G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

16/ian/ Mîine, alegeri prezidenţiale în Ucraina – analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(partea a II-a – pentru prima parte, aici)

Acum, starea deplorabilă a economiei locale (peste 14% scădere în PIB în anul 2009 – cea mai mare dintre toate statele ex-sovietice!)[1], inconsistenţa monedei locale (hrîvnia – cea mai mare scădere în raport cu dolarul dintre toate monedele lumii în anul încheiat în septembrie 2009!)[2], permanenta ameninţare rusă cu o sabie a lui Damocles a preţului la gaze (şi a dificultăţilor ucrainiene de a achita factura în lipsa unor împrumuturi & ajutoare externe), lipsa de popularitatea internă a unor proiecte (importante pentru Iuşcenko) precum aderarea la NATO, ca şi, mai nou, o serioasă epidemie de gripă (soldată cu multe victime, închiderea şcolilor etc.) au jucat clar în favoarea lui Ianukovici.

 (The Economist 14 ian 10)

La o scară mai mare, toate acestea joacă de fapt în favoarea Rusiei. Indiferent cine va cîştiga în Ucraina (dintre candidaţii cu şanse), analiza conduce spre concluzia că influenţa Rusiei în politica (internă şi externă) a acestei ţări va creşte. La începutul acestei luni, Iuşcenko a acuzat-o pe Timoşenko inclusiv de faptul că, în cazul unei victorii a acesteia, flota rusă va rămîne pe mai departe în Crimeea[3], cu mult dincolo de anul 2017 (cînd expiră înţelegerea pe această temă dintre Ucraina şi Rusia). Totuşi, există şi perspective diferite, care acreditează ideea că Rusia n-ar fi avantajată de viitoarea schimbare a preşedintelui ucrainian, din două motive[4]: i) Ucraina ca stat s-a schimbat substanţial de profund încît să nu se mai întoarcă la statutul de “vasal al Rusiei” şi ii) Ianukovici însuşi nu ar mai fi (sau, cel puţin, nu ar mai fi perceput drept) omul Moscovei, aşa cum se acredita – cu temeiuri – în 2004.

Totuşi, rămîne totodată de văzut în ce fel vor influenţa aceste alegeri situaţia din alte ţări ex-sovietice (precum Georgia sau imediat-apropiata R. Moldova), ca şi proiectul Parteneriatului Estic, propus de Uniunea Europeană anul trecut. Din perspectiva Moscovei, influenţa Bruxelles-ului în zonă (UE & NATO laolaltă) reprezintă o ameninţare directă la propria sa sferă de influenţă, arondată “vecinătăţii imediate” în care Rusia include toate aceste state provenind din fosta URSS.

Potrivit unor analişti (precum George Friedman, de la STRATFOR) miza reală a alegerilor din Ucraina nu este cine anume va cîştiga (pentru că, oricine ar fi, va duce o politică mult mai pro-rusă decît Iuşcenko), ci dacă Ucraina se va alipi în viitorul apropiat acelei uniuni vamale Rusia – Belarus – Kazahstan în care Moscova vede principala sa victorie politică a anului 2009 (pe drumul refacerii influenţei sale în “vecinătatea imediată”).

Aşadar: i) este de aşteptat ca alegerile să aibă deznodămîntul în turul II, în februarie; ii) V. Ianukovici are prima şansă de victorie; iii) şansa dnei Timoşenko depinde de capacitatea sa de adunare în turul II a voturilor tuturor celorlalţi candidaţi (Arseni Iaţeniuk, Serhi Tihîpko ş.cl.).


[1] Analiză Voice of America, 12 ianuarie 2010.

[2] BusinessWeek, 13 ianuarie 2010.

[3] Ştire RIA Novosti, 4 ianuarie 2010.

[4] Newsweek, 18 ianuarie 2010.

Reclame

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

15 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12/dec/2009 Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte

Rusia vrea un sistem de securitate european

(cu ea însăşi în rol de garant!)

 Adrian Cioroianu

Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).

Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA.

Din această perspectivă trebuie privită propunerea făcută duminică, 29 noiembrie a.c., de preşedintele Dimitri Medvedev – aceea a unui nou proiect de tratat de securitate european, “care să pună capăt, odată pentru totdeauna, moştenirii Războiului rece”. Potrivit administraţiei prezidenţiale ruse, acest proiect – vezi textul său la http://eng.kremlin.ru/text/docs/2009/11/223072.shtml – a fost trimis de preşedintele Medvedev şefilor de state ai principalelor puteri (nu-i specificat care anume-s acestea), ca şi organizaţiilor internaţionale ce operează în aria euro-atlantică: NATO, UE, OSCE, CIS[1] sau CSTO[2]. Iată cheia de lectură a acestui proiect (auto-intitulat «de despărţire de Războiul rece»): i) chiar dacă se cheamă «european», proiectul de tratat vizează în principal SUA – pentru că Moscova ştie foarte bine (dar acceptă cu greu) că fundamentul de securitate al Europei occidentale & UE este oferit în principal de Statele Unite ale Americii (prin NATO). Apoi, ii) scopul acestui proiect este, declarativ, acela de a crea “un spaţiu european unic” în care “nici o naţiune şi nici o organizaţie internaţională care operează în aria euro-atlantică să nu poată să-şi întărească propria ei securitate în detrimentul altor naţiuni sau organizaţii”; mai simplu fie spus, potrivit acestui proiect o organizaţie precum NATO nu ar fi îndreptăţită să se extindă în detrimentul intereselor altui stat (bunăoară, Rusia). În fine, iii) de reţinut că atunci cînd vorbeşte despre “moştenirea Războiului rece”, Rusia vizează, iarăşi, aceeaşi NATO. La acest capitol, Rusia este cu desăvîrşire consecventă: după dispariţia Pactului de la Varşovia, NATO – spune Moscova – este un instrument politico-militar perimat. Cînd ţi-a dispărut propria umbrelă de securitate (Organizaţia Tratatului de la Varşovia), e uşor să o califici drept caducă pe cea a adversarului de ieri (NATO). Mai ales în ultimii ani (după 2004), cel mai negru coşmar al Rusiei este extinderea Alianţei spre state precum Georgia sau Ucraina – şi este de presupus că Moscova va uza de toate instrumentele imaginabile (vizibile sau nu) pentru a împiedica această eventualitate.

Aşadar, Rusia se consideră datoare să încerce orice proiect ce ar putea şubrezi poziţiile NATO în Europa. Din punctul de vedere rus, momentul actual e prielnic: administraţia Obama pare a fi mult mai preocupată de interesele americane în Asia/Pacific – vezi recenta vizită a preşedintelui SUA în cîteva state ale zonei, inclusiv China şi Japonia – decît de perspectivele/eventualitatea unei noi confruntări americano-ruse pentru Europa. Intuitiv, Moscova ştie că, sub Barack Obama, NATO nu va mai face paşi noi spre Est – şi, potrivit “jocului de sumă nulă” care ghidează în continuare gîndirea strategică a Rusiei, această aparentă deciziei a SUA (plus renunţarea la scutul anti-rachetă din Polonia & Cehia, plus absenţa lui Obama de la celebrarea celor 20 de ani de la căderea Zidului berlinez etc.) este interpretată la Moscova drept o victorie. O victorie de etapă de care Rusia vrea să profite. Imaginarea unui Tratat de securitate european în care Rusia să joace un rol major (de garant!) iar NATO să fie un element cît mai periferic este tot ceea ce Moscova şi-ar putea dori acum.

Rămîne de urmărit pe mai departe această coregrafie a Rusiei. Previzibil, adresanţii occidentali ai proiectului dlui Medvedev vor primi cu scepticism o asemenea propunere – în diplomaţie, aceasta presupune să soliciţi mereu mai multe detalii despre ideea în speţă. În Estul Europei (i.e. al UE şi al NATO) propunerea va fi primită cu un scepticism amestecat cu suspiciune. Este greu de imaginat că Occidentul actual (inclusiv SUA) ar putea stabili un parteneriat de securitate cu Rusia în absenţa unor dovezi certe de aderare a Moscovei la cîteva principii care au dat forţă (şi consistenţă) modelului democratic european: drepturile omului, libertatea presei, impunitatea manifestărilor civice etc. Pe acest drum, Rusia mai are de făcut paşi mari. Pînă atunci, e de bănuit (vezi The Economist, 21 noiembrie a.c.) că, în raport cu securitatea europeană, Rusia nu va fi prea curînd un garant al acesteia, iar puterea ce deocamdată e cea mai credibilă în acest rol rămîne, în continuare, America.

 


[1] Comunitatea Statelor Independente – moştenitoarea formală a fostei URSS, cu mai puţini membri decît precursoarea.

[2] Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă – organism politico-militar (un simili-NATO pan-rus) alcătuit din Rusia şi şase republici ex-sovietice: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan, Tadjikistan,  Uzbekistan.

______________________________

text publicat în revista Dilema veche nr. 304, 10 decembrie a.c.

___________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

by Bill Schorr, 19 nov 09

12 decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel

Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO

EURAST Center

Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.

În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.

Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.

În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.

În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)

28 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/oct/2009 Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Adrian CIOROIANU

Nici dacă ar fi vrut, preşedintele Barack Obama nu ar fi putut greşi mai mult în plan simbolic anunţînd pe 17 septembrie a.c. suspendarea proiectului scutului antirachetă din Europa de Est (planul administraţiei Bush de implantare a 10 rachete interceptoare în Nordul Poloniei şi a unui radar în Cehia – plus personalul aferent –, menite a opri presupuse rachete iraniene). Motivul oficial al “răzgîndirii”: ameninţarea Iranului nu e atît de mare pe cît se credea. Motivele reale: i) proiectul costa mult (de ordinul miliardelor de dolari) şi ii) Rusia reacţiona “paranoid” (e cuvîntul lui Obama, rostit pe postul CBS, 20 septembrie a.c.) la ideea scutului, pe care-l considera îndreptat împotriva ei.

 O zi cu probleme
 Dacă l-ar fi interesat mai mult istoria zonei (pe el sau pe vreun consilier al său, se pare), Obama ar fi aflat că în acest an, chiar pe 17 septembrie, se împlineau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS, după pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939. Uşor de înţeles amărăciunea polonezilor – şi de ce presa locală a vorbit caustic-temător despre pactul Obama-Medvedev, iar ex-preşedintele Lech Walesa declara unei televiziuni din Varşovia că “problema nu e scutul, ci felul în care [Obama] ne tratează”.

Indubitabil, există valide raţiuni financiare în spatele acestei renunţări – care n-a fost o surpriză (informaţii s-au scurs spre marile ziare americane de la finele lui august). Prins acasă într-o herculeană încercare de reformare a sistemului de sănătate, Obama trebuie să fie foarte strîns la pungă. În afară, Obama e blocat între două capcane: SUA au nevoie de Iran pentru a calma durabil situaţia din Afganistan şi, simultan, au nevoie de Rusia pentru a calma Iranul.

Şi, de parcă nu-i erau de ajuns, a mai apărut o a treia capcană: deja înaintea deciziei privind scutul, în Europa de Est Obama tindea să devină unul dintre cei mai puţin populari preşedinţi americani la început de mandat. Într-un sondaj German Marshall Fund operat în iunie-iulie a.c. în 12 ţări ale UE, Barack Obama avea 88 sau 92 % cotă de popularitate în Franţa sau Germania, şi doar 55 şi 58 % în Polonia, respectiv România. Acum trei ani, preşedintele Bush era criticat pentru că împărţea verbal UE în vechea şi noua Europă. Iată însă că fractura există efectiv, sociologic, în funcţie de aprecierea lui Obama. Aşadar: decizia recentă privind scutul nu pune în pericol NATO/UE în faţa Iranului – dar poate submina grav încrederea est-europenilor în America şi în liderul ei.

 De ce Obama-mania nu prinde în Est?
Nu pentru că Obama ar fi de culoare (cum se grăbesc unii să spună). Ci pentru că politica sa faţă de Rusia e mai neclară decît a oricărui preşedinte american din ultimele decenii. O scurtă recapitulare: Reagan i-a cerut (la propriu!) lui Gorbaciov să dea jos Zidul Berlinului, dar s-a şi implicat el însuşi serios în fisurarea lui. Bush-tatăl, deşi nu a dorit disoluţia URSS, în cele din urmă a lăsat colosul să sucombe. Bill Clinton a fost mai optimist: el a crezut posibil ca Rusia să devină un stat de tip occidental şi a ajutat reformele interne ale lui Elţîn. Bush-Jr. a fost mai pragmatic: cum schimbarea din interior a Rusiei întîrzia, el a împins NATO pînă la Prut şi a propus extinderea pînă la Harkov (Ucraina) şi pînă la M-ţii Caucaz (Georgia). Pe scurt: preşedinţii SUA au oscilat între idealism (speranţa că Rusia poate fi occidentalizată din interior – precum Clinton) şi realism (impulsul de a securiza statele de la graniţele Rusiei – precum Bush-Jr.). Unde se află Barack Obama în acest peisaj? Niciunde. Obama nu poate influenţa cursul intern al politicii ruse, dar pare că nici nu vrea să se implice în încurajarea pro-occidentală a statelor ex-sovietice.

Să revenim în prezent: Rusia a salutat drept “curajoasă” decizia lui Obama referitoare la scut şi a demarat o campanie propagandistică (“victorie a diplomaţiei ruse” etc.). Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a furnizat mesajul oficial: gestul lui Obama nu e o concesie făcută Rusiei, ci e îndreptarea unei greşeli a lui George W. Bush. Care fusese “greşeala” lui Bush? Proiectul scutului anti-rachetă cuprindea şi un radar de tip X-Band (planificat a fi dispus la Sud de Praga) ce urma să “perie” în jur o arie mare de teren – inclusiv din partea europeană a Rusiei (cea în care se află cele mai multe depozite de armament, inclusiv silozuri de rachete!). Bref: opoziţia Rusiei pleca din faptul că scutul anti-iranian îi fotografia la minut propriile sale mişcări. Pe hîrtie, NATO şi Rusia au o relaţie de parteneriat, de peste un deceniu. În fapt, Rusia percepe NATO ca pe un adversar.

Iată de ce Obama va trebui să înţeleagă că, indiferent de raţiunile deciziei sale, ea va fi interpretată în Est (şi) ca o cedare în faţa Moscovei. Ideea că scutul ar fi preţul pentru sprijinul Rusiei în dosare precum Iranul sau Afganistanul nu e un argument. În fond, nu numai SUA sau NATO ar fi deranjate de un eventual Iran nuclearizat, ci şi Rusia, care-i este vecină. Şi nu numai Occidentul pierde de pe urma haosului din Afganistan, ci şi Rusia, unde traficul şi consumul de droguri “afgane” la nivel urban creşte exponenţial.

 Ce înseamnă, pe limba Estului, resetarea?
În februarie a.c., administraţia Obama a lansat cuvîntul magic: resetarea relaţiilor cu Rusia. Ideea a fost primită cu entuziasm la Berlin sau Roma şi cu scepticism în capitalele estice ale Uniunii Europene. Din cel puţin două motive: i) înainte de a lansa resetarea, Obama nu s-a consultat/explicat cu aliaţii săi est-europeni – cei care furnizau în virtutea unei datorii morale faţă de America trupe în Irak & Afganistan (şi nici nu au fost foarte gălăgioşi cînd SUA a menţinut restricţiile la vize etc.). Şi alt motiv: ii) de fapt, cu care Rusie propune Obama resetarea? Cu Rusia care stăpîneşte de facto Abhazia & Osetia de Sud şi care manipulează “conflictele îngheţate” din Nagorno-Karabah sau Transnistria? Cu Rusia care în septembrie a.c. efectua manevre militare cu Belarus sub titulatura Zapad ’09 (“Vest ’09”), cu cca. 13 000 de soldaţi şi după un scenariu în care Uniunea Rusia-Belarus respingea un atac venit din Vest (adică dinspre Polonia, membru NATO!)? Cu Rusia al cărei şef al Marelui Stat Major vizitează Cuba şi promite cooperare militară, modernizarea armamentului şi training-ul forţelor armate cubane? Cu Rusia care a blocat iniţial o rezoluţie în Consiliul de Securitate al ONU privind noi sancţiuni împotriva Iranului – acel Iran care, în februarie a.c., îşi trimitea ministrul Apărării la Moscova pentru a cumpăra un sistem anti-rachetă rusesc S-300 pentru a se apăra “împotriva unui atac american sau israelian”? Cu Rusia care va vinde (pe credit!) tancuri şi avioane Venezuelei lui Hugo Chavez, în valoare de 2,2 miliarde de dolari (iar Chavez, sosit la Moscova, anunţa recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud?)?

Lui Barack Obama trebuie să i se spună că est-europenii sînt prin natura lor suspicioşi – dar suspiciunea nu are de-a face numai cu scutul, ci şi cu preocuparea pentru state precum Ucraina sau Georgia, care au primit cuvinte calde (în iulie a.c.) de la vice-preşedintele american Biden, dar nu şi o foaie de drum pentru o continuare a apropierii de NATO. Cum stau, concret, lucrurile acolo? Georgia a pierdut (în august 2008, prin forţă) Abhazia şi Osetia de Sud, iar Moscova îi transmite pe diverse voci că ar face bine să-şi ia adio de la ele. Ucraina va avea, în ianuarie 2010, alegeri prezidenţiale – iar preşedintele Iuşcenko, pro-american şi pro-NATO, e cotat cu slabe şanse. Şi o ultimă cheie de lectură: noul secretar general al NATO, A.F. Rasmussen, a salutat decizia lui Obama privind scutul şi a anunţat că Alianţa doreşte “un dialog fără precedent” cu Rusia. Traducerea mea: nici o speranţă pentru o viitoare extindere spre Est a NATO. 

Nu numai preşedinte, ci şi simbol
În fine, încă un lucru pe care, aparent, Barack Obama nu l-a înţeles: în Estul Europei el nu e văzut numai ca preşedinte al SUA, ci mai ales ca un campion al lumii libere, ca un simbol al valorilor acesteia. În numele Americii, el poate stabili orice relaţii doreşte cu oricine, în orice zi din an – numai că el e condamnat să nu poată vorbi numai în numele Americii.

 Resetarea relaţiilor cu o Rusie care-şi caută prieteni “strategici” precum Ahmadinejad, Raul Castro sau Hugo Chavez poate fi parte dintr-un plan pe termen lung al lui Obama. E de urmărit. Numai că, pe termen scurt şi mediu, luna lui de miere cu noua Europă pare a se fi sfîrşit înainte de a începe cu adevărat.

  Cea mai recentă carte semnată de Adrian Cioroianu este Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, 2009.

____________________________________

(text publicat în “Dilema veche”, nr. 294, 1 octombrie 2009)

4 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | 3 comentarii

02/oct/2009 Adrian Cioroianu vă recomandă: Scrisoarea unor oameni politici şi intelectuali din Europa de Est către administraţia Obama (iulie 2009)

An Open Letter to the Obama Administration from Central and Eastern Europe

by Valdas Adamkus, Martin Butora, Emil Constantinescu, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi, Istvan Gyarmati, Vaclav Havel, Rastislav Kacer, Sandra Kalniete, Karel Schwarzenberg, Michal Kovac, Ivan Krastev, Alexander Kwasniewski, Mart Laar, Kadri Liik, Janos Martonyi. Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra, Lech Walesa.

We have written this letter because, as Central and Eastern European (CEE) intellectuals and former policymakers, we care deeply about the future of the transatlantic relationship as well as the future quality of relations between the United States and the countries of our region. We write in our personal capacity as individuals who are friends and allies of the United States as well as committed Europeans.

Our nations are deeply indebted to the United States. Many of us know firsthand how important your support for our freedom and independence was during the dark Cold War years. U.S. engagement and support was essential for the success of our democratic transitions after the Iron Curtain fell twenty years ago. Without Washington’s vision and leadership, it is doubtful that we would be in NATO and even the EU today.

 

We have worked to reciprocate and make this relationship a two-way street. We are Atlanticist voices within NATO and the EU. Our nations have been engaged alongside the United States in the Balkans, Iraq, and today in Afghanistan. While our contribution may at times seem modest compared to your own, it is significant when measured as a percentage of our population and GDP. Having benefited from your support for liberal democracy and liberal values in the past, we have been among your strongest supporters when it comes to promoting democracy and human rights around the world.

Twenty years after the end of the Cold War, however, we see that Central and Eastern European countries are no longer at the heart of American foreign policy. As the new Obama Administration sets its foreign-policy priorities, our region is one part of the world that Americans have largely stopped worrying about. Indeed, at times we have the impression that U.S. policy was so successful that many American officials have now concluded that our region is fixed once and for all and that they could „check the box” and move on to other more pressing strategic issues. Relations have been so close that many on both sides assume that the region’s transatlantic orientation, as well as its stability and prosperity, would last forever.

That view is premature. All is not well either in our region or in the transatlantic relationship. Central and Eastern Europe is at a political crossroads and today there is a growing sense of nervousness in the region. The global economic crisis is impacting on our region and, as elsewhere, runs the risk that our societies will look inward and be less engaged with the outside world. At the same time, storm clouds are starting to gather on the foreign policy horizon. Like you, we await the results of the EU Commission’s investigation on the origins of the Russo-Georgian war. But the political impact of that war on the region has already been felt. Many countries were deeply disturbed to see the Atlantic alliance stand by as Russia violated the core principles of the Helsinki Final Act, the Charter of Paris, and the territorial integrity of a country that was a member of NATO’s Partnership for Peace and the Euroatlantic Partnership Council -all in the name of defending a sphere of influence on its borders.

Despite the efforts and significant contribution of the new members, NATO today seems weaker than when we joined. In many of our countries it is perceived as less and less relevant – and we feel it. Although we are full members, people question whether NATO would be willing and able to come to our defense in some future crises. Europe’s dependence on Russian energy also creates concern about the cohesion of the Alliance. President Obama’s remark at the recent NATO summit on the need to provide credible defense plans for all Alliance members was welcome, but not sufficient to allay fears about the Alliance´s defense readiness. Our ability to continue to sustain public support at home for our contributions to Alliance missions abroad also depends on us being able to show that our own security concerns are being addressed in NATO and close cooperation with the United States

We must also recognize that America’s popularity and influence have fallen in many of our countries as well. Public opinions polls, including the German Marshall Fund’s own Transatlantic Trends survey, show that our region has not been immune to the wave of criticism and anti-Americanism that has swept Europe in recent years and which led to a collapse in sympathy and support for the United States during the Bush years. Some leaders in the region have paid a political price for their support of the unpopular war in Iraq. In the future they may be more careful in taking political risks to support the United States. We believe that the onset of a new Administration has created a new opening to reverse this trend but it will take time and work on both sides to make up for what we have lost.

In many ways the EU has become the major factor and institution in our lives. To many people it seems more relevant and important today than the link to the United States. To some degree it is a logical outcome of the integration of Central and Eastern Europe into the EU. Our leaders and officials spend much more time in EU meetings than in consultations with Washington, where they often struggle to attract attention or make our voices heard. The region’s deeper integration in the EU is of course welcome and should not necessarily lead to a weakening of the transatlantic relationship. The hope was that integration of Central and Eastern Europe into the EU would actually strengthen the strategic cooperation between Europe and America.

However, there is a danger that instead of being a pro-Atlantic voice in the EU, support for a more global partnership with Washington in the region might wane over time. The region does not have the tradition of assuming a more global role. Some items on the transatlantic agenda, such as climate change, do not resonate in the Central and Eastern European publics to the same extent as they do in Western Europe.

Leadership change is also coming in Central and Eastern Europe. Next to those, there are fewer and fewer leaders who emerged from the revolutions of 1989 who experienced Washington’s key role in securing our democratic transition and anchoring our countries in NATO and EU. A new generation of leaders is emerging who do not have these memories and follow a more „realistic” policy. At the same time, the former Communist elites, whose insistence on political and economic power significantly contributed to the crises in many CEE countries, gradually disappear from the political scene. The current political and economic turmoil and the fallout from the global economic crisis provide additional opportunities for the forces of nationalism, extremism, populism, and anti-Semitism across the continent but also in some our countries.

This means that the United States is likely to lose many of its traditional interlocutors in the region. The new elites replacing them may not share the idealism – or have the same relationship to the United States – as the generation who led the democratic transition. They may be more calculating in their support of the United States as well as more parochial in their world view. And in Washington a similar transition is taking place as many of the leaders and personalities we have worked with and relied on are also leaving politics.

And then there is the issue of how to deal with Russia. Our hopes that relations with Russia would improve and that Moscow would finally fully accept our complete sovereignty and independence after joining NATO and the EU have not been fulfilled. Instead, Russia is back as a revisionist power pursuing a 19th-century agenda with 21st-century tactics and methods. At a global level, Russia has become, on most issues, a status-quo power. But at a regional level and vis-a-vis our nations, it increasingly acts as a revisionist one. It challenges our claims to our own historical experiences. It asserts a privileged position in determining our security choices. It uses overt and covert means of economic warfare, ranging from energy blockades and politically motivated investments to bribery and media manipulation in order to advance its interests and to challenge the transatlantic orientation of Central and Eastern Europe.

We welcome the „reset” of the American-Russian relations. As the countries living closest to Russia, obviously nobody has a greater interest in the development of the democracy in Russia and better relations between Moscow and the West than we do. But there is also nervousness in our capitals. We want to ensure that too narrow an understanding of Western interests does not lead to the wrong concessions to Russia. Today the concern is, for example, that the United States and the major European powers might embrace the Medvedev plan for a „Concert of Powers” to replace the continent’s existing, value-based security structure. The danger is that Russia’s creeping intimidation and influence-peddling in the region could over time lead to a de facto neutralization of the region. There are differing views within the region when it comes to Moscow’s new policies. But there is a shared view that the full engagement of the United States is needed.

Many in the region are looking with hope to the Obama Administration to restore the Atlantic relationship as a moral compass for their domestic as well as foreign policies. A strong commitment to common liberal democratic values is essential to our countries. We know from our own historical experience the difference between when the United States stood up for its liberal democratic values and when it did not. Our region suffered when the United States succumbed to „realism” at Yalta. And it benefited when the United States used its power to fight for principle. That was critical during the Cold War and in opening the doors of NATO. Had a „realist” view prevailed in the early 1990s, we would not be in NATO today and the idea of a Europe whole, free, and at peace would be a distant dream.

We understand the heavy demands on your Administration and on U.S. foreign policy. It is not our intent to add to the list of problems you face. Rather, we want to help by being strong Atlanticist allies in a U.S.-European partnership that is a powerful force for good around the world. But we are not certain where our region will be in five or ten years time given the domestic and foreign policy uncertainties we face. We need to take the right steps now to ensure the strong relationship between the United States and Central and Eastern Europe over the past twenty years will endure.

We believe this is a time both the United States and Europe need to reinvest in the transatlantic relationship. We also believe this is a time when the United States and Central and Eastern Europe must reconnect around a new and forward-looking agenda. While recognizing what has been achieved in the twenty years since the fall of the Iron Curtain, it is time to set a new agenda for close cooperation for the next twenty years across the Atlantic.

Therefore, we propose the following steps:

First, we are convinced that America needs Europe and that Europe needs the United States as much today as in the past. The United States should reaffirm its vocation as a European power and make clear that it plans to stay fully engaged on the continent even while it faces the pressing challenges in Afghanistan and Pakistan, the wider Middle East, and Asia. For our part we must work at home in our own countries and in Europe more generally to convince our leaders and societies to adopt a more global perspective and be prepared to shoulder more responsibility in partnership with the United States.

Second, we need a renaissance of NATO as the most important security link between the United States and Europe. It is the only credible hard power security guarantee we have. NATO must reconfirm its core function of collective defense even while we adapt to the new threats of the 21st century. A key factor in our ability to participate in NATO’s expeditionary missions overseas is the belief that we are secure at home. We must therefore correct some self-inflicted wounds from the past. It was a mistake not to commence with proper Article 5 defense planning for new members after NATO was enlarged. NATO needs to make the Alliance’s commitments credible and provide strategic reassurance to all members. This should include contingency planning, prepositioning of forces, equipment, and supplies for reinforcement in our region in case of crisis as originally envisioned in the NATO-Russia Founding Act.

We should also re-think the working of the NATO-Russia Council and return to the practice where NATO member countries enter into dialogue with Moscow with a coordinated position. When it comes to Russia, our experience has been that a more determined and principled policy toward Moscow will not only strengthen the West’s security but will ultimately lead Moscow to follow a more cooperative policy as well. Furthermore, the more secure we feel inside NATO, the easier it will also be for our countries to reach out to engage Moscow on issues of common interest. That is the dual track approach we need and which should be reflected in the new NATO strategic concept.

Third, the thorniest issue may well be America’s planned missile-defense installations. Here too, there are different views in the region, including among our publics which are divided. Regardless of the military merits of this scheme and what Washington eventually decides to do, the issue has nevertheless also become – at least in some countries – a symbol of America’s credibility and commitment to the region. How it is handled could have a significant impact on their future transatlantic orientation. The small number of missiles involved cannot be a threat to Russia’s strategic capabilities, and the Kremlin knows this. We should decide the future of the program as allies and based on the strategic plusses and minuses of the different technical and political configurations. The Alliance should not allow the issue to be determined by unfounded Russian opposition. Abandoning the program entirely or involving Russia too deeply in it without consulting Poland or the Czech Republic can undermine the credibility of the United States across the whole region.

Fourth, we know that NATO alone is not enough. We also want and need more Europe and a better and more strategic U.S.-EU relationship as well. Increasingly our foreign policies are carried out through the European Union – and we support that. We also want a common European foreign and defense policy that is open to close cooperation with the United States. We are the advocates of such a line in the EU. But we need the United States to rethink its attitude toward the EU and engage it much more seriously as a strategic partner. We need to bring NATO and the EU closer together and make them work in tandem. We need common NATO and EU strategies not only toward Russia but on a range of other new strategic challenges.

Fifth is energy security. The threat to energy supplies can exert an immediate influence on our nations’ political sovereignty also as allies contributing to common decisions in NATO. That is why it must also become a transatlantic priority. Although most of the responsibility for energy security lies within the realm of the EU, the United States also has a role to play. Absent American support, the Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline would never have been built. Energy security must become an integral part of U.S.-European strategic cooperation. Central and Eastern European countries should lobby harder (and with more unity) inside Europe for diversification of the energy mix, suppliers, and transit routes, as well as for tough legal scrutiny of Russia’s abuse of its monopoly and cartel-like power inside the EU. But American political support on this will play a crucial role. Similarly, the United States can play an important role in solidifying further its support for the Nabucco pipeline, particularly in using its security relationship with the main transit country, Turkey, as well as the North-South interconnector of Central Europe and LNG terminals in our region.

Sixth, we must not neglect the human factor. Our next generations need to get to know each other, too. We have to cherish and protect the multitude of educational, professional, and other networks and friendships that underpin our friendship and alliance. The U.S. visa regime remains an obstacle in this regard. It is absurd that Poland and Romania – arguably the two biggest and most pro-American states in the CEE region, which are making substantial contributions in Iraq and Afghanistan – have not yet been brought into the visa waiver program. It is incomprehensible that a critic like the French anti-globalization activist Jose Bove does not require a visa for the United States but former Solidarity activist and Nobel Peace prizewinner Lech Walesa does. This issue will be resolved only if it is made a political priority by the President of the United States.

The steps we made together since 1989 are not minor in history. The common successes are the proper foundation for the transatlantic renaissance we need today. This is why we believe that we should also consider the creation of a Legacy Fellowship for young leaders. Twenty years have passed since the revolutions of 1989. That is a whole generation. We need a new generation to renew the transatlantic partnership. A new program should be launched to identify those young leaders on both sides of the Atlantic who can carry forward the transatlantic project we have spent the last two decades building in Central and Eastern Europe.

In conclusion, the onset of a new Administration in the United States has raised great hopes in our countries for a transatlantic renewal. It is an opportunity we dare not miss. We, the authors of this letter, know firsthand how important the relationship with the United States has been. In the 1990s, a large part of getting Europe right was about getting Central and Eastern Europe right. The engagement of the United States was critical to locking in peace and stability from the Baltics to the Black Sea. Today the goal must be to keep Central and Eastern Europe right as a stable, activist, and Atlanticist part of our broader community.

That is the key to our success in bringing about the renaissance in the Alliance the Obama Administration has committed itself to work for and which we support. That will require both sides recommitting to and investing in this relationship. But if we do it right, the pay off down the road can be very real. By taking the right steps now, we can put it on new and solid footing for the future.

2 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

04/sept/2009 De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

(pentru Moscova, pentru Washington şi pentru Bruxelles)

Adrian Cioroianu

Nu a fost, de la bun început, nici un secret: vizita de cinci zile a vicepreşedintelui american Joe Biden la Kiev şi la Tbilisi din iulie a.c. a fost gândită astfel încât să completeze (şi să nuanţeze) vizita la Moscova a lui Barack Obama, de la începutul aceleiaşi luni. În impasul diplomatic americano-rus (mai ales din urma “războiului georgian” din august 2008), “resetarea” relaţiei Washington-Moscova se impunea. Acesta a fost şi rămâne mesajul tandemului Obama – Biden. Ideea “resetării” a fost bine primită de aliaţii europeni ai Americii, dar cu unele temeri totuşi în “Noua Europă” – vezi scrisoarea adresată pe 16 iulie a.c. lui Obama de 22 foşti şefi de stat şi miniştri din Europa Central-Orientală, cred, un document esenţial ale acestui deceniu; din partea României, textul era semnat de Emil Constantinescu.

Georgia şi Ucraina nu sunt vecini oarecare ai Rusiei. Pe termen mediu, evoluţia lor va fi crucială pentru reaşezarea sferelor de influenţă la Est de Uniunea Europeană. Aceeaşi UE care, în luna mai a.c., lansa un Parteneriat Estic (pro-occidental, se înţelege) în care Georgia şi Ucraina sunt piloni de bază. Moscova sistemului Putin-Medvedev nu îi va ierta prea curând pe cei doi preşedinţi – georgianul Saakaşvili şi ucrainianul Iuşcenko, cei care au girat revoluţiile colorate din ţările lor (2003-2004), sfidând vecinătatea rusească şi propunând explicit apropierea ţărilor lor de NATO. Mesajul Rusiei către ei a fost clar: Saakaşvili e un “cadavru politic” (spunea Medvedev în august ’08, imediat după războiul ruso-georgian) care “ar merita spânzurat de boaşe” (citat din Putin!), iar Iuşcenko e descris ca un uzurpator care merge spre propria sinucidere politică. Mai nou, Moscova acuză Ucraina că ar fi trimis (în august anul trecut) câteva sute de soldaţi profesionişti pentru a lupta de partea Georgiei, împotriva Rusiei. Şi totuşi, la Kiev şi la Tbilisi Joe Biden a venit cu alt mesaj: nu intraţi în panică, America nu recunoaşte sferele de influenţă ale nicicărui vecin de-al vostru (aluzie directă la revendicarea Moscovei de a i se recunoaşte interesele în “vecinătatea sa apropiată”), iar resetarea relaţiei noastre cu Rusia nu se va face pe seama voastră. Până aici totul e clar.

Dar poate Rusia accepta aşa ceva? Pentru că miza este mult mai amplă: dacă nu readuce Ucraina şi Georgia sub ascultare, Rusia va trebui să se resemneze, în viitorii 5-10 ani, în rolul unei puteri mijlocii. Cu un deficit demografic în creştere, cu tulburări perene în regiunile musulmane precum Cecenia sau Daghestan, cu o economie dependentă de preţul petrolului şi, foarte probabil, cu un nou vecin “nuclearizat” în viitorul apropiat (Iranul, adică), Rusia are oricum probleme. Fără control asupra Ucrainei, ambiţiile Rusiei în Estul Europei sunt practic amputate. Aceasta este o teză a geopoliticii după care în ultimii 30 de ani atât Ministerul moscovit de Externe cât şi Departamentul de Stat al SUA s-au ghidat constant – iar teoria, enunţată pe vremea preşedintelui Carter (de consilierul acestuia, Z. Brzezinski) s-a verificat din plin după 1991, când Ucraina şi-a proclamat independenţa. Azi, preşedintele rus Medvedev nu face nici un secret, în declaraţiile sale publice, din faptul că Rusia ar fi interesată ca la viitoarele alegeri prezidenţiale de la Kiev (programate pentru 17 ianuarie 2010) ocupantul actual Iuşcenko să fie înlocuit cu un personaj mai prietenos cu Moscova.

Pe de altă parte, controlul Georgiei este, pentru Rusia, la fel de important. Priviţi o hartă a Rusiei – acea hartă care se află în orice şcoală şi în orice instituţie de stat din ţara lui Putin & Medvedev. Acolo, Georgia este (efectiv) ghimpele din coasta meridional-occidentală a Rusiei. Cine controlează Georgia, controlează Caucazul de Sud. Iar cine controlează Caucazul de Sud are poarta deschisă atât către bazinul Mării Caspice (cu rezervele sale uriaşe de petrol & gaze), cât şi către statele puţin cunoscute dar de o bogăţie fabuloasă ale Asiei Centrale. Mai simplu spus: e foarte posibil ca cine va controla Georgia în următorii 20 de ani să controleze în bună parte coridoarele trans-caspice de transport ale petrolului şi gazului spre Europa.

Iată de ce vizita lui Biden în Ucraina şi Georgia a dat bătăi de cap analiştilor ruşi mai mari chiar decât vizita lui Obama la ei acasă. Biden, mai clar decât Obama, a asigurat că SUA sprijină apropierea celor două state de NATO. Biden, şi nu Obama, a cerut Rusiei să-şi retragă trupele de ocupaţie din Osetia de Sud şi din Abhazia (deşi toată lumea ştie că nu o va face!). Biden, şi nu Obama, a vizitat la Tbilisi un cămin de copii georgieni refugiaţi din calea trupelor ruse, în august ’08. Acelaşi Biden care (nepromiţând totuşi nimic anume) a spus că SUA vor sprijini în continuare modernizarea armatei georgiene – determinând aproape simultan reacţia Moscovei, care a anunţat că va trece pe lista sa cea mai neagră acele firme care vor vinde arme Georgiei. Consilierul de politică externă al lui Medvedev, Serghei Prihodko, s-a întrebat apoi retoric dacă declaraţiile recente ale lui Biden nu contravin ideii “resetării” îmbrăţişate de administraţia Obama. A nu se înţelege de aici că Biden a avut o agendă diferită de cea a lui Obama; cele două sunt complementare. De aici şi enervarea Moscovei.

De fapt, la Washington, la Moscova şi în toată lumea se ştie la fel de bine că Ucraina sau Georgia nu reprezintă prin ele însele ameninţări militare la adresa Rusiei – ci mai curând ameninţări morale, simbolice. Câtă vreme nu va controla în mod direct cele două state, Rusia va avea probleme reale în a-şi extinde influenţa asupra altora din zona ex-sovietică. “Dacă Georgia îngenunchează în faţa Moscovei, imediate vor mai îngenunchea alte şapte din zonă” – spunea recent încăpăţânatul şi prea-voluntarul preşedinte Saakaşvili. Personal, cred că are dreptate.

În mitologia greacă, Caucazul sunt munţii de care zeii l-au înlănţuit pe rebelul Prometeu, cu un vultur ciugulindu-i ficaţii, apoi a venit Hercule şi l-a izbăvit. Vizitele lui Barack Obama şi a lui Joe Biden în arii ale fostei URSS nu au lămurit cine joacă azi rolul vulturului, al lui Prometeu sau al lui Hercule. Dar au arătat că în Vestul şi în Sud-Vestul Rusiei confruntarea între oponenţi cu pretenţii de titani continuă.

_________________________

– (text publicat în revista „Scrisul românesc” nr. 9, septembrie 2009)

4 septembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

04/febr/2009 Geopolitică şi propagandă – PR by Gazprom

 Geopolitică şi propagandă

 Adrian Cioroianu

 Spre surprinderea mea (foarte plăcută), am primit multe mesaje în urma articolului de luna trecută despre Barack Obama – semn că Scrisul românesc este o revistă care ajunge departe şi pe care unii nu ezită să o citească, cum se spune, cu creionul în mână. Unul dintre mesaje insista asupra importanţei pe care chestiunile de public relations (PR) o au în politică, la cel mai înalt nivel. În România, problema PR-ului s-a pus doar după 1990; înainte, în vechiul regim, aveam propaganda comunistă. În capitalismul ghidat după principii de marketing, PR-ul este tot un fel de propagandă, dar ceva mai subtilă şi mai modernizată. Propaganda încerca să creeze o legendă; PR-ul de azi crează o imagine. Se vede treaba că legenda şi imaginea nu-s acelaşi lucru; degeaba eşti foarte cunoscut dacă nu ai o imagine bună – în schimb, dacă ai o imagine bună, poţi să fii vizibil doar cât să nu te uite lumea.

Vorbind luna trecută despre noul preşedinte Obama, n-aş vrea să se înţeleagă că numai americanii fac atâtea eforturi, la nivel oficial, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Aici voi oferi un alt exemplu: cel al Rusiei.

În decembrie 2005, compania rusă Gazprom (cel mai mare furnizor mondial de gaze naturale) oferea un titlu pentru prima pagină a ziarelor de pe şase continente: fostul (până de curând) cancelar german Gerhard Schröder fusese numit, la ideea lui Vladimir Putin, preşedinte al comitetului de acţionari al companiei ce urma să construiască un uriaş gazoduct, prin Nordul Europei (şi pe fundul Mării Baltice) între Rusia şi Germania – aşa numitul Torent Nordic (North Stream). Un fost cancelar german de stânga (!) adus, aşadar, pentru a îmbunătăţi imaginea unei firme (Gazprom) în legătură cu care mai multe voci din Uniunea Europeană se arătau încă de pe atunci sceptice. Aşa cum o carte recent tradusă la noi spune foarte clar, această numire a fost ghidată şi de considerente de PR – anume, la Moscova “se considera absolut sincer că numirea lui Schröder reprezintă o manevră de succes a relaţiilor cu publicul”*. Numai că această speranţă a fost repede infirmată. În ianuarie 2006 a avut loc primul “război al gazului” între Rusia şi Ucraina (cu efecte şi asupra altor ţări din Europa) şi la adresa Gazprom au venit acuze din cele mai diverse direcţii (mai ales prin presa vest-europeană, se înţelege). Nu i-a fost uşor nici lui Schröder. Întrebarea cu care el se întâlnea cel mai des nu era ce face pentru Gazprom sau pentru alimentarea cu gaze naturale a Europei de Vest, ci care este salariul pe care-l primeşte de la firma de stat rusă. În cele din urmă a trebuit să răspundă: a recunoscut astfel că primea “doar 250 de mii de euro pe an” – o sumă nu foarte mare pentru un personaj de calibrul său, dar considerabilă pentru orice cetăţean obişnuit al Germaniei sau al Uniunii Europene (nu mai vorbesc despre Rusia, unde această sumă este mică pentru oligarhii locali şi enormă pentru muncitorii obişnuiţi). Pe scurt: din toată această afacere, în planul imaginii Schröder a pierdut cel mai mult, iar câştigul firmei Gazprom a fost infim. Cel mult, toată povestea a arătat că banii pot cumpăra orice şi că orice om – inclusiv un fost cancelar social-democrat german – are preţul său.

Episodul Schröder nu a fost singura încercare a Gazprom de a-şi albi imaginea. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că aceeaşi firmă a mai încercat o campanie de PR şi pe alt plan: a dorit să cumpere o echipă de fotbal occidentală. La începutul anului 2006, pe când era atacată prin toată presa occidentală, firma Gazprom a licitat pentru echipa Schalke 04, din oraşul Gelsenkirchen – una dintre cele mai cunoscute echipe ale Germaniei. A încercat, dar nu a reuşit: din motivul că una dintre regulile de bază ale fotbalului european, fixate de UEFA, spune că o singură compania nu poate deţine două echipe de nivel înalt. Or, Gazprom mai cumpărase, în Rusia, echipa Zenit Sankt Petersburg – una dintre echipele de top ale Rusiei. Aşa că, în cele din urmă, Gazprom s-a mulţumit cu sponsorizarea lui Schalke 04 – ceea ce a fost bine pentru echipă, dar n-a adus un câştig de imagine major pentru companie.

O altă mostră de PR defectuos pentru Rusia: războiul cu Georgia, din august 2008. În lunile din urmă, tot mai multe dovezi s-au adunat în sprijinul ideii că forţele georgiene sunt cele care au dat startul atacului iniţial împotriva Osetiei de Sud (enclavă separatistă sprijinită de Rusia pe teritoriul georgian). Cu toate acestea, riposta Rusiei a pus în gardă Europa şi SUA la un loc (şi nici China nu a fost foarte entuziasmată de eveniment!). Chiar dacă a câştigat în numai cinci zile confruntarea militară, Rusia a pierdut războiul de imagine care a urmat. De fapt, în confruntarea între o putere nucleară (precum Rusia) şi un stat care abia şi-a câştigat independenţa (precum Georgia) un om obişnuit nu prea are de ales în ceea ce priveşte simpatia la prima vedere. Puşi în situaţia de a alege între David şi Goliat, majoritatea europenilor (care habar nu au de geopolitică, de conflicte la nivel înalt sau de sfere de interese) au trecut instinctiv de partea celui mai slab. Şi astfel Georgia a câştigat războiul imaginii, fără să facă mari eforturi de PR.

În fine, un alt exemplu, cel mai recent dintre toate: al doilea “război al gazului” dintre Rusia şi Ucraina, din ianuarie a.c. Ce a dorit să arate Rusia: că Ucraina nu este un partener viabil pentru Europa şi nici un teritoriu sigur pentru tranzitul gazelor ruseşti către Uniunea Europeană. Cum se ştie, povestea e ceva mai veche (din decembrie 2004, mai precis): Moscova nu-l are deloc la inimă pe preşedintele “portocaliu” al Ucrainei, Viktor Iuşcenko şi încearcă să-l “sape” pe orice cale. În plus, este limpede că Ucraina are datorii neachitate faţă de Gazprom şi că este un platnic destul de îndărătnic. Rezultatul? Toată lumea (şi în orice caz presa occidentală) au vorbit mai ales despre o nouă ofensivă a Rusiei împotriva Ucrainei (ceea ce era, totuşi, adevărat) şi de un şantaj al Rusiei la adresa Europei (ceea ce, deasemenea, pare credibil).

Concluzia: în ultimii ani, Rusia a avut câteva campanii de PR care nu i-au adus nici un beneficiu. Cele de mai sus sunt doar episoade dintr-o suită mult mai extinsă. De unde rezultă că, după ce timp de decenii ai fost obişnuit cu propaganda, nu-i foarte simplu să fii eficient la PR. Aviz altor amatori (inclusiv din România!).

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, februarie 2009


* Valeri Paniuşkin şi Mihail Zîgar, Gazprom. Noua armă a Rusiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008.

4 februarie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu