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu. Vor participa: Nicolae Boaru (directorul Bibliotecii municipale din Ploieşti), Grigore Arsene (directorul Curtea Veche Publishing) şi autorul. După prezentarea cărţii va avea loc o sesiune de autografe. 

Programul integral al Salonului – Program salon Ploiesti sept 10

23 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , | Lasă un comentariu

23/sept/2010 Dacă e joi, e o poveste din „Dilema veche”: o propunere pentru noua conducere a TVR

O propunere pentru noua conducere a TVR

 Adrian Cioroianu

De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant. E vorba despre un post TV (bănuiesc) moscovit, ce emite încă (m-am reîntîlnit cu el recent, la Chişinău) şi care se cheamă, simplu, Nostalgia. Deloc întîmplător – pentru ca mesajul intrinsec să fie clar –, litera S din acest Nostalgia (C, în alfabetul chirilic) este astfel alăturată literei T încît cele două formează, grafic, secera şi ciocanul. Acest post (re)transmite zilnic, pentru ex-cetăţenii fostei URSS, crîmpeie consistente din programe TV de altădată – de la vizitele de lucru ale lui Hruşciov pînă la spectacolele Alei Pugaciova, de la medaliile olimpice ale blindatelor gimnaste Turişceva & Korbut la filmele despre Marele Război antifascist, de la lungile şi desele şedinţe ale perestroikăi lui Gorbaciov şi pînă la desenele animate cu Zaieţ, nu pagadi!. Bineînţeles, televiziunea Moscovei de altădată era în primul rînd propagandă de partid (unii spun că şi azi ar fi la fel) – dar, cu timpul, detaliul acesta se uită şi ce rămîn sînt amintirile benigne ale unor feţe familiare şi ale unor evenimente din tinereţea multora. Balerine, cosmonauţi, kolhoznice, partizani, pionieri, oţelari, cîntăreţe de operă, comici, voleibalişti, mineri, secretari de partid, scriitoare pentru copii, vatmani de tramvaie, marinari, crainici de legendă etc. – aceştia, cu toţii, animă cotidian, în alb-negru sau color, acest canal TV care are – mi se spune – audienţe cu mult peste nivelul nişei căreia, teoretic, îi aparţine. Cel puţin telejurnalele postului Nostalgia sînt beton: să zicem că azi este 16 septembrie – atunci, jurnalul TV de deseară va fi alcătuit dintr-un mozaic de ştiri & reportaje culese din zilele de 16 septembrie petrecute de-a lungul ultimilor 50 şi mai bine de ani. Curată călătorie în timp!

 [[[   Nostalgia comunismului ca reţetă comercială   ]]]

Ce are aceasta de-a face cu TVR? Văd aici două similitudini clare. Prima: TVR, indiferent de conducerile care au trecut pe la capul ei, stă pe o mină de aur – anume, producţiile realizate de-a lungul a 50 de ani de istorie contemporană, de la interviurile cu oameni ce azi sînt capitole în istoria culturii naţionale la excepţionalele spectacole de teatru TV, de la unele adunări istorice ale PCR şi pînă la spectacolele de varietăţi care chiar aveau la paritate umor şi bun simţ, de la marile meciuri ale naţionalei de handbal la salturile Nadiei pe bîrna montrealeză sau la desenele animate cu Mihaela lui Nell Cobar. Contractul, cum o fi el, cu firma TVR Media (cea care reproduce înregistrări video din acei ani) nu pare a valorifica optim această comoară. Şi doi la mână: ca peste tot în Estul ex-leninist, în România de azi numai un răuvoitor mai poate nega existenţa unor forme de nostalgie după deceniile “comuniste”. În istoriografie, acest fenomen circumscrie “mitul vîrstei de aur”: adică trecutul, în rememorare, e mereu mai bun decât prezentul (vezi cum Eminescu îi beştelea pe Brătianu & Rosetti şi-i regreta pe Mircea Bătrînul & Vlad Ţepeş). Iar un psiholog ne va spune că românul ce se distrează, aproape lunar, tot revăzînd la TV cîte un episod din seria BD în alertă ş.cl. nu regretă, de fapt, miliţia de altădată (al cărei elogiu aceste filme îl făceau), ci doar tinereţea lui şi securitatea lui socială de antărţ.

În fine, mai aflu că un proiect similar se dezvoltă în Marea Britanie sub numele Vintage TV – un canal ce va (re)transmite numai programe (muzică, seriale, documentare etc.) din anii ’50-’80. Într-o Europă care, demografic-statistic, îmbătrîneşte, pensionarii (în creştere numerică) devin un public-ţintă de luat în seamă. Şi nu numai pensionarii. De unde rezultă că nostalgia pentru trecutul recent nu e nici măcar monopolul foştilor cetăţeni ai Estului.

Aşadar: în locul emisiunilor de azi, disparate (şi modeste, ca realizare), cu reluări clasice, pe cînd un post TVRetRo care să retransmită, cu ceva logică, din programele de altădată? Reţete există în lume, în Est şi în Vest. Oameni care să discute critic contextul respectivelor producţii există şi ei. Pun pariu că un TVR oldies but goldies ar depăşi audienţa unora dintre cele cinci TVR-uri de acum. Nostalgia, într-o societate în îmbătrînire (cum sîntem), are un viitor bun în faţă. Iar ea – doamnă Culcer, domnule Lăzescu – e doar consecinţa faptului că, dincolo de partizanatele noastre de azi, trecutul aparţine categoric ofiţerilor, pe cînd viitorul e mereu în raniţa junelor cătane!

_________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

23 septembrie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , | Un comentariu

23/sept/2010 În curând, rezultatele concursului nostru de vacanţă!

… în următoarele zile (foarte probabil, în prima parte a viitoarei săptămâni) vom anunţa pe cei 5 câştigători ai concursului „Recunoaşteţi personajele” pe care l-am propus cititorilor noştri pe timpul vacanţei de vară. Mulţumim tuturor celor care au trimis răspunsurile lor – marea majoritate dintre ele bune şi complete!

G E O P O L I T I K O N  & Eurast

23 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

20/sept/2010 Back to the ’80s! – astăzi, o emisiune TV despre anii ’80

azi, pe postul TV Antena 2, la ora 21.30, în emisiunea Nimic important, Lucian Mândruţă şi Adrian Cioroianu discută despre anii ’80 – despre adolescenţă, liceu, muzică şi clişee!

Aici, înregistrarea video a emisiunii.

20 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | Un comentariu

20/sept/2010 Povestiri din „Dilema veche”: competiţia culturală româno-rusă la Chişinău

Basarabene, iarăşi (2)

Ia auzi, măi Alioşa…!

 Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect. De fapt, am pus borşul în capul acestui paragraf doar pentru a mă întreba, retoric, dacă există ceva tensiuni etnico-lingvistice, la nivelul oamenilor de rînd, astăzi, în capitala numită Chişinău. Şi iată că şi răspund: n-aş zice că există – dar nici n-am pretenţia că, după cîteva vizite acolo, aş fi un bun cunoscător al problemei, astfel încît să dau un răspuns tranşant.

Am avut totuşi o vagă incertitudine în acea seară în care, alături de admirabilul Mihai Fusu – regizor din Chişinău şi, totodată, realizatorul unui talk show la postul local Publika Tv – tocmai văzusem, pe un ecran gigant din centrul oraşului, unul dintre ultimele meciuri ale Campionatului mondial. După meci (şi după cîteva beri), în miez de noapte, ni s-a făcut (cum ar spune Amicul Dejun) niţică fomiţă. Hai într-o plăcintărie sau într-un McDonald’s, ceva – am zis eu, neiniţiat, dar respectabilul domn Fusu s-a uitat la mine ca la o ciudăţenie şi iaca aşa am ajuns pe terasa unei locante unde nu se vorbea decît ruseşte şi unde primul chelner ne-a fentat aproape ostentativ, ocolindu-ne larg. O fi din cauza dulcelui meu grai oltenesco-regăţean! – mi-am spus eu atunci, temător. Dar a venit şi un al doilea chelner, amabil – iară distinsul regizor, connaisseur, a şi comandat pe româneşte cîte un păhărel de vodkă Jelenaia nu mai ştiu cum şi cîte un borş roşu cu costiţă de viţel. Rog pe toţi analiştii globalizării să fie atenţi şi să ia notiţe: aşadar, la Chişinău, capitala unuia dintre statele cele mai – statistic vorbind – sărace ale Europei, tocmai văzusem, cu o bere ucrainiană Starîi Melnic în faţă, pe un ecran japonez made în China, cum Brazilia masacrase Chile la fotbal şi ne pregăteam să livrăm sub nas alte simboluri al bucătăriei slave, alături de excelenta pîine neagră făcută din grîu moldav.

 [[[   Ploi diluviene, clasici ruşi şi alte borşuri   ]]]

Dar, acestea fiind spuse, vă invit să vă calmaţi sucurile gastrice şi să trecem la lucruri serioase. Pentru că, la Chişinău, competiţia (lingvistică) româno-rusă nu se dă în restaurante. Ci în alte locuri. Cum ar fi satele de pe Prut şi de pe Nistru. Au venit ultimele ploi şi, cu ele, viituri producătoare de morţi şi de mari pagube. Ca şi în România (şi ca şi în Rusia rurală, de fapt), aceste sate lovite crunt nu arătau mult mai bine nici înainte de viitură decît după. Case amărîte, cămămidă ieftină şi chirpici, oameni îmbătrîniţi şi fără dinţi în gură, animale puţine în grajduri improvizate. Am văzut pe un post TV chişinăuan cum e cu limba maternă în caz de calamitate: într-un astfel de sat amărît, nişte localnice şi nişte militari veniţi cu ajutoare discutau între ei pe zece voci şi pe două limbi. Unii spuneau ceva în româneşte, alţii răspundeau pe ruseşte. Şi e clar că se înţelegeau între ei. Ascultă, măi Alioşa – îi spunea o femeie cu batic unui subofiţer cu chipiu; iar acesta din urmă asculta, apoi răspundea dolgorughi gongorughi, pe limba lui. Aşadar, în Moldova rurală, în meciul dintre română şi rusă e scor egal – aproape nul de egal ce e!

La oraş e oleacă altfel. În librăriile Chişinăului – fie că ele se numesc Eminescu, Luceafărul ş.a.m.d. – vezi carte rusă la greu. De la tratate ştiinţifice la ediţii din clasici ruşi sau traduceri ruseşti din clasici ai literaturii universale – toate-s copertate, bine legate, grele şi ieftine (precum tomurile menite să dureze de la Cartea Rusă din România anilor ’50, pe cînd şi comunismul părea că va dura de-a pururi). Cartea în limba română – mai timid. Chiar dacă vezi titluri ale editurilor locale (gen notabila Cartier ş.cl.) sau trimise de la Bucureşti de Polirom, Curtea Veche sau Humanitas, limba română e clar pe locul doi în librării.

La standurile de ziare – aceeaşi situaţiune. De la cărţuliile de integrame la ziarele social-politice şi de la revistele pentru gospodine pînă la cele pentru copii sau tineret, titlurile ruseşti domină copios. Iar cea mai spectaculoasă (la propriu) bătălie româno-rusă se dă, la Chişinău, în mass media vizuale – prin televiziuni, mai exact. Aici merită să discutăm pe larg – dar iată că zorii unei cvasi-Şeherezade moldave deja se iţesc la căpătul acestei poveşti şi trebuie să tac. (Dar nu înainte de a vă dezlega astronomica enigmă de săptămîna trecută: da, Hotelul Cosmos din Chişinău se află pe axul bulevardului Gagarin! Care Gagarin? Cel care cred că a apreciat borşul roşu, sub toate formele sale, mult mai mult decît Ştefan cel Mare – acesta din urmă fiind un alt mare bulevard, aflat în vecinătate!).

 __________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 335, 15 iulie a.c.

20 septembrie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , , , | 2 comentarii

19/sept/2010 Dacă e duminică, e comics: Franţa fumează „Gitenes”, iar Papa aduce ploaia la Londra

Preşedintele Sarkozy s-a implicat personal în designul noului pachet de ţigări…

by Komarnitski, 2010

… Turcia a mai făcut un pas spre Uniunea Europeană

by LEN, 2010

… iar Papa a vizitat Londra, într-o premieră istorică

by Steve-Bell, 2010 (traducere: ‘nă ziua, lumea a treia ! Plouă cu negri şi atei„. In 16 septembrie, papa Benoît XVI a sosit la Edimbourg pentru o vizită de trei zile, în timp ce anumite asociaţii au cerut arestarea sa pentru a fi muşamalizat cazuri de pedofilie şi în timp ce polemica creşte în Marea Britanie, după ce un cardinal german a calificat-o drept „lumea a treia” – după presseurop.com)

19 septembrie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | Un comentariu

19/sept/2010 Invitatul din weekend: Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn

20 de ani de la publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum să reconstruim Rusia”

Igor Caşu

Text seminal care dinamitează fundamentele orânduirii comuniste şi demască crimele în masă sovietice. * 18 septembrie 1990 – publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum sa reconstruim Rusia”

Spre sfârşitul anilor 1980 numeroşi autori şi societatea sovietică în ansamblu se îngrijorează asupra viitorului URSS. Puţini prevăd sfârşitul statului sovietic, dar mulţi înţeleg şi admit criza iremediabilă a ideologiei comuniste. Printre intelectualii de marcă care sugerează un anumit scenariu care trebuie urmat de URSS şi în special Rusia este şi Alexandr Soljeniţîn. Cunoscut iniţial datorită nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” publicată în 1962 prin consimţământul personal al lui Hruşciov, Soljeniţîn avea să obţină faimă graţie romanului „Arhipelagul Gulag”, pentru care i se acordă Premiul Nobel pentru literatură în 1970. Este expulzat din URSS în 1974, fiind învinuit de „agitaţie antisovietică” şi „trădare de patrie”. (foto: EPA)

Fiind încă în America, el scrie în iulie 1990 o broşură întitulată „Cum să reconstruim Rusia”, publicată în 18 septembrie şi discutată pe larg în toată Uniunea, inclusiv în Moldova. În primul rând, autorul reiterează ideile sale faţă de sistemul comunist şi deplânge soarta care s-a abătut asupra poporului rus şi a atâtor popoare după revoluţia bolşevică din 1917. Mai exact, Soljeniţîn consideră că toate nenorocirile s-au început după revoluţia din februarie 1917 când a fost abolită monarhia, el îmbrăţişând convingeri monarhiste şi mesianice cu privire la destinul istoric al Rusiei. Nu aprobă însă imperialismul, fie de factură ţaristă sau sovietică. Rusia, crede el, nu are resurse, nici materiale nici spirituale, necesare pentru asimilarea periferiilor neruse, din contră, această ambiţie vlăguieşte nucleul naţional rusesc. Mai mult, Alexandr Isakovici spune răspicat că ruşii nu au nevoie de imperiu deoarece acesta nu îi face mai puternici, ci reprezintă drumul direct spre pierzanie. Drept exemplu invocă Japonia care abia după ce a renunţat la ambiţiile sale de mare putere mondială a reuşit să construiască o economie dezvoltată şi o societate prosperă. O altă pildă istorică încă şi mai moralizatoare în sensul bun al cuvântului este cea a Germaniei occidentale de după 1945. Numai după ce a trecut printr-un catharsis – purificare morală – au reuşit nemţii să edifice un sistem economic performant.

Aici Soljeniţîn sugerează explicit calea care trebuie urmată de Rusia aflată în acel moment la răspântie – anume că ieşirea din comunism şi crearea unei Rusii prospere trebuie să treacă printr-un ritual de condamnare a comunismului şi a responsabililor crimelor perpetrate. Sunt menţionate şi consecinţele dezastruoase ale războiului germano-sovietic asupra fiinţei naţionale ruseşti, disidentul rus opinând că nu trebuie numit „de apărare a patriei” un război care a dus la pierderea a 30 de milioane de concetăţeni şi a consolidat regimul despotic comunist. Aici Soljeniţîn a atacat un mit fundamental al statului sovietic alimentat şi astăzi în Rusia post-comunistă de noua elită politică care a reanimat imperialismul ca politică de stat în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

În Moldova, textul seminal al lui Soljeniţîn a stârnit un viu interes datorită acestor idei sincere exprimate de o personalitate respectată pentru meritele sale în condamnarea imperialismului rusesc, dar şi în dinamitarea fundamentelor orânduirii comuniste şi demascarea crimelor în masă sovietice. A fost foarte preţuit la Chişinău şi pentru că a admis, un an mai devreme de cele întâmplate, independenţa Republicii Moldova. El a acceptat chiar dreptul moldovenilor de a se uni cu România, dacă aceştia sunt atraşi de o asemenea perspectivă. Anume aşa vedea lucrurile din America marele scriitor şi intelectual rus. Apariţia conflictului transnistrean şi alte evoluţii externe şi interne din perioada ulterioară au zădărnicit însă traiectoria sugerată de Soljeniţîn în privinţa viitorului Republicii Moldova.

____________________________

* 18.09.2010 * Radio „Europa liberă” 

19 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat

Papa, scrisoarea şi britanicii

update după Patricia Mihail * 16 septembrie a.c. * exclusiv web Dilema veche

Regina Elisabeta a Marii Britanii şi Suveranul Pontif – foto The Guardian

Suveranul Pontif se află în Regatul Unit, între 16 şi 19 septembrie, pentru a-l sanctifica pe cardinalul John Henry Newman. Prima vizită oficială de stat a unui Papă în Marea Britanie, după aproape 500 de ani de la ruptura de Vatican provocată de regele Henry al VIII-lea, a stîrnit numeroase controverse printre personalităţile britanice. Acestea (în număr de 50 – printre care se regăsesc Stephen Fry, Terry Pratchett, Philip Pullman şi Richard Dawkins) au semnat o scrisoare către The Guardian, în care îşi explică dezacordul legat de venirea Papei, nu în calitate de lider religios, ci de lider al unui stat care, de-a lungul timpului, a propovăduit nişte lucruri contestabile legate de probleme actuale delicate, precum drepturile homosexualilor sau avortul, ne informează The Guardian. Acesta transmite, de asemenea, informaţii live ale vizitei papei aici.

Ultima oră: poliţia britanică anunţă arestarea a şapte cetăţeni (algerieni?), bănuiţi de a fi pregătit un atentat la adresa Papei pe timpul vizitei acestuia la Londra.

18 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , | Lasă un comentariu

18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia

Votul turcesc

Gian Paolo Accardo * 13 septembrie 2010 * prin presseurop.com 

Printr-un „Da” net, turcii au aprobat în 12 septembrie o reformă profundă a Constituţiei, dorită de către islamo-conservatorii Primului-ministru Recep Tayyip Erdogan. Modificările includ reducerea rolului armatei în cele mai înalte instanţe judiciare din ţară. Astfel, treizeci de ani zi cu zi după lovitura de stat militară din 1980, Erdogan câştigă o triplă victorie.

Premierul Erdogan

În primul rând, el se prezintă într-o poziţie puternică pentru alegerile legislative de anul viitor, la care este candidat pentru un al treilea mandat consecutiv. În al doilea rând, el privează armata de poziţia sa privilegiată în multe înalte instituţii. În al treilea rând, Erdogan îşi apropie ţara de Uniunea Europeană, care pusese, printre altele, drept condiţii pentru aderarea Turciei, o democratizare crescută a vieţii publice şi a înaltelor instanţe jurisdicţionale turceşti.

Paradoxal, „europenizarea” Turciei se face în detrimentul laicităţii sale, iar partidul care întruchipează acest proces este un partid religios. Iată de ce, printre alte motive, rezultatul referendumului a fost primit cu satisfacţie, dar şi cu o anumită prudenţă, în capitalele europene. Dar privind procesul de aderare a Turciei, mingea se află acum în terenul celor Douăzeci şi Şapte. Erdogan le va putea spune că şi-a pus capul în joc pentru a îndeplini cerinţele lor faţă de ţara sa. Este rândul lor acum să demonstreze că sunt pregătiţi să îşi asume riscuri – politice – pentru a duce la capăt negocierile de aderare. 

18 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu

17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

Răspunsul are două jumătăţi, aproximativ egale:

i) pe de o parte, Rusia a cules în ultimii ani şi ceva roade ale agresivităţii sale (verbale sau armate). Ucraina are din februarie a.c. un nou preşedinte – Viktor Ianukovici –, mai curând prorus decât prooccidental. Provinciile Abhazia şi Osetia de Sud au fost desprinse din graniţele Georgiei şi, chiar dacă (aproape) nimeni nu s-a grăbit să le recunoască independenţa, cert este că ele depind acum de Moscova – şi nu de Tbilisi. Confruntat cu numeroasele sale probleme acasă (sau în Afganistan), preşedintele american Obama a propus Rusiei o “resetare” a relaţiilor (care atinseseră o nouă cotă de alarmă, după criza din 2008) şi este de presupus că cele două state se vor ghida în viitor după un pragmatism benefic amândurora – chiar dacă unele ţări terţe (precum numita Georgia, bunăoară) s-ar putea să nu se bucure foarte mult din acest motiv.

ii) Pe de altă parte, Putin & Medvedev sunt în egală măsură conştienţi că fără sprijinul Occidentului reformarea Rusiei nu are nici o şansă. Rusia este extraordinar de bogată – dar ea rămâne încă o exportatoare de materii prime şi nu una de valori adăugate prin muncă sau tehnologie. Recent, un document important “s-a scurs” (cu voie de la cine trebuie) către redacţia ediţiei moscovite a revistei Newsweek: nimic altceva decât proiectul noii doctrine naţionale ruse a politicii externe! Ai cărei autori dau de înţeles că Rusia nu va mai avea prieteni sau duşmani, ci numai interese[1]. În acest context spunea Medvedev că Rusia trebuie să reînceapă să zâmbească – dar nu de dragul zâmbetului, ci mai ales dacă acest zâmbet îi va aduce beneficii. Ideea unui parteneriat concret NATO – Rusia nu mai este azi deloc bizară, problemele de frontieră cu Norvegia au fost în bună parte reglate, la fel problemele de memorie cu Polonia. Cu Germania, proiectele comune abundă: conducte de gaz (Nord Stream), trenuri de mare viteză şi, mai nou, înfiinţarea unor unităţi de producţie Volkswagen, Daimler sau BMW pe teritoriu rusesc – prin care Rusia va da mână de lucru, dar va “fura” şi pricepere şi meşteşug nemţeşti.

La ce ne putem aştepta pe termen mediu? Chiar dacă nu va renunţa la pretenţiile sale geopolitice, Rusia nu mai are nici un interes într-o nouă criză cu Occidentul – şi nici Occidentul (SUA, NATO, UE) într-una cu Rusia. Atât pentru Rusia, cât şi pentru America, un competitor cu mult mai apropiat (şi mai dinamic, şi mai ambiţios) este China. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, un inamic real este islamul radicalizat ce se manifestă în Nordul Caucazului, în Europa, în Africa sau în Orientul Mijlociu. În fine, atât Rusia cât şi Occidentul se adâncesc pe zi ce trece într-un declin demografic: populaţia lor îmbătrâneşte, iar floarea tineretului, la nivel mondial, este tot mai mult în afara graniţelor lor.

Aşadar, este foarte posibil ca Rusia de mâine, la fel de orgolioasă dar ceva mai pragmatică, să fie mai puţin încruntată. Rămâne de văzut însă şi ce va fi în spatele zâmbetelor sale.


[1] Owen Matthews & Anna Nemtsova, “The New Putin Profile”, în Newsweek, 21 iunie a.c.

17 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

16/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

În februarie anul trecut scriam tot aici despre inabilitatea Rusiei de a se autopromova în exterior – altfel spus, despre incapacitatea sa de a dezvolta ceea ce, în limbajul globalizării, se cheamă mai nou acţiuni de public relations (PR). O altă sintagmă folosită pentru a denumi ceva asemănător este acela de soft power – expresie pe care o datorăm profesorului şi politologului american Joseph S. Nye şi care desemnează capacitatea unui stat de a-şi impune valorile şi principiile prin intermediul unor produse (sau strategii) de ordin cultural sau mediatic – spre deosebire de hard power, care desemnează forţa demografică sau armată. Deloc suprinzător că, în momentul de faţă, Statele Unite ale Americii sunt campioane atât la hard, cât şi la soft power: pe de o parte, armata şi tehnologiile militare americane nu au încă rival în lumea de azi (ceea ce nu înseamnă că nu ar avea vulnerabilităţile lor!), iar produsele culturale (cu sau fără ghilimele) americane dau tonul modernităţii contemporane. Chiar dacă în lumea de azi unii lideri ai lumii a treia – venezueleanul Hugo Chavez, iranianul Ahmadinejad ş.a. – numesc SUA “jandarmul beat”, “marele Satan” ş.a.m.d. şi chiar dacă arderea steagului american pentru unii încă înseamnă o formă (stupidă, în opinia mea) de răzbunare, totuşi la capitolul soft power America, deşi într-o scădere de formă, deţine supremaţia. Mai simplu spus: poate că în 2050 China va fi noua superputere a lumii, dar deocamdată milioane de chinezi cumpără bilet la filmul Avatar; când milioane de americani se vor înghesui pentru a vedea un film sau un pop-star chinez, atunci vom spune că s-a întors roata.

Revin la Rusia, pentru a spune că ea nu a excelat niciodată la acest capitol al autopromovării. Dar sunt semnale că face eforturi disperate pentru a recupera în acest sens. Recent, preşedintele Medvedev – cel care şi-a asumat rolul unui modernizator, chiar dacă mulţi îl văd încă sub pulpana hainei premierului Putin – spunea că Rusia trebuie să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume. Înseamnă acest lucru că Rusia ar putea deveni mai îngăduitoare şi mai permisivă, sau că ar renunţa la tradiţionala sa suspiciune faţă de Occident? Nu neapărat. Ci doar că va încerca să-şi atingă scopurile şi altfel decât prin forţă.

Când este vorba despre orgoliul lor, ruşii investesc foarte mult (uneori prea mult) în spectaculozitatea manifestărilor proprii. Aduceţi-vă aminte de gala Eurovision din mai 2009, desfăşurată la Moscova. Pentru un spectacol de televiziune cu mare audienţă dar cu credibilitate din ce în ce mai debilă, pasiunea pusă de ruşi în organizarea ediţiei căreia i-au fost gazdă nu avea cum să treacă neobservată. Premierul Putin însuşi a monitorizat pregătirile pentru acel show care avea să fie, într-adevăr, grandios. Ce alt premier dintr-o ţară europeană s-ar mai ocupa cu aşa ceva? Probabil că nici unul. Numai că Rusia a văzut în acea ediţie a Euroviziunii o problemă de mândrie naţională. S-a dat peste cap să impresioneze şi a reuşit.

În ultimii ani, parada de 9 mai din Piaţa Roşie a jucat acelaşi rol, al unei acţiuni de PR destinată în primul rând cetăţenilor proprii. În ediţia 2010, parada s-a întrecut pe sine – cu menţiunea că a făcut parte din aceaşi campanie de “îndulcire” a relaţiilor dintre Rusia şi Vest. Pentru prima dată, trupe ale unor ţări din NATO (Marea Britanie, Polonia ş.a.) au mărşăluit în centrul Moscovei – exact acel NATO despre care Dimitri Rogozin (ambasadorul rus la Alianţă) spunea acum câţiva ani că se comportă ca un “rinocer orbit”. Ce s-a întâmplat între timp şi cum se explică această schimbare? (va urma)

___________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 7, iulie 2010.

16 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 2 comentarii

16/sept/2010 Poveşti din „Dilema veche”: cum ajungi în Cosmos, via Chişinău

Basarabene, iarăşi (1)

Cum ajungi din codru în cosmos, via Chişinău

Adrian Cioroianu

Iată-mă-s revenit la Chişinău şi, ca să vezi!, soarta le potrivi atît de bine încît şi acum mă gîndesc dacă nu cumva o fi aici vreun semn de la Providenţă: dacă la ultima vizită am locuit la hotelul Codru – aflat pe strada 31 august 1989 (ziua în care s-au decretat româna ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin) –, acum drumurile vieţii (plus o şcoală de vară a francofoniei) m-au dus fix spre hotelul Cosmos, care se află pe bulevardul… vă zic  mai jos care. Acest hotel (de 19 etaje, datînd probabil din anii lui Brejnev) oferă măcar o surpriză de proporţii intergalactice: chiar în faţa sa se află statuia ecvestră a regretatului (cel puţin de cîteva dame) Grigori Kotovski. Cine-i Kotovski? Un fost revoluţionar bolşevic, mort de tînăr din cauză că el a luat comunismul într-atît de în serios încît (şi ce vă spun acum nu veţi găsi în Sovieţkaia enţiklopedia) ajunsese să considere soţiile tovarăşilor săi drept un fel de bunuri comune – motiv pentru care a şi fost asasinat de unul dintre soţii la a căror încornorare participa cu fervoare proletară.

Amplasarea contrastantă a unui hotel cu nume dedicat expansiunii cosmonautice a Sovietelor în spatele unei statui ecvestre a unui bolşevic nu este decît unul dintre multele detalii care fac din Chişinău un oraş predispus unei lecturi în căutare de simboluri. Chiar dacă e curat şi verde cel puţin la nivelul străzilor centrale (par a fi unele probleme cu calitatea aerului, dar nu intru acum în detalii), chiar dacă are bulevarde largi, firme de servicii relativ puţine, o industrie publicitară la începuturi şi destule clădiri mari în construcţie (semn că zona are un potenţial economic în mare parte virgin – şi încă nu mi-e limpede cine va profita de el modelîndu-l, UE sau Rusia!), Chişinăul oferă la tot pasul acele distonanţe care, unui vizitator cît de cît atent, sigur nu-i vor trece neobservate.

[[[   Ocupaţia “ex-sovietică” şi fostă “germano-fascistă”   ]]]

Drept care în acelaşi perimetru urban poţi vedea un monument închinat “eliberării” Moldovei sovietice “de sub ocupaţia germano-fascistă” (pe bulevardul Negruzzi, în faţa Academiei de Ştiinţe), dar şi un monument (a cărui piatră de temelie a fost pusă în plin centru mai alaltăieri, cu ceva polemici) ce va comemora “ocupaţia sovietică” a Basarabiei, pe 28 iunie 1940. Pe aceleaşi străzi vezi galerii comerciale şi mall-uri de ultimă generaţie (precum MallDova, ultraelegant şi la fel de scump ca cele din Bucureşti), dar şi un comerţ stradal haotic şi pastelat, cu plăcinte, siropuri sau pahare de cvas albicios – ceva stil Big Berceni ’90. Într-un restaurant chic şi cu mîncare foarte bună din zona centrală tocmai admiram marmura neagră ce placa pereţii răcoroşi cînd am observat ceva mai sus, deasupra unor oglinzi meşteşugite, o gură de aerisire desprinsă din montura prost făcută şi lipită copilăreşte, cu scoci. Într-o seară, aproape de ora 23., mare (şi totuşi fugară) mi-a fost mirarea cînd, trecînd prin faţa hotelului Chişinău, am văzut că ceasul cu leduri de pe faţadă indica ora 16 şi 15 minute – îţi va fi aici încă şi mai greu decît la Bucureşti să găseşti un ceas stradal care să indice ora cît de cît corectă. Dacă faci imprudenţa să iei un taxi de pe stradă, e inutil să aştepţi pornirea contorului – preţul trebuie negociat cu şoferul înainte de cursă.

Într-o zi, după prînz, aproape de Piaţa Marii Adunări Naţionale, am văzut următoarea scenă: în staţia de autobuz aşteptau cîteva persoane, printre care şi o localnică totuşi majoră, cu picioare de circa doi metri virgulă patruzeci şi şapte de centimetri fiecare şi cu un piept avîntat ce împigea cu atîta forţă aer cald către Polul Nord încît, dacă ar fi văzut-o, Al Gore şi alţi ecologişti ar fi făcut stop cardiac. Spre staţie venea, agale, un troleibus – care, ajuns la vreo trei metri distanţă, taman îi cade sau i se desprinde una dintre antenele acelea de alimentare electrică şi se opreşte, inert. Din troleu coboară şoferul; de fapt, o bravă şoferiţă de vreo 55 de ani şi care avea nişte mîini vînoase şi musculoase cam ca Stallone în primul Rambo – semn că troleului ei îi cădeau sîrmele cam des. Nu ştiu ce îndemn sau rugăminte a adresat atunci şoferiţa musculoasă către juna pieptoasă – cert este că în minutul următor, una lîngă alta, umăr la umăr, ele au început să tragă forţos de frînghiile antenelor etc. A mai sărit în ajutor şi un bărbat ce aştepta în staţie şi peste alte două minute troleul o lua din loc, cu personajele amintite la bord.

Şi, stimabile cititor de dincoace sau dincolo de Prut, pentru că a început să plouă închei această parte a poveştii invitîndu-te pe dumneata la o probă de intuiţie: ghici cum se cheamă bulevardul din Chişinău pe al cărui ax se află hotelul Cosmos? (va urma)

________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 334, 08 iulie a.c.

16 septembrie 2010 Posted by | povesti suprapuse | , , , , | Lasă un comentariu

16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale

 Irakul, Afganistanul şi Romanistanul

 Bedros Horasangian

Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane  în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.

by Scott Stantis, 2009

Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi  banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.

Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia  lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.

Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.

Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

________________________

– text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.

16 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

15/sept/2010 G E O P O L I T I K O N 2.0., într-o lume cel puţin la fel de complexă

G E O P O L I T I K O N & EURAST Center intră în cel de-al doilea an al existenţei.

Vom avea, începând din această toamnă, colaboratori mai mulţi şi, sperăm, analize tot mai bune, mai diverse şi mai interesante pentru cititorii noştri de zi cu zi. Domeniile noastre de interes rămân aceleaşi: actualitatea internaţională – cu un accent pus pe spaţiul ex-sovietic şi eurasiatic –, analize de politică externă, incursiuni în istoria sau prezentul Republicii Moldova, texte de istorie naţională şi universală, dar şi cronici de artă (literatură, teatru etc.). Nu, n-am uitat nici comics-urile pe care mulţi dintre dvs. le apreciaţi în mod deosebit (chiar dacă autorii lor nu suntem noi!).

Condiţiile, pentru toţi corespondenţii noştri – şi mai ales pentru cei care trimit texte în vederea postării – rămân aceleaşi pe care le ştiţi. La capătul unui an de activitate, o parte din inabilităţile redacţiei sitblog-ului nostru sperăm să fie rezolvate. Orice sugestie din partea dvs. este binevenită.

Am avut surpriza ca în aceste săptămâni de vacanţă să rămânem, zilnic, în atenţia celor mai mulţi dintre cititorii noştri fideli. Numărul de accesări, pe toată această perioadă, a rămas ridicat, chiar dacă articole sau analize noi nu au mai fost postate de la finele lunii iulie. Drept care un simplu “mulţumesc!” complice spre toţi cei care nu ne-au uitat peste vară şi pentru cei care au crezut că arhiva noastră este la fel de interesantă la orice nouă accesare.

Acestea fiind spuse, la bună revedere şi fiţi convinşi că ne aşteaptă, în faţă, o mulţime de provocări intelectuale!

G E O P O L I T I K O N  & EURAST Center,

15 septembrie 2010

15 septembrie 2010 Posted by | avanpremieră | Lasă un comentariu

– Sezon 2: GEOPOLITIKON 2.0. –

G

E

O

P

O

L

I

T

I

K

O

N

2.0.

15 septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu