G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

14/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (5/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(5/5)

Ana Maria Narti se întâlneşte simbolic, într-un punct al biografiei sale, cu foarte mulţi comunişti occidentali din generaţia sa (sau mai vârstnici): anume în faptul că despărţirea de comunism se petrece atunci când şenilele tancurilor sovietice ajung în centrul Pragăi, pentru distrugerea în faşă a „comunismului cu faţă umană” căutat de Dubcek de-a lungul „primăverii” lui 1968. Spune autoarea: [atunci] „Am pierdut toate punctele de sprijin. Dezamăgirea e absolută, confuzia atot cuprinzătoare, sentimentul rătăcirii fără graniţă. Şi mai puternică e ruşinea„.

Dezamăgirea este dureroasă, ca trezirea dintr-un vis frumos. Şi, pentru ca toate acestea să aibă un final sugestiv, e de reţinut că una dintre ultimele cronici pe care autoarea le mai scrie în ţară avea să fie una la filmul Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie. I se cere ca, din articolul său, să înlocuiască, de câte ori apare, cuvântul „realitate„. Îl înlocuieşte cu „existenţă„, textul trece de cenzură şi vede tiparul. Regimul nu dorea să-şi recunoască „realitatea” într-un film socotit a fi dubios.

La începutul anului 1970, Ana Maria Narti ajunge în gara din Stockholm (printr-un complex de împrejurări), cu un bilet de întoarcere în buzunar pe care era convinsă că-l va folosi. N-o va mai face, tot printr-un complex de împrejurări. Dar de culoarea roşie (şi de metehnele ei simbolice) autoarea nu va scăpa nici aici: erau „anii roşii” ai Suediei, unde socialismul de tip occidental era în floare, ziarele vorbeau despre „lupta de clasă” iar tinerii locului cântau mândri Internaţionala ca semn al eliberării lor intelectuale!

Într-un fel, cartea aici începe. Pentru că aici, sub cerul scandinav, peste ani, pe un colţ de pian va ajunge o fotografie înrămată – cea a bunicilor materni –, iar un adolescent venit în vizită va face, cum spuneam mai sus, o anume remarcă.

Iar totalitarismele nu au dispărut odată cu legionarii sau comuniştii din România. În Europa, în America, în Asia şi aproape peste tot în lume încă se omoară cu sânge rece, în numele unor credinţe (mai puţin ideologice, mai mult religioase). Timpul păcii mondiale e departe, sfârşitul democrat-liberal al Istoriei (avansat în 1989 de F. Fukuyama) încă nu a venit. „Cât de lungă este procesiunea de sinucigaşi politici care a pornit în trecut şi-şi continuă marşul astăzi?” – se întreabă autoarea, iar un răspuns liniştitor, la aşa ceva, nu există deocamdată.

O carte sinceră până la autoflagelare, o carte vorbind despre fantasme politice şi despre nevoia de fantazare a omului obişnuit, despre speranţă şi deziluzie; o carte scrisă între patru puncte cardinale incluse în matricea sufletului – între Occident şi Orient, între Nord şi Sud. Şi, mai ales, o carte venită de departe (şi de azi) despre o anume Românie de altădată care, în acelaşi timp, ne este aproape dar care devine, pe zi ce trece, pentru românii de astăzi, tot mai mult o ţară străină.

Anunțuri

14 Mai 2010 - Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: