G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

30/oct/2009 Noul ambasador american Gitenstein, Joe Biden & România

De la rece la cald, locul României în vizita lui Joe Biden

  Filip Vârlan

 

G E O P O L I T I K O N  propune în continuare o analiză a vizitei vice-preşedintelui american Joe Biden la Bucureşti din perspectiva dlui Filip Vârlan, licenţiat în Istorie & pasionat de teme geopolitice, colaborator al EURAST – Adrian Cioroianu

 

Anul 2009 a adus cu sine reconfigurarea intereselor americane în politica externă ce viza Europa Centrală şi de Est, cu un vârf de lance aţintit ceva mai departe spre Rusia şi Caucaz. Rezumând o serie de declaraţii  pe care oficiali de rang înalt din SUA le-au făcut în această parte a Europei, se poate afirma că majoritatea statelor aflate pe agenda politică au avut parte de un duş rece urmat de unul cald ai cărui aburi încă se mai ridică. Nelipsită de pe aceasta listă, România s-a trezit implicată direct într-un joc în care regulile de mutare a pieselor se află în schimbare.

 Să o luăm cu începutul. Pe 12 iunie a.c. preşedintele SUA, Barack Obama, l-a nominalizat pe avocatul Mark Gitenstein, un susţinător al campaniei lui Hillary Clinton la alegerile prezidenţiale, pentru funcţia de ambasador al SUA în România. O lună mai târziu, Senatul i-a confirmat nominalizarea iar ceremonia de depunere a jurământului s-a desfăşurat la Washington în clădirea Eisenhower Executive, de faţă cu vicepreşedintele Joe Biden, acolo unde cel din urmă îşi are biroul.

 Numirea noului ambasador a adus nădejdea unei întăriri a sprijinului pe care România îl are în partenerul său nord american, în pofida asumării uşor unilaterale a acestei axe din partea statului român. Licărirea de speranţă se baza poate şi pe originile româneşti ale Dl. Gitenstein, dornic printre altele să îşi afle locul de baştină al unui străbunic emigrat pe noul continent la sfârşitul secolului XIX. Prima impresie a gâdilat sentimentalismul istoric neaoş pe care nu de puţine ori politica românească şi-a construit ipoteze de lucru. De aici şi speranţa că pe viitor relaţiile dintre cele două state vor găsi un sprijin de la sine în  mandatul noului ambasador, chiar dacă acesta a declarat că va avea ca inspiraţie cei 13 ani în care a învăţat “idealismul pragmatic şi puterea onestităţii” de la actualul vicepreşedinte. Iar aceste precepte, pe care noul ambasador le menţiona, au fost dintotdeauna în slujba politicii de la Washington.

 Robinetul cu apă rece s-a pornit în luna iulie când preşedintele Băsescu a preferat să asiste la masa festivă dată de cei de la Dacia Renault, urmată de o întrevedere cu ministrul de externe turc, decît să asiste la festivităţile legate de Ziua Naţională a Americii. Fără doar şi poate, nemulţumirea preşedintelui îşi avea rădăcinile în neobţinerea răspunsului pozitiv pentru o întâlnire cu Barack Obama. Intensitatea duşului a crescut odată cu atitudinea negativă manifestată de către investitorii americani, avându-l ca portavoce pe Dl Gitenstein, prin care s-a subliniat că o colaborare strânsă în plan economic presupune transparenţă, legalitate precum şi existenţa unui sistem financiar solid, capabil să asigure un “cash flow predictibil în privinţa plăţilor”[1] atunci când este vorba de investiţii. Lupta împotriva corupţiei, consolidarea statului de drept, continuarea reformei au fost câteva teme a căror importanţă a fost evidenţiată de noul ambasador. Aparent discursul nu aduce nimic nou în afara temelor cu care Occidentul ne presează de ani buni. Problema este contextul fragil al crizei economice şi în special al celei politice din România.

În luna septembrie, după ce preşedintele Băsescu a avut o întâlnire cu ambasadorul SUA în care acesta i-a înmânat acreditările, Cotrocenii au lăsat să se întrevadă încă odată nemulţumirea referitoare la faptul că o vizită la nivel de şefi de state nu se poate realiza în acest an datorită agendei încărcate de la Casa Albă. Şi cam atât despre România şi SUA în septembrie.

 Privind la o scară mai extinsă decât relaţiile româno-americane, decizia lui Barack Obama din 17 septembrie a.c. de a  suspenda proiectul scutului antirachetă din Europa de Est  a zguduit din temelii aşteptările Poloniei şi Cehiei la o prezenţă mai solidă a SUA în zonă. Şi, această veste a apărut fără ca în prealabil să existe un mesaj solid venit din partea administraţiei americane în privinţa nerecunoaşterii sferelor de influenţă, aşa cum s-a petrecut în cadrul vizitei vicepreşedintelui Joe Biden în Georgia şi Ucraina din luna iulie. Din intâmplare sau nu, decizia a fost făcută public la o dată plină de încărcătură emoţională pentru polonezi care comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS. Cumva, omiterea acestor detalii trebuia reparată….. 

 De la rece la cald

Vizita lui Joe Biden la Varşovia, Bucureşti şi Praga a venit ca un pansament la evenimentele petrecute în luna septembrie iar acţiunea s-a extins şi asupra României chiar dacă cele vizate direct erau Cehia şi Polonia. De asemenea, privită din spaţiu, mişcarea diplomatică a înaltului demnitar american în această parte a Europei corespunde unui triunghi extrem de ascuţit care ţinteşte şi spre Bucureştiul aflat oarecum separat de linia Praga-Varşovia. Vom vedea că acest lucru nu este întâmplător.

 Strategia geopolitică a Casei Albe avea nevoie de aprofundări puse într-un mediu ce se vroia deschis dialogului, mai ales că Premiul Nobel pentru pace tocmai ajunsese la Washington. Mediul a devenit fragil pentru state precum Polonia sau Cehia (dupa 17 septembrie), propice în speranţe pentru Georgia sau Ucraina (după iulie), sau predispus la nedumeriri pentru România (după mai multe refuzuri). Ideea care a stat la baza declaraţiilor a fost că SUA nu doresc să sacrifice ţările din această parte pentru a îmbunătăţi relaţiile cu Rusia. Şi ca să inversăm retorica bancului în care personajului nu i s-a dat ci dimpotrivă i s-a luat, în cazul de faţă, sprijinul american acordat Europei de Est, reprezentat şi prin scutul antirachetă, nu s-a luat, ci se va da într-o formula nouă. Atât în Polonia cât şi în Cehia, Biden a obţinut confirmarea intenţiei celor două state de a sprijini varianta actualizată a planului de scut. Mare parte a sistemului va fi instalată la o bază militară din Polonia, în timp ce radarul va fi în Republica Cehă, fiind susţinut şi de unităţi navale capabile de ripostă imediată şi aflate în mişcare, conform unui posibil plan.

Iată cum de la rece s-a trecut la cald. După Varşovia, următoarea capitală a fost Bucureşti. De unde la început de septembrie preşedintele Băsescu primea semnale negative în privinţa întrevederii cu Barack Obama, o lună mai târziu vicepreşedintele american se afla la Bucureşti într-o vizită pregătită chiar de ambasadorul SUA. De această dată, Mark Gitenstein a fost mult mai flexibil şi maleabil. Parcă nici problemele economice din România nu mai deranjau atât de puternic. Ba dimpotrivă, Traian Băsescu a fost felicitat pentru numirea Alexandrinei Gătej, fost preşedinte al Camerei de Comerţ SUA-România, în funcţia de consilier în chestiuni ce ţin de relaţii economice internaţionale [2].

Joe Biden şi-a început discursul printr-o idee ce vine să sprijine fundamentul relaţiilor româno americane şi anume existenţa unei democraţii adevărate capabile să se manifeste într-o perioadă atât de importantă pentru viaţa unui stat cum este aceea a  alegerilor prezidenţiale. De aici şi relaţiile ancorate în setul de valori comune ce permit o colaborare la nivel bilateral în multe domenii de activitate precum securitate, relaţii comerciale, investiţii.

 În domeniul securităţii, prezenţa românească în Afganistan şi Irak se axează nu numai pe o decizie politică ci şi pe fapte concrete ce ţin de vitejia soldaţilor români, afirma Biden. Principiile menţionate s-au bazat pe o memorie colectivă dispusă la a înregistra acele momente în care meritele militare nu s-au obţinut numai prin puterea armelor de foc, ci şi prin dăruire şi forţă. Trecând la aspecte strategice, Biden a afirmat la Bucureşti că adoptarea de către guvern a noului plan antirachetă reprezintă o decizie importantă în configurarea (sau mai bine zis reconfigurarea) strategiei de apărare în Europa.

Următorul topic a fost despre Republica Moldova. SUA speră că fenomenul  democratizării va aduce o stabilitate care să-i permită Moldovei pregătirea necesară admiterii în structurile euro-atlantice. Nici domeniul energetic nu a fost lăsat la o parte chiar dacă a fost amintit şi legat de calităţile de leadership ale preşedintelui Băsescu.

În partea finală, Joe Biden a ţinut să evidenţieze relaţia specială pe care o are cu Mark Gitenstein, caracterizat ca o persoană cu experienţă în diplomaţie şi cu acces direct la biroul vicepreşedintelui. Cu alte cuvinte, acţiunile ambasadorului au girul superiorului.

 Privită din punctul de vedere al relaţiilor România SUA, vizita acoperă într-un fel vidul creat de motivaţiile agendei prezidenţiale americane indisponibilă la vizita lui Băsescu la Washington. Desigur, nu acesta a fost mesajul iniţial dar în orice caz tonul cu care a fost expusă colaborarea dintre Biden şi Gitenstein avea darul de a asigura profesionalismul şi intenţiile de colaborare strânsă pe viitor. Iar aprecierile de care preşedintele român s-a bucurat sunt o mână întinsă prieteneşte dar şi un gest de politeţe şi obligaţie. Nu sunt însă de părere că numai intensitatea contactelor la nivel superior va trebui să preocupe în următoarea perioadă, ci şi ideile pe care Biden le-a lăsat să se citească printre formulări serioase şi oficiale.

 O întrebare firească ce ar fi trebuit pusă la început era asupra motivului solid al prezenţei vicepreşedintelui în România, din moment ce chestiunea amplasării scutului se rezuma la Cehia şi Polonia. Poate răspunsul vine din altă parte, de la o altă întrebare. Unde a vorbit Joe Biden cel mai mult despre importanţa eforturilor de apărare în faţa ameninţărilor venite din afara Europei? La Biblioteca Central Universitară din Bucureşti, în faţa unui auditoriu format din studenţi şi politicieni, după ce a primit asigurări de sprijin referitoare la noul proiect de scut din partea şefului statului român. România nu a făcut parte din planurile iniţiale ale scutului antirachetă chiar dacă este un partener al SUA şi membru NATO. Însă, prin noua reconfigurare a politicii externe americane în această zonă, Biden a extins arealul importanţei strategice şi asupra altor state partenere ale SUA sau implicate în resetarea sferelor de influenţă. S-a evidenţiat pericolul pe care îl pot reprezenta rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune deţinute de noi state după sfârşitul Războiului Rece. Adresa directă era la Iran şi printre cei ameninţaţi sunt şi state din Europa Centrală şi de Est, adică aliaţi ai SUA. În acelaşi timp, poziţia României în partea sudică a triunghiului conduce la ideea că resetarea geopoliticii în acest spaţiu nu va lăsa pe afară nici flancul sudic lăsând să se înţeleagă importanţa Greciei, Bulgariei sau Turciei.

Momentul a fost propice cu atât mai mult cu cât Rusia va continua colaborarea cu Teheranul iar prezenţa americană în această zonă de influenţe disputate este şi o manifestare de forţă.[3] Astfel, România oferă o dublă arie strategică. Pe de-o parte, oferă o punte de desfăşurare a operaţiunilor aviatice în spaţiul Orientului Mijlociu, iar pe de altă parte se află implantată într-o arie în care Rusia îşi apără sau recapătă puterea de dominare. Nu degeaba discursul a dedicat un spaţiu important aşteptărilor euroatlantice în legătură cu democraţia în Moldova. Iar această chestiune vizează interesele directe ale României.  Administraţia americană a găsit o formulă eficace prin care să îşi facă simţită prezenţa la nivel oficial în Europa de Est. Pentru Polonia şi Cehia vizita a semnificat un răspuns pozitiv cu efect tranchilizant, cel puţin pentru o perioadă. Binele este perceptibil şi pentru România, chiar dacă o vizită oficială la Washington ar fi însemnat cel puţin la fel de mult pentru politica externă şi cu siguranţă mult mai mult pentru Traian Băsescu.  

De la rece la cald aşadar, cu speranţa multora ca acest popas în Europa de Est să nu fie  o simplă bătaie pe umăr însoţită de jovialul surâs american. Deocamdată iarna se aproprie şi, după cum e vorba pe la noi, aceasta vine de undeva dinspre Nord Est.

 


[1] Discursul amabasadorului Gitenstein din data de 10 septembrie 2009, a se vedea în http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/companiile-americane-care-fac-afaceri-cu-statul-roman-se-plang-de-lipsa-de-planificare-de-la-cash-flow-la-proiecte-de-infrastructura/sumar-articol/1505978/

 [2] a se vedea  în http://www.cotidianul.ro/vizita_lui_biden_intre_interes_diplomatic_si_economic-101451.html

[3] a se vedea comentariul companiei de analiză Stratfor în http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_18538/Vicepresedintele-american-Joe-Biden-la-Bucuresti.html

Reclame

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel

Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO

EURAST Center

Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.

În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.

Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.

În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.

În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)

28 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20/oct/2009 Eveniment! Vicepreşedintele SUA va admira criza politică de la Bucureşti

Vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Varşovia, Bucureşti şi Praga

(good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est)

 

EURAST Center – Adrian Cioroianu

În filmele poliţiste americane (şi nu întotdeauna în cele mai bune), e perceptibil deseori acel presupus truc sintetizat în expresia bad copgood cop: un poliţist vine, îl bruschează măcar verbal pe suspect şi îl asaltează cu întrebări; după care vine altul şi-i oferă aceluiaşi suspect ţigări sau un pahar cu apă, vorbeşte calm şi pune întrebări în sotto voce.

Ultimul număr al revistei Newsweek (datat 19 octombrie a.c.) vorbeşte despre politica bad cop – good cop a SUA faţă de Rusia, invocînd tacticile politice ale vicepreşedintelui Biden, respectiv ale preşedintelui Obama. Comparaţia devine verosimilă, cu punctul de plecare în două evenimente din luna iulie a.c. La începutul acelei luni, s-a consumat vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova – în spiritul „resetării” relaţiilor americano-ruse (idee pe care administraţia Obama a lansat-o în februarie a.c.). După vizita preşedintelui Obama în Rusia (= good cop) a urmat, la finele lui iulie, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, în Ucraina şi Georgia (= bad cop) – unde a spus că SUA nu vor recunoaşte sfera de influenţă a vreunei puteri în zonă (trimitere directă la Rusia); după acea vizită, Biden a oferit prognoze dure despre viitorul imediat al Rusiei (economie viciată, populaţie în scădere, sistem bancar defectuos etc.), atrăgîndu-şi şi mai mult criticile Kremlinului – deşi acelaşi Biden aka bad cop fusese cel care, din noua administraţie a SUA, vorbise primul despre „resetarea” americano-rusă.

Scenariul pare a se repeta în aceste zile. După vizita la Moscova a secretarului de stat Hillary Clinton – vezi materialele EURAST din 13 octombrie a.c. şi din 19 octombrie a.c. – (vizită din care analistul Vladimir Socor spunea recent că dna Clinton s-a întors „cu mîinile goale”; iar opoziţia republicană americană o critică pe dna Clinton pentru „cedări şi lipsă de fermitate în faţa Rusiei”), este iarăşi rîndul vicepreşedintelui Joe Biden să joace rolul de bad cop la adresa Rusiei.

Biden face în aceste zile o vizită în trei importante (din punct de vedere strategic) state ale Europei central-estice: Polonia, România şi Cehia – mîine, miercuri, el va ajunge la Varşovia, joi va fi la Bucureşti, iar vineri va merge la Praga. Traseul nu este întîmplător: Polonia şi România par a fi statele cele mai sceptice la adresa raţiunilor „resetării” girate de Barack Obama, iar Cehia împărtăşeşte cu Polonia (la nivel politic) dezamăgirea că Obama a renunţat la scutul anti-rachetă fără să le consulte în prealabil.

Previzibil, Joe Biden va da asigurări – atît la Varşovia şi Praga, cît şi la Bucureşti – că această zonă a Europei va rămîne foarte importantă pentru securitatea continentului şi pentru strategia de ansamblu a NATO. Nu este exclus ca Biden să insiste asupra alternativei propuse de administraţia Obama la vechiul scut anti-rachetă. De asemenea, este de aşteptat ca Biden să facă referiri la securitatea energetică a Europei de Est şi la proiectul Nabucco.

În cazul concret al vizitei lui Biden la Bucureşti: i) rămîne de văzut cum va percepe vicepreşedintele american penibila criză politică din România (deşi nu e obligatoriu să se pronunţe explicit în acest sens) şi ii) rămîne de văzut cu ce intensitate Biden va aminti parteneriatul strategic americano-român (oricum, minime şanse să amintească axa Bucureşti – Londra – Washington: atît pentru că această axă nu prea există pentru Washington şi Londra, cît şi pentru faptul că invocarea formulei ar putea fi interpretată ca o imixtiune în campania prezidenţială de la Bucureşti, inutil de precizat în favoarea cui).

20 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/sept/2009 De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

(pentru Moscova, pentru Washington şi pentru Bruxelles)

Adrian Cioroianu

Nu a fost, de la bun început, nici un secret: vizita de cinci zile a vicepreşedintelui american Joe Biden la Kiev şi la Tbilisi din iulie a.c. a fost gândită astfel încât să completeze (şi să nuanţeze) vizita la Moscova a lui Barack Obama, de la începutul aceleiaşi luni. În impasul diplomatic americano-rus (mai ales din urma “războiului georgian” din august 2008), “resetarea” relaţiei Washington-Moscova se impunea. Acesta a fost şi rămâne mesajul tandemului Obama – Biden. Ideea “resetării” a fost bine primită de aliaţii europeni ai Americii, dar cu unele temeri totuşi în “Noua Europă” – vezi scrisoarea adresată pe 16 iulie a.c. lui Obama de 22 foşti şefi de stat şi miniştri din Europa Central-Orientală, cred, un document esenţial ale acestui deceniu; din partea României, textul era semnat de Emil Constantinescu.

Georgia şi Ucraina nu sunt vecini oarecare ai Rusiei. Pe termen mediu, evoluţia lor va fi crucială pentru reaşezarea sferelor de influenţă la Est de Uniunea Europeană. Aceeaşi UE care, în luna mai a.c., lansa un Parteneriat Estic (pro-occidental, se înţelege) în care Georgia şi Ucraina sunt piloni de bază. Moscova sistemului Putin-Medvedev nu îi va ierta prea curând pe cei doi preşedinţi – georgianul Saakaşvili şi ucrainianul Iuşcenko, cei care au girat revoluţiile colorate din ţările lor (2003-2004), sfidând vecinătatea rusească şi propunând explicit apropierea ţărilor lor de NATO. Mesajul Rusiei către ei a fost clar: Saakaşvili e un “cadavru politic” (spunea Medvedev în august ’08, imediat după războiul ruso-georgian) care “ar merita spânzurat de boaşe” (citat din Putin!), iar Iuşcenko e descris ca un uzurpator care merge spre propria sinucidere politică. Mai nou, Moscova acuză Ucraina că ar fi trimis (în august anul trecut) câteva sute de soldaţi profesionişti pentru a lupta de partea Georgiei, împotriva Rusiei. Şi totuşi, la Kiev şi la Tbilisi Joe Biden a venit cu alt mesaj: nu intraţi în panică, America nu recunoaşte sferele de influenţă ale nicicărui vecin de-al vostru (aluzie directă la revendicarea Moscovei de a i se recunoaşte interesele în “vecinătatea sa apropiată”), iar resetarea relaţiei noastre cu Rusia nu se va face pe seama voastră. Până aici totul e clar.

Dar poate Rusia accepta aşa ceva? Pentru că miza este mult mai amplă: dacă nu readuce Ucraina şi Georgia sub ascultare, Rusia va trebui să se resemneze, în viitorii 5-10 ani, în rolul unei puteri mijlocii. Cu un deficit demografic în creştere, cu tulburări perene în regiunile musulmane precum Cecenia sau Daghestan, cu o economie dependentă de preţul petrolului şi, foarte probabil, cu un nou vecin “nuclearizat” în viitorul apropiat (Iranul, adică), Rusia are oricum probleme. Fără control asupra Ucrainei, ambiţiile Rusiei în Estul Europei sunt practic amputate. Aceasta este o teză a geopoliticii după care în ultimii 30 de ani atât Ministerul moscovit de Externe cât şi Departamentul de Stat al SUA s-au ghidat constant – iar teoria, enunţată pe vremea preşedintelui Carter (de consilierul acestuia, Z. Brzezinski) s-a verificat din plin după 1991, când Ucraina şi-a proclamat independenţa. Azi, preşedintele rus Medvedev nu face nici un secret, în declaraţiile sale publice, din faptul că Rusia ar fi interesată ca la viitoarele alegeri prezidenţiale de la Kiev (programate pentru 17 ianuarie 2010) ocupantul actual Iuşcenko să fie înlocuit cu un personaj mai prietenos cu Moscova.

Pe de altă parte, controlul Georgiei este, pentru Rusia, la fel de important. Priviţi o hartă a Rusiei – acea hartă care se află în orice şcoală şi în orice instituţie de stat din ţara lui Putin & Medvedev. Acolo, Georgia este (efectiv) ghimpele din coasta meridional-occidentală a Rusiei. Cine controlează Georgia, controlează Caucazul de Sud. Iar cine controlează Caucazul de Sud are poarta deschisă atât către bazinul Mării Caspice (cu rezervele sale uriaşe de petrol & gaze), cât şi către statele puţin cunoscute dar de o bogăţie fabuloasă ale Asiei Centrale. Mai simplu spus: e foarte posibil ca cine va controla Georgia în următorii 20 de ani să controleze în bună parte coridoarele trans-caspice de transport ale petrolului şi gazului spre Europa.

Iată de ce vizita lui Biden în Ucraina şi Georgia a dat bătăi de cap analiştilor ruşi mai mari chiar decât vizita lui Obama la ei acasă. Biden, mai clar decât Obama, a asigurat că SUA sprijină apropierea celor două state de NATO. Biden, şi nu Obama, a cerut Rusiei să-şi retragă trupele de ocupaţie din Osetia de Sud şi din Abhazia (deşi toată lumea ştie că nu o va face!). Biden, şi nu Obama, a vizitat la Tbilisi un cămin de copii georgieni refugiaţi din calea trupelor ruse, în august ’08. Acelaşi Biden care (nepromiţând totuşi nimic anume) a spus că SUA vor sprijini în continuare modernizarea armatei georgiene – determinând aproape simultan reacţia Moscovei, care a anunţat că va trece pe lista sa cea mai neagră acele firme care vor vinde arme Georgiei. Consilierul de politică externă al lui Medvedev, Serghei Prihodko, s-a întrebat apoi retoric dacă declaraţiile recente ale lui Biden nu contravin ideii “resetării” îmbrăţişate de administraţia Obama. A nu se înţelege de aici că Biden a avut o agendă diferită de cea a lui Obama; cele două sunt complementare. De aici şi enervarea Moscovei.

De fapt, la Washington, la Moscova şi în toată lumea se ştie la fel de bine că Ucraina sau Georgia nu reprezintă prin ele însele ameninţări militare la adresa Rusiei – ci mai curând ameninţări morale, simbolice. Câtă vreme nu va controla în mod direct cele două state, Rusia va avea probleme reale în a-şi extinde influenţa asupra altora din zona ex-sovietică. “Dacă Georgia îngenunchează în faţa Moscovei, imediate vor mai îngenunchea alte şapte din zonă” – spunea recent încăpăţânatul şi prea-voluntarul preşedinte Saakaşvili. Personal, cred că are dreptate.

În mitologia greacă, Caucazul sunt munţii de care zeii l-au înlănţuit pe rebelul Prometeu, cu un vultur ciugulindu-i ficaţii, apoi a venit Hercule şi l-a izbăvit. Vizitele lui Barack Obama şi a lui Joe Biden în arii ale fostei URSS nu au lămurit cine joacă azi rolul vulturului, al lui Prometeu sau al lui Hercule. Dar au arătat că în Vestul şi în Sud-Vestul Rusiei confruntarea între oponenţi cu pretenţii de titani continuă.

_________________________

– (text publicat în revista „Scrisul românesc” nr. 9, septembrie 2009)

4 septembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu