01/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (2/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(2/5)

Totul începe de la o fotografie – şi de la adolescenţii de azi

Pentru astfel de introspecţii, de cele mai multe ori este nevoie de un impuls exterior, aparent aleatoriu. În cazul Anei Maria Narti, totul începe cu o fotografie a bunicilor materni – ruşi albi, din „nişa socială” pe care comunismul de tip leninist încearcă să o lichideze – şi cu un prieten al fiului, un adolescent suedez ce face o anume remarcă privind la acestă poză înrămată de pe pian. Povestea pleacă de aici, prin recunoaşterea unui adevăr simplu: judecate după normele noastre de azi, ale societăţii democrat-liberale moderne, multe dintre concepţiile bunicilor (bunăoară, un antisemitism latent, propriu claselor educate din Rusia ţaristă – dar şi din România de la cumpăna secolelor XIX-XX) pot fi penalizate cu argumente suficiente.

Şi nici în familia bunicilor paterni lucrurile – în cazul autoarei – nu stau mult diferit: aceştia, mândri şi aprigi machidoni (aromâni) veniţi din Sudul Dunării, reprezentau un grup etnic încă şi mai suspicios la adresa alterităţii. Aşadar, dintr-o mamă educată în spiritul exigent al aristocraţiei ruseşti (savuroasă şi plină de tâlc anecdota cu ofiţerul rus care ajunge, luat de un val, în faţa unui rechin şi nu poate scoate pumnalul de la brâu pentru a se apăra, preferând să se la se mâncat – pentru că la bordul bărcii, sus, era o conteasă şi pentru că eticheta spune că nu poţi tăia peştele cu cuţitul!) şi dintr-un tată crescut cu severitate de o machidoancă rămasă văduvă încă din tinereţe, Ana Maria Narti se naşte (în 1936) în Bucureştiul anilor ’30, în perioada de frenetic entuziasm dintre marea criză economică (1929-1933, sesizabilă şi în România, dar nu dramatic) şi cel de-al doilea război mondial, cel care avea să pună capăt nu numai României Mari, dar şi visurilor unei generaţii. Aceşti puţini ani, 1935-1939, au fost poate cei mai buni ai acelei Românii. Cei doi tineri – bărbatul din familia de machidoni şi tânara doamnă din familia fostului colonel al armatei ţariste – se întâlnesc într-o asociaţie creştină a studenţilor din Bucureşti, se căsătoresc din dragoste, pornesc de jos dar muncesc cu hărnicie şi cu spor într-o Românie care era ea însăşi un tărâm al oportunităţilor şi, încet-încet „prind cheag” (cum se spunea în epocă), ajung să locuiască într-un apartament de şapte camere şi, muncind amândoi, nu mai au grija zilei de mâine nici pentru ei, nici pentru copiii lor şi nici pentru rudele pe care le au în grijă.

Copil fiind, autoarea de azi înregistrează în cea mai fragedă memorie fragmente de amintiri şi ecou de arome: “Viaţa era sărbătoare. Jocuri, cărţi, poveşti, se amestecau în tot ce făceam. (…) Anii erau ritmaţi de aşteptări şi speranţe. (…) Vara (…) plecam întâi la munte, la Bran, şi apoi la mare, la Balcic. (…) Bucureştiul de la sfârşitul anilor ’30 era un oraş bogat şi modern în centru, dar un sat mare, foarte liniştit în cartierul nostru de vile, lângă lacuri„. Încrezătoare în acel „timp al marilor speranţe româneşti” (cum spune autoarea), familia avea planuri de viitor: inclusiv un teren cumpărat la Marea Neagră, aproape de oraşul preferat al Reginei mamă Maria – la Balcic –, unde urma să-şi construiască o vilă de vacanţă, aşa cum o bună parte dintre acei români din upper-middle class făceau în acei ani ’30, fie pe litoral, fie spre Munţii Carpaţi[1]. O Românie aproape ireal de promiţătoare, în care hrana era ieftină, munca era răsplătită, minorităţile păreau integrate în stat – aşa ar fi dat de înţeles „poveştile de succes” ale unor medici precum doctorul Zlătaru (fiu educat al unei familii de ţigani) sau numeroşii medici sau avocaţi evrei etc. Şi totuşi, acest tabloul idilic îşi avea sfârşitul aproape. Şi totul a început cu unele cântece, frumoase, în care tema morţii eroice revenea obsesiv, intonate viril de tineri mărşăluind disciplinat pe străzile Capitalei.

---

[1] Vezi, pentru o similitudine grăitoare, volumul memorialistic al profesorului Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română. Amintiri. Mărturii, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008.

Publicitate