08/oct/2009 Herta Müller este româncă sau nu?

Herta Müller şi (geo)politica dubiilor la Bucureşti

(scrisoare deschisă doamnei Herta Müller, recentă laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009)

Adrian Cioroianu

Surpriză? Nu. Mai curând un fel de trăsnet, nu din cer senin, ci din tavanul biroului generic al intelectualului român – cam aşa aş descrie vestea că dvs., o scriitoare pe nume Herta Müller,  aţi primit Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Şi, cunoscându-i cât de cât pe cei care ar putea fi interesaţi de această veste, nu am nici un fel de reţinere în a spune că pe unii vestea chiar i-a întristat (sau i-a iritat). La Bucureşti, capra vecinului trăieşte nu numai în curţile de mahala, cu bănci de lemn la poartă, ci şi în birouri şi biblioteci, în plin centrul urbei. Nu cred că v-am spus o noutate.

Şi, doamnă Müller, nu mă îndoiesc de faptul că acum ar putea să apară foarte mulţi care să spună cât de convinşi au fost de victoria dvs., … cât de mult şi de cât de mult timp vă stimează … cum v-au devorat toate cărţile, dramele Berlinului, câte au ieşit până acum, cum le-au citit de trei ori… eventual, de ce nu?, ar putea să apară chiar nişte foşti colegi de şcoală generală (sau de liceu, sau de facultate, dacă vi se pare mai credibil) care să spună că ei încă de pe-atunci puteau băga mâna-n foc că-ntr-o zi această bănăţeancă pe nume Herta va lua lozul cel mare… şi aşa mai departe.

Cred că adevărul, în toată această poveste, aşa cum îl văd eu, poate fi sintetizat în trei idei.

i) Ar fi frumos prin a începe să ne arătăm respectul pentru acest scriitor pe nume Herta Müller prin a-i scrie numele corect. Întâmplător, am intrat acum pe câteva site-uri de limbă română care preluau vestea premierii dvs. şi am constatat că acele biete puncte de de-asupra u-lui din Müller nu contează pentru mulţi admiratori de ultimă oră ai scriitoarei care sunteţi. Ne place sau nu, trebuie să acceptăm că există limbi în care „u” şi „ü” sunt litere diferite – aşa cum în limba română sunt „i” şi „î” sau „a” şi „ă”. Probabil că nouă nu ne pasă dacă străinii îl scriu pe Băsescu drept Basescu (deşi nu acesta este numele lui) sau pe Comăneci o asimilează lui Comaneci, iar Ceauşescu devine Ceaucescu sau Ceausescu. Tuturor celor care nu înţeleg diferenţa le voi spune că în Franţa poţi să pici un examen dacă încurci între ele două accente. La Bucureşti există o asemenea indiferenţă pentru diacriticele limbii române încât poţi vedea aproape peste tot (şi mai ales în presa scrisă!) că „ş” devine cu nonşalanţă „s”, „t” este egal cu „ţ” ş.a.m.d. Cineva ar putea spune că un semn diacritic este un detaliu minor. Nu. Pentru un scriitor – precum Herta Müller – o literă, oricare ar fi ea, nu are cum să fie trecută cu vederea. Aşadar: puţin respect faţă de literele limbii germane, dacă cele ale limbii române nu mai contează.

ii) A doua idee: prevăd că în următoarele săptămâni vor creşte ceva-ceva în România vânzările la cărţile Hertei Müller. Morala: ca scriitor născut în România, ideal este să pleci în Germania (alungat de regim, şi nu de bunăvoie) şi să fii premiat la Stockholm pentru a deveni cât de cât vizibil.  Ca scriitor, la Bucureşti nu poţi deveni relativ cunoscut decât prin trei căi: a) fie scrii aberaţii pe gustul celor ce gândesc aberant – vezi inepuizabilul Pavel Coruţ şi alţii de acelaşi calibru; b) fie laşi poezia (pradă secolului trecut) şi abordezi omniscienţa şi bucătăria (în sos de vin alb) – vezi cazul Mircea Dinescu, despre care nimeni nu mai ştie (nici măcar el, am impresia) dacă este un poet rătăcit printre arendaşi sau un arendaş de meserie care doar începuse ca poet; sau c) fie devii un fel de icon mondeno-pop (gen Paulo Coelho), despre care să vorbească, entuziasmaţi, ca experţi, oameni care altfel n-au citit alte zece cărţi în viaţa lor. Nu văd în care din aceste categorii s-au putea înscrie Herta Müller (cred că în nici una). Aşa că, stimată doamnă Müller, nu vă amăgiţi: în ţara dvs. de baştină cărţile pe care le-aţi scris se vor vinde o vreme (nu exploziv, dar orişicât!), după care publicul generic se va întoarce iarăşi la personajele sale favorite: aberantul, arendaşul şi mondenul. Sau alţii din aceleaşi speţe care-ar mai putea apărea în peisaj.

iii) Şi a treia idee: brusc, multă lume, la Bucureşti, s-a întrebat dacă Herta Müller este sau nu româncă . Doamnă Müller, nu vă consideraţi vexată: acesta este un vechi complex al celor care pun întrebarea. Unii, mai abili, au spus că sunteţi un „scriitor european” – ceea ce e corect, tehnic vorbind, deşi mie mi se pare a fi o manieră tipic bucureşteană de-a împăca varza germană (doar ştim că nemţilor le place varza!)  şi capra românească (de care vă vorbeam mai sus). La fel a fost (şi a rămas) şi cazul lui Brâncuşi – este el acelaşi cu Brancusi al francezilor? Sau Eugen Ionescu – este el acelaşi cu Eugène Ionesco, parizianul? Până şi unul dintre eroii copilăriei noastre – bănăţeanul Tarzan, alias Johnny Weissmüller (iniţial, Peter Johann Weissmüller) – este prins în această ecuaţie: este el român din Timişoara? sau german din Austro-Ungaria? sau american de la Hollywood? Dincolo de faptul că împărtăşiţi cu acest Weissmüller cele două puncte de de-asupra literei „u”, nu pot decât să sper că veţi rămâne ceea ce, în sinea dvs., v-aţi considerat a fi şi până acum, când nu eraţi premiantă. V-aţi simţit un scriitor german? Foarte bine. Un scriitor german de origine română? La fel de bine. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine ce anume sunteţi. Orice discuţie de pe margini este inutilă.

În rest, toate bune. La Bucureşti, ca şi la Berlin, este o toamnă caldă. Nu vă amăgiţi: în ambele oraşe, generaţiile mai noi nu cunosc aproape nimic despre îngheţul stalinist sau despre dezgheţul hruşciovian. Încălzirea globală a lui Obama este însă un subiect la modă. Aşadar, calde felicitări de la Bucureşti!

A.C.

8 octombrie, 2009