04/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (3/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(3/5)

Seducţia totalitară

Miza cărţii nu este această nostalgie după acea Românie a copilăriei, care avea să dispară abrupt, ân vara anului 1940 – după care urma să înceapă un declin în trepte, cu dramatice coborâşuri şi amăgitoare urcuşuri, care avea să dureze 50 de ani.

Amintirile Anei Maria Narti trimit direct spre cele două experienţe totalitare pe care România le-a cunoscut în secolul al XX-lea: mai întâi legionarismul (de scurtă durată, cu ţeluri naţionalist-măreţe şi cu consecinţe criminale de-a dreptul), iar apoi comunismul (timp de decenii, cu un melanj năucitor de internaţionalism filo-sovietic, iniţial, şi de naţionalism-stalinism în cele din urmă).

Copilului care era Ana Maria, legionarii i-au apărut sub înfăţişarea unor băieţi bine crescuţi şi cuviincioşi (unii din propria sa familie), seduşi de un ideal hiperpretenţios, conduşi de umbra unui erou legendar (Corneliu Zelea Codreanu fusese executat „din interes de stat” în 1938) şi fascinaţi de inteligenţa manipulatoare a unui profesor universitar de filosofie pe nume Nae Ionescu. Aceşti tineri – iar tatăl dnei Narti s-a numărat printre ei, pentru scurtă vreme – erau robii unei fantasme politice. În momentul în care pasul de la fantezie la crimă a fost făcut, ţelurile presupus-înalte ale legionarismului românesc (un fenomen politic ce trebuie analizat nu separat, ci în contextul european al epocii sale[1]) s-au compromis – numai că, paradoxal (sau nu, dată fiind epoca şi starea de panică din societatea românească a ultimei jumătăţi a anului 1940), legionarii au trecut şi pe la conducerea ţării, mai înainte de a ieşi ca atare din istoria politică a României.

Pentru autoare, legionarismul românesc reprezintă mai curând o succesiune de episoade, toate cu dramatismul lor: tragedia familiei Belimaci, avatarurile unui văr legionar urmărit de regimul Antonescu, experimentul legionar – cum am spus – al propriului tată, aventura dantescă a unui prieten de familie care este arestat la 23 de ani (în timpul lui Antonescu) şi avea să revină (doar temporar) din închisoare la 46 de ani (la finalul „epocii” Gheorghiu-Dej)  şi mai ales „spectacolul grandomaniei: marşurile, paradele militare şi paramilitare, diferite demonstraţii teatral organizate pe străzi şi în pieţe„. Cum este posibil ca această scenografie a grandorii şi această mistică a violenţei purificatoare să fi pus stăpânire pe unii dintre cei mai buni fii ai generaţiei tinere româneşti din acel moment? Cum este posibil ca în „mişcare” să fi intrat atâţia tineri pe care anturajul îi cunoştea drept blajini, paşnici şi bine crescuţi? Aceasta este una dintre cele mai reale întrebări ale istoriei contemporane româneşti. Deşi copil în acei ani, Ana Maria Narti este prin ea însăşi – şi prin mărturia pe care o aduce – exemplul limpede că atracţia nu îşi găsea victime numai la marginea societăţii, ci putea afecta orice familie obişnuită, înghegată, din urzeala societăţii româneşti. De meditat la acest detaliu de o importanţă capitală: legionarismul nu a fost, la noi, doctrina lumpenilor – ci a fost cântecul de sirenă care a amăgit parte din floarea unei generaţii, într-una dintre cele mai promiţătoare (în anii ’30) ţări ale Europei, pentru că aceasta era România, cu plusurile şi minusurile sale.

Numai că la extrema politicii româneşti nu era numai legionarismul. Mult mai discret (numeric vorbind) şi mult mai modest (din punctul de vedere al manifestărilor intelectuale), dar cu un destin de durată ce avea să decurgă din viitoarea victorie în război a URSS, comunismul românesc ocupă cealaltă extremă, cea stângă, a politicii româneşti. În anii ilegalităţii, Ana Maria Narti nu are nici un comunist în familie (de înţeles, date fiind rădăcinile, cum spuneam). Dar logica politică deja nu mai funcţiona în această societate din primii ani ’40. Un prieten al familiei, el însuşi legionar, are un frate care activează în clandestinitate, în Partidul Comunist. Un caz probabil excepţional, dar care simbolizează foarte bine o realitate de rău augur: la cumpăna dintre anii ’30 şi ’40, legionarismul şi comunismul reprezentau două extreme teoretic opuse dar care în fapt îşi dădeau mâna pe la spatele relativ tinerei democraţii româneşti.

Ana Maria Narti s-a apropiat de comunism cu teamă şi ură. De fapt, mai bine spus: nu generaţia ei s-a apropiat de comunism, ci Armata sovietică s-a apropiat de România (în august 1944) şi avea să rămână aici mai bine de un lung deceniu (cu consecinţe pentru alte trei) La teamă şi ură o predispunea educaţia din familie. Şi totuşi, în viaţa elevei care ea este, la finalul acelui deceniu, Stalin devine un chip de neocolit. Familia este crunt lovită, se înţelege, şi se mută în locuinţe din ce în ce mai mici. Societatea română intră în zodia foamei, a griului şi a terorii. Pălăriile atât de moderne şi intens purtate pe Calea Victoriei dispar şi în locul lor apare basca proletară (la bărbaţi) şi baticul femeilor. Steagurile roşii sunt peste tot, în contrast cu nuanţele terne ce invadează hainele şi viaţa bucureştenilor. Crăciunul şi Paştele sunt sărbătorite pe ascuns, în sărăcie. Cărţile din bibliotecă sunt, în parte, ascunse în pivniţe sau poduri. Românii se apără cum pot, cu gesturi minime: bunăoară, studiind obligatoriu limba rusă, dar fără să o înveţe. Interesantă comparaţia dintre cele două totalitarisme – legionar şi comunist –, aşa cum o vede autoarea: „Acel totalitarism pe care-l trăisem înainte fără a-l înţelege [cel legionar, n.m.] fusese opera unor dictatori amatori, [pe când] totalitarismul introdus în ţară de armata sovietică este eficient şi sistematic, rezultat al unei munci profesionale cu teroarea„. (va urma)

---

[1] Pentru o bună introducere, vezi Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993 şi Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O controbuţie la problema fascismului internaţional, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.

Publicitate