03/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (3/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8)

În ciuda înfrângerii Rusiei Sovietice în războiul cu Polonia, contactele intermitente între liderii militari germani şi ruşi, între 1919 şi 1920, i-au permis generalului von Seeckt, şeful Reichswehrului, să aibă temelia pe care să construiască mai târziu edificiul. Pentru construirea edificiului, Seeckt dorea să urmeze două etape: să restaureze puterea militară a Germaniei cu ajutorul ilicit al ruşilor şi să pregătească ziua în care Polonia urma să fie distrusă şi Versailles-ul răsturnat. Ca urmare, în anul 1921, a început producţia industrială germană în Rusia pentru scopuri militare, Germania acordând sprijin financiar şi tehnic şi chiar stabilind firme germane pe pământ rusesc. Tot în 1921, în cadrul Ministerului Reichswehrului, a apărut o secţiune specială care se ocupa de afacerile ruseşti, Sondergruppe R.

Semnarea Tratatului de la Riga, care a marcat finalizarea Războiului Sovieto-Polonez a însemnat încheierea perioadei de intervenţie, puterea sovietică reuşind să se impună.[1]

În septembrie 1921, relaţiile germano-ruse au progresat, fiind numiţi reprezentanţi de cele două părţi, fără statut diplomatic deplin încă, profesorul Kurt Wiedenfeld la Moscova, iar Nikolai Krestinski la Berlin. De asemenea, au fost iniţiate primele contacte între Reichswehr şi Armata Roşie.

Interesul Occidentului faţă de Rusia se manifesta prin conceperea unor planuri pentru formarea unui consorţiu financiar internaţional vizând reconstrucţia economică a Rusiei, idee susţinută, printre alţii, de Lloyd George şi ministrul de externe al Reichului, Walter Rathenau, care avea o orientare prooccidentală.[2]

În ceea ce-l priveşte pe Lenin, acesta, ca urmare a constrângerilor externe, a fost nevoit să îşi schimbe comportamentul politic. Această schimbare a presupus ajustarea aspiraţiilor cu privire la iminenta revoluţie mondială şi realizarea de compromisuri temporare cu lumea capitalistă, scopul sacrificiului politic făcut fiind supravieţuirea noului regim din Rusia. Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în martie 1921, a fost, cel puţin în parte, o consecinţă a acestei schimbări. Prin NEP, au fost acordate anumite facilităţi pentru investitorii străini în Rusia. Marea Britanie, rivalul principal al Germaniei pentru afacerile în Rusia, a semnat un acord temporar de comerţ cu Moscova pe 16 martie 1921.

Deschiderea pe plan economic a Marii Britanii faţă de Rusia şi interesul Germaniei în această direcţie au determinat-o pe aceasta din urmă să îşi consolideze, în acelaşi an, relaţia cu sovieticii. Pe 6 mai 1921, a fost semnat Acordul provizoriu germano-rus. Acesta a fost, în mod virtual, instrument de recunoaştere de iure a regimului sovietic şi a oferit perspective mai bune pentru protejarea afacerilor private germane în Rusia. Totodată, a adus beneficii industriei grele germane, care urmărea obţinerea de acces pe piaţa rusă şi înfrângerea pe cât posibil a eforturilor competitive ale Vestului de a umple maşinăria industrială. Pentru consolidarea relaţiilor economice germano-ruse, trebuia realizată o apropiere a legăturilor politice, deoarece, chiar şi în timpul NEP, comuniştii controlau „vârfurile de comandă” ale economiei ruseşti, totodată fiind un monopol sovietic asupra comerţului cu exteriorul.

Apropierea politică dintre Germania şi Rusia beneficia de sprijinul opiniei publice germane, dar şi de cel al anumitor politicieni şi militari care au susţinut impunerea unei orientări estice a politicii externe germane, ce trebuia să fie folosită ca instrument pentru atacarea sistemului versaillez. O semnificaţie importantă, în 1921, o aveau legăturile în creştere dintre Reichswehr şi industria grea. (va urma) 

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 87-88.

[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.