G E O P O L I T I K O N & EURAST vă urează o vacanţă plăcută…

… şi vă dau întâlnire, tot aici, pe 15 septembrie a.c.!

Nu uitaţi, între timp, să revedeţi arhiva noastră – cu siguranţă veţi găsi ceva interesant de citit!

Şi nu pierdeţi din vedere nici concursul nostru cu premii în cărţi!

La revedere, aşadar, pe 15 septembrie a.c.!

by Adrian Raeside, 2010

Publicitate

26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10) – (10/10)

Românii au descoperit politica – în înţelesul modern şi democratic al termenului – relativ tîrziu; dar cînd au descoperit-o, au pus-o deja pe blazon. Bucureştenii trăiesc politica la intensitatea maximă; odată cu ei, a trăit-o şi Bucureştiul. Perimetrul oraşului este plin nu numai de repere istorice, dar şi politice – de la naşterea Partidului Liberal, într-o casă umbroasă din strada Enei, în 1875, pînă la naşterea Partidului Comunist, în mai 1921, într-o sală tocmai bună pentru balurile muncitoreşti, pe Dealul Spirii. Bucureştiul a fost întotdeauna vitrina favorită a politicii româneşti; nici un observator serios nu va lua în seamă zbaterile politice de provincie, pentru că ceea ce contează într-adevăr se petrece numai în capitală. Iar în prima parte a secolului au mai apărut aici două clădiri destinate în mod aproape ostentativ sferei politice. Mai întîi, clădirea actualei primării, între parcul Cişmigiu şi Splaiul Dîmboviţei, construită între 1906 şi 1911, după planurile distinsului arhitect Petre Antonescu; clădirea a rezistat admirabil bombardamentelor germane din august 1944, dar a sucombat pe jumătate în anii mai recenţi, cînd un primar născut din spuma revoluţiei din 1989 s-a gîndit să planteze la uşa primăriei doi lei din ciment (primiţi cadou din China), în frapantă contradicţie cu spiritul clădirii. Apoi, a fost clădirea Palatului Victoria (la capătul Căii Victoriei, axa principală a oraşului), construit mai tîrziu, începînd cu 1937; sediu al Ministerului de Externe şi, mai apoi, al Guvernului ţării, Palatul Victoriei a fost de la bun început un simbol al unui oraş ce întinereşte mereu din cenuşa propriei sale tradiţii: el a fost construit în imediata apropiere a fostului Palat Sturdza, palat care a fost dărîmat imediat ce noua construcţie a prins contur. Avariat şi el de bombardamentele anului 1944, Palatul Victoriei avea să rămînă, la propriu şi la figurat, în centrul vieţii politice şi după decembrie 1989. Acum el avea să vadă ceea ce urma să vadă tot bucureşteanul şi toată ţara: emanaţi ai revoluţiei, maşini de lux şi ambulanţe ale Salvării, demonstraţii protestatare şi mineri; faţada sa s-a resimţit multă vreme de pe urma acestor întîlniri.

În primele decenii ale secolului, Bucureştiul a fost unul dintre marile oraşe europene ale literaturii şi artei moderniste; gustul pentru inovaţie şi experiment ce pare lipit de-a pururi de spiritul oraşului îşi găsea astfel împlinirea. Dar nu numai moderniştii s-au simţit acasă în oraş: precum altădată Caragiale sau Mihai Eminescu, o întreagă generaţie intelectuală avea să-şi lege destinul de străzile, parcurile, aromele şi ritmurile oraşului. Reveriile lui Mircea Eliade, lecturile şi pasiunile unor Jeni Acterian sau Alice Voinescu, bucuriile şi disperările lui Mihail Sebastian, toate vorbesc despre un tineret dispus atunci să guste şi spleen-ul aparent al oraşului lor dar şi mustul inconfundabil al dinamicii sale de profunzime. În vara anului 1940, ziarista americană cu fineţe de contesă germană (sau contesa cu perspicacitate de ziaristă, este acelaşi lucru) Rosie Waldeck vine la Bucureşti şi ia pulsul ţării după pulsul Căii Victoriei, convinsă fiind că acest bulevard este cea mai importantă arteră a Europei sud-estice, după cum hotelul în care ea se cazase – Athené Palace – era, într-un fel, nu numai inima nedeclarată a ţării, dar şi centrul diplomatic al Balcanilor. Şi nu se înşela deloc.

Ceea ce nu putea spune atunci Rosie Waldeck era că destinul acestei generaţii interbelice va merge mînă în mînă cu destinul oraşului: şi unii şi alţii vor intra – după 1945, odată cu comunizarea – în conflict cu istoria, cu memoria şi tradiţia lor, repunînd în scenă, pentru a cîta oară, decorurile catastrofei româneşti.

* * *

Acel oraş din titlu, care nu o să mai fie cum a fost, nu implică neapărat o nuanţă nostalgic-paseistă a acestei rememorări; îmi este cu totul uşor să spun că Bucureştiul nu o să mai arate niciodată aşa cum arăta el spre 1900 sau oricînd mai înainte.

A spune acest lucru nu înseamnă obligatoriu mărturisirea unui regret. Pentru că o morală se desprinde din toată această poveste: contabilizarea dezastrelor prin care a trecut acest oraş se poate întinde pe pagini întregi. Ce-i, cred, mai important, este fantastica sa capacitate de regenerare, cu atît mai mult cu cît cei care erau pe aproape de a-l pune la pămînt nu au lipsit niciodată. În ciuda oricărei prime impresii, există în spiritul bucureştean o încordare aproape palpabilă; uneori, ea este o joie de vivre; cel mai adesea este însă încăpăţînarea de a trăi. Ea, mai curînd decît istoria, mă face să cred că acest oraş are, pe lîngă un trecut plin de farmec şi dramă, şi un viitor de luat în seamă. (sfîrşit)

25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – (8/8)

Schimbările din politică externă sovietică prezentate mai sus sunt ilustrate de înlocuirea lui Cicerin cu Maxim Litvinov în anul 1930, a cărui activitate în Ligă, după 1927, a fost dusă în slujba securităţii colective.

Un lucru interesant de subliniat este faptul că, deşi relaţia economică şi militară dintre URSS şi Germania era în creştere între anii 1928-1932, relaţiile politice se diminuau tot mai mult.

Cauza distanţării politice este intrarea celor două state în criză în acelaşi timp. Lupta lui Stalin cu oponenţii „de dreapta” faţă de planurile sale economice din interiorul Rusiei a determinat o orientare spre stânga a activităţii Cominternului, prin urmare şi a KPD. La începutul lui 1928, noua linie a Cominternului a fost anunţată şi, până în 1933, KPD a revenit la atacurile asupra SPD, văzut ca inamic al clasei muncitoare. Prin aceste atacuri, se urmărea şi blocarea pericolului concilierii franco-germane, susţinută de Stresemann şi Briand, la care s-a alăturat şi SPD. Linia cominternistă, care i-a prezentat pe social-democraţi ca „social-fascişti”, a avut un rol important în paralizarea reacţiei de stânga împotriva lui Hitler, prin împiedicarea cooperării dintre KPD şi SPD. În schimb, creşterea rapidă a KPD ca urmare a crizei din Germania a făcut imposibilă pentru guvernele germane să perpetueze distincţia ficţională dintre bolşevism şi Rusia, care făcuse posibil parteneriatul de la Rapallo. Ostilitatea faţă de bolşevism poate fi demonstrată prin explozia sprijinului faţă de Partidul Nazist, care a trezit frica faţă de ameninţarea roşie şi de memoria lui noiembrie 1918.

Relaţiile germano-sovietice, deşi păreau corecte din punct de vedere politic, s-au răcit ca rezultat al creşterii revizionismului militant al Germaniei în timpul lui Brüning şi Schleicher. Totuşi, venirea lui Hitler la putere nu a produs iniţial o schimbare prea mare. Urmarea în continuare a liniei Rapallo se explică prin slăbiciunea generală de care Germania încă dădea dovadă, ca şi prin necesitatea ca Hitler să facă unele concesii faţă de aliaţii săi politici şi Reichswer. Acesta a avut o poziţie precaută şi a lăsat impresia că perpetua politica externă a Republicii de la Weimar. În realitate, tensiunile în relaţiile germano-sovietice din perioada 1929-1933 pregătiseră deja terenul pentru Hitler în vederea schimbării politicii germane faţă de URSS. Progresul făcut de noul regim în consolidarea poziţiei sale interne în 1933-1934 i-a permis lui Hitler să facă această schimbare. Severitatea conducătorului statului german faţă de comunism şi eliminarea KPD au făcut să dispară ultimile vestigii ale Republicii de la Weimar, astfel fiind compromisă relaţia cu URSS. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Polonia (1934) a reprezentat o rupere decisivă cu politica faţă de URSS a Republicii de la Weimar. A însemnat, în mod virtual, ruperea relaţiilor diplomatice şi politice normale dintre Berlin şi Moscova.[1]

În concluzie, dorim să subliniem importanţa factorului ideologic în relaţiile internaţionale, care, în ciuda intereselor comune pe care le-au avut Germania şi Rusia Sovietică/URSS, le-a împiedicat pe acestea să îşi unească forţele pentru dominarea Europei. Noua încercare de apropiere din 1939 va confirma faptul că două mari puteri cu ideologii opuse nu pot să ajungă decât la confruntare.

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 96-99.

 

Bibliografie

1. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
2. Hiden, John, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977.
3. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007.
4. Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.
5. Rubinstein, Alvin Z., The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960.

08/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre Dan Diaconescu şi imitatorii săi

Victoria finală a lui Dan Diaconescu

Adrian Cioroianu 

Puţine lucruri au fost mai bizare în mileniul ce-a trecut decît relaţia dintre Imperiul Semilunii şi tiparniţa lui Gutenberg. Imaginaţi-vă: domnea peste otomani unul dintre glorioşii sultani ai istoriei lor, anume Baiazid al II-lea (cel care l-a deposedat pe Ştefan cel Mare de Chilia şi Cetatea Albă). Vestea apariţiei unei maşinării ce înlesnea răspîndirea scriiturilor – tiparul cu litere mobile, adică – a ajuns, se înţelege, la Istambul; ba încă Baiazid ar fi fost curios să vadă minunăţia. Numai că echipa de consilieri religioşi ai sultanului a spus că aşa ceva e lucru necurat – şi că dacă Allah ar fi vrut ca musulmanii să aibă parte de tipar, l-ar fi revelat în mintea vreunui Ismail, şi nu în capul unui Johannes. Aşa se face că tipărirea de cărţi în limbile turcă & arabă a rămas interzisă în Imperiul Otoman pînă pe la 1730. Desigur, imperiul Semilunii a trăit binişor peste patru secole şi fără matricea lui Gutenberg – dar există istorici (vezi pe Michael A. Palmer, a cărui carte Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism a fost recent tradusă la noi) care spun că întîrzierea în adoptarea tiparului este unul dintre sîmburii decalajului/diferenţei culturale dintre Occident şi lumea arabă pînă în zilele noastre. Despre libertatea presei s-a discutat cît de cît serios la Istambul abia în anii anteriori Primului război mondial – la peste 200 de ani de cînd ea exista de facto în Occident. Revista The Economist, pe care Magdalena Boiangiu (odihnească-se-n pace!) o citea din scoarţă în scoarţă, apare de pe la 1843; ziarul The New York Times, pe care noi îl citim pe net, a întîlnit hîrtia pe la 1851. Ba încă şi românii aveau de la 1884 Times-ul lor, care se chema Universul – mare ziar, păcat că sigla zace azi într-un portofoliu, inertă.

Bun – veţi spune dvs. ajunşi aici –, dar ce legătură au astea cu Dan Diaconescu? Niciuna – ci doar îmi trebuia un tertip prin care să vă captez cît de cît şi la un moment dat (acum!) să vă pălesc (zbang!) în moalele minţii cu concluzia la care am ajuns eu, de la o vreme: anume că numitul Dan Diaconescu este de departe, în momentul de faţă, campionul mass media româneşti.

[[[   E vina lui că şi-a găsit prea mulţi imitatori?   ]]] 

La ora la care scriu aceste timide rînduri – timiditatea mea pleacă din inconsistenţa cantitativă a cititorilor Dilemei în raport cu telespectatorii OTV-ului –, Dan Diaconescu e proaspăt arestat. Habar n-am dacă e vinovat sau nu – nici nu e treaba mea şi nici nu mă pronunţ. Că DD va deveni ca mîine un martir, aceasta-i de la sine înţeles; el oricum era un fel de media-haiduc, bănuit că ar lua bani de la cei ce-i aveau pentru a da spectacol senzaţionalist la cei ce nu-i aveau. În mediul în care mă mişc, ironizarea lui Dan Diaconescu e cel mai facil (şi deseori ipocrit) lucru.

Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu, şi de multe ori cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la şase seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, antărţ, emisiuni la care invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă. (Apropo: ca unul care-am avut ceva meciuri cu respectivul Tucă, nu pot decît să regret azi lipsa emisiunilor lui din vizual; în raport cu ce-i acuma, ele erau parfum!). Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.

În fine, un ultim detaliu: poţi să-l acuzi pe Dan Diaconescu de orice (efectiv orice), dar nu şi de faptul că şi-ar exhiba dracii pe ecran. În ţara în care moderatorii se cred convingători dacă urlă şi talentaţi dacă zbiară iar invitaţii, şi ei, ţin isonul (iaca stupefianta hîrjoneală tele-încruntată dintre ziaristul Tudor Popescu şi consilierul prezidenţial Fota, mai ieri), Diaconescu era măcar calm, zîmbitor şi amabil cu invitaţii, oricine erau ei şi orice aiureli debitau. Ceea ce la noi devine o raritate. Una încă şi mai mare decît a tiparului pe Bosforul de altădată.

– text publicat în Dilema veche nr. 333, 10 iulie a.c.

08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti, recent

PCR și somnul națiunii

 Neculai Constantin Munteanu (RFE/RL, 06 iulie a.c.)

Comuniştii moldoveni l-au trimis la Congres pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia sălii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Hotărât lucru, o nenorocire nu vine niciodată singură. Ca şi cum nu le-ar fi ajuns guvernul Boc, scăderea salariilor, explozia preţurilor şi inundaţiile, a fost scos de la naftalină şi Partidul Comunist Român. Nu-i o glumă, nici măcar una proastă. Să li se fi făcut dor românilor de magazine goale, când se băga picioare de porc şi ghiare de pasare, de nopţile la vreme de iarnă când temeperatura din case nu trecea de zece grade, de cel mai bun fiu al poporului, de cuvântări magistrale, de indicaţii preţioase, de programe de două ore la televizor, de alte binefaceri ale epocii de aur?

Câteva sute de pensionari au votat, în Palatul Pionierilor, ctitorit de Ceauşescu, înfiinţarea Partidului Comunist. A fost înălţător. Zăpăciţi de căldură, au cântat Internaţionala, cu pumnul sus, au recitat poezii poezii patriotice de la Cenaclul Flacăra, au ascultat cuvântări moblizatoare, au aplaudat îndelung şi au lăudat realizările lui Nicolae Ceauşescu.

Nu doar prezenţa spirituală a lui Ceauşescu e semn că actualul PCR e o ciorbă reîncălzită. Partidul Alianţa Socialistă, acum devenit PCR, este o aşchie mai de stânga a Partidului Socialist al Muncii, înfiinţat de Ilie Verdeţ, nomenclaturist de cursă lungă înainte de 1989. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, de adăugat că Nicolae Rotaru, liderul noului PCR, a fost membru la vechiului PCR încă din 1977.

In afară de nostalgia pentru regimul Ceauşescu, ale cărui greşeli ar fi fost provocate de „trădătorii din interior”, de retorica comunistă, (demnitatea poporului, locuri de muncă, locuinţe, asistenţă medicală pentru toată lumea şi învăţământ gratuit), doctrina noului PCR e o nebuloasă fără soluţii la problemele României de azi. Drept care bătrînul strigoi comunist, Ion Iliescu, nu dă nici o şansă noului PCR. Nicolae Rotaru are explicaţia necesităţii unui partid comunist: actualul sistemul politic ar fi handicapat, îi lipseşte mâna stângă.

Noului PCR i-ar reveni rolul de mână stângă, tocmai când istoria i l-a conferit pe cel de mână moartă! Noul PCR nu suflă o vorba de securitate, iar comunismul fără o poliţie politică vigilentă este ca nunta fără lăutari şi Stalin fără gulag. O singură dată, în contextul raportului pentru condamnarea regimului comunist, Nicolae Rotaru întreabă ce-a făcut comunistul şi securistul şi Traian Băsescu înainte de 1989, uitând ca tot atunci a fost coleg de partid şi cu comunistul şi securistul.

Noul PCR s-a bucurat de solidaritate internaţională. Dar, dacă China şi Coreea de Nord s-au rezumat la prezenţa simbolică a doi consilieri de ambasadă, comuniştii moldoveni l-au trimis pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, care le-a urat comuniştilor români să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia salii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Dincolo de gafa de protocol, rămâne constatarea că dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul naţiunii naşte partide comuniste. Pe ambele maluri ale Prutului!

08/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (9/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10)

În 1864, un Consiliu Comunal (alcătuit după modelul celor din capitalele importante europene) înlocuia deja vechiul sfat orăşenesc; de acum, primarul devine un personaj de referinţă al urbei şi adevărat este că Bucureştiul a avut, spre sfîrşitul secolului XIX, cîţiva primari remarcabili; fără încăpăţînarea lor este foarte probabil că trasarea marilor bulevarde (de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, începînd cu 1890) ar mai fi întîrziat. Primarul Pache Protopopescu a fost foarte destoinic în această privinţă

Cînd, pe 10 mai 1866, viitorul rege Carol I intra în Bucureşti, se împlineau deja aproape doi ani de cînd ţara – Bucureşti y compris – trecuse, oficial, la sistemul metrologic european (adică începuse a se obişnui cu metrul, kilogramul şi litrul). Desigur, prin pieţe mai ales se întîlneau încă vechile unităţi de măsură, după cum se întîlneau şi perenele defecţiuni ale cîntarelor, niciodată în favoarea celui care cumpără. Calendarul a fost o problemă aparte – vor mai trece cîteva decenii pînă cînd românii vor trece la cel gregorian (de la 1 aprilie 1919), recuperînd întîrzierea de 13 zile faţă de calendarul occidental. Chiar şi azi, mulţi români pot să jure că această întîrziere nu era de zile, ci de decenii, şi nu era de calendar, ci de toate cele…

Din 10 mai 1877, în contextul unui nou război ruso-turc, România devine independentă faţă de Imperiul Otoman şi, cum era şi firect, orgolioasa capitală nu putea să neglijeze marele eveniment, în care oricum tînăra armată română se comportase admirabil. Pe 8 octombrie 1878, trupele române reîntoarse victorioase au intrat triumfal pe Podul Mogoşoaiei (de acum încolo, Calea Victoriei); cîteva dintre cele mai importante artere ale oraşului au primit nume care aminteau de războiul de Independenţă: Calea Plevnei, Calea Griviţei, Calea Rahovei, Calea Dorobanţi, strada Smîrdan etc.

Bucureştenii vor fi, de acum înainte, tot mai mulţi: puţin peste 177 de mii în 1877, în 1916 vor fi deja peste 381 de mii, adică mai mult decît o dublare în mai puţin de 50 de ani. Şi, peste toate, ei erau scăpaţi măcar de o grijă: după 1880, ca urmare a primei amenajări serioase a Dîmboviţei, inundaţiile nu vor mai fi un pericol. Dar în locul acestei ameninţări vor apărea, în timp, mereu altele; nu pericolele sînt cele ce lipsesc vieţii bucureştene.

Oricum, dincolo de toate aceste modernizări în aspectul străzilor şi în moravurile trecătorilor, secolul XX ajungea la Bucureşti pe un fond de un optimism aproape contagios; desigur – aşa cum se întîmplă de regulă -, înţelegerea retrospectivă a acestei stări de spirit este mai curînd privilegiul urmaşilor – a noastră, a celor de azi – decît a locuitorilor de atunci. Există, desigur, mai multe istorii ale Bucureştiului capabile sa oglindească dinamica urbană din primele decenii ale secolului; dar, în opinia mea, una dintre oglindirile cele mai fidele se găseşte în literatura timpului – pentru că Bucureştiul a reuşit să devină, mai mult decît s-ar crede la o primă vedere, un oraş care şi-a jucat bine rolul de muză literară. Secolul bucureştean se naşte sub pana lui Ion Luca Caragiale şi creşte viguros în prozele lui Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, George Călinescu şi atîţia alţii; dar puţini l-au surprins atît de bine precum întîiul numit, dramaturgul bucureştean prin adopţie, născut puţin mai la nord de capitala României şi care avea să moară, cu puţine remuşcări totuşi, în capitala Germaniei. Pe străzile lui Caragiale se plimbă birjari, mahalagii şi precupeţe, în berăriile oraşului său găseşti funcţionarii şi negustorii urbei, precum în saloane vezi ofiţerii şi damele de familie bună. Pare greu de crezut azi că, în deplină contemporaneitate cu eroii lui Caragiale, Bucureştiul se îmbogăţea printr-o clădire precum cea a Ateneului – a cărui construcţie a durat 12 ani (1886 – 1897) şi a cărui renovare, peste un secol, cam tot pe atîţia. Dacă din întreg Bucureştiul ar fi existat numai Ateneul, oraşul înconjurător ar fi trebuit inventat; pentru că succesiunea de destinaţii ale acestei splendide construcţii proiectate de francezul Paul Albert Galleron este mai grăitoare pentru oraş decît pentru clăditre. Construită pe terenul destinat unui manej al “Societăţii Ecvestre Române”, sediu de pinacotecă, sală de audiţii, sală de expoziţii, bibliotecă şi cinematograf, Ateneul a fost pentru scurt timp, la începutul anilor ’20, şi sediu al Camerei Deputaţilor – un fel de recunoaştere al supremaţiei pe care, în primele decenii ale secolului, a avut-o politica în viaţa oraşului.

08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8)

În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4]  Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]

De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.

Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]

În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]

Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.

Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)

 

---

[1] Ibidem, p. 76.

[2] John Hiden, op. cit., p. 95.

[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.

[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.

[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.

07/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (8/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10)

Licee, tramvaie şi dorobanţi

În 1859, Bucureştiul devine în mod aproape firesc noua capitală a Munteniei şi Moldovei unite (România mică) prin domnul Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Iaşii aveau, cu siguranţă, farmecul lor indeniabil; dar Bucureştiul avea un număr dublu de locuitori, o viaţă economică mai vie şi o viaţă culturală în plin dinamism – viaţă a cărei dimensiune strict legată de divertisment, oscilînd între flirt, şantan şi orgie, începea să fie notorie pe continent! (în paranteză fie spus, în noaptea de 11 februarie 1866, cînd complotiştii au pătruns în apartamentul domnitorului Cuza, l-au găsit pe acesta în dormitor nu cu soţia, ci cu metresa sa, frumoasa Maria Obrenovici). Din 1853, celebra moară a lui Assan măcina grîu autohton prin forţa motorului de import cu aburi; din 1854, iluminatul străzilor se făcea cu ulei de rapiţă şi doar peste trei ani Bucureştiul devenea primul oraş din lume cu lămpi stradale consumînd petrol (Viena va avea lămpi cu petrol abia din 1859). A urmat apoi, în iluminatul public, gazul (din 1868) pentru ca în 1882 să apară în Bucureşti primele becuri electrice – primele, se înţelege, în faţa Palatului Regal. Din 1855, bucureştenii puteau trimite în voie telegrame, iar după 1890 cei cu dare de mînă au putut chiar vorbi la telefon.

Recensămîntul din 1860  vorbeşte despre un oraş de peste 120 de mii de locuitori, dintre care mai bine de o şesime erau negustori sau comercianţi; oraşul număra puţin peste 2 mii de case din lemn, aproape 5 mii de clădiri din pămînt dar deja peste 16 mii case de zid. Tot în 1860 a început şi pavarea străzilor cu piatră cubică, aceasta constituind la acel moment o notă de modernitate ce i-a impresionat în modul cel mai plăcut pe bucureşteni, mai ales pe cei ce agreau plimbările cu trăsura (sau caleaşca, pentru nostalgicii vremii), nedorind să se înghesuie, cu “toţii precupeţii” în tramvaiele cu cai (apărute în număr relativ împortant după 1871). Ceva mai tîrziu, din 1894, o nouă societate (viitorul binecunoscut STB, Societatea Tramvaielor din Bucureşti) introduce tramvaiul electric; dar aceasta nu a însemnat nici dispariţia imediată a tramvaielor trase de cai şi nici, cu atît mai puţin, a trăsurilor. Destinaţia obişnuită a bucureşteanului respectabil era centrul sau grădinile – sau “la bulivar”, pentru că de domni Goe veniţi în vizită oraşul nu a dus niciodată lipsă. După 1872, una dintre destinaţiile cele mai frecvente devine Gara Tîrgoviştei (devenită, din 1888, Gara de Nord, după model parizian). Prima fusese Gara Filaret, după ce, în august 1869, se inaugurase cu fast prima linie de cale ferată – un fast deloc proporţional cu mărimea liniei, doar pînă la Giurgiu; dar nu conta, începutul fusese făcut. Extinderea reţelei de cale ferată avea să dea naştere, în anii următori, unor scandaluri de proprorţii. Se poate spune că, în istoria recentă a Bucureştiului, aceste scandaluri politico-mondene aveau să atragă atenţia precum o făceau, altădată, incendiile, ciuma sau incursiunile turceşti, cu menţiunea, desigur, că numărul victimelor era cu mult mai mic – un fel de-a spune că marile scandaluri bucureştene s-au terminat, aproape invariabil, în coadă de peşte.

Anii ‘860 sînt ani buni pentru învăţămîntul bucureştean, şi el modernizat în spiritul timpului: liceele “Gheorghe Lazăr” şi “Matei Basarab” devin repere notabile pe harta oraşului (după 1860), lor alăturîndu-li-se, din 1865 liceul “Mihai Viteazul”. Liceenii au fost, de la bun început, o pată frumoasă de culoare pe străzile oraşului – chiar dacă, propriu-zis, inconfundabilele lor uniforme erau mai curînd sobre; pentru un tînăr, era de bon ton să fie văzut ieşind cu un pachet sub braţ de la vreuna dintre librăriile urbei, fie ea Hachette, Socec sau oricare alta; fără uniformă, el mai putea fi văzut ieşind şi de prin vreo berărie sau hălăduind pe străzi mai puţin frecventabile – dar bucureşteanul, îndeobşte, era tolerant şi trecea cu vederea aceste inerente şi pe deplin fermecătoare derapări ale vîrstei. Din vara lui 1864 apare şi edificiul impunător al Universităţii, iar din acest ferment din ce în ce mai activ al dascălilor, profesorilor şi intelectualilor în genere se va contura, în 1866, Societatea literară – viitoarea (din 1878) Academie Română. (VA URMA)

07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei

Povestea celor două Polonii

05 iulie a.c.| presseurop.eu

Noul preşedinte al Poloniei Bronislaw Komorowski pleacă după ce s-a adresat susţinătorilor în Varşovia pe 4 Iulie, 2010 – foto: AFP

Liberalul Bronisław Komorowski este noul preşedinte al Poloniei, după ce şi-a învins rivalul conservator Jarosław Kaczyński în alegeri care au reflectat marile diviziuni sociale. Presa naţională susţine că Komorowski va trebui să fie atent în realizarea reformelor şi asigurarea viitorului Poloniei în UE.

Polonia are un nou preşedinte – Bronisław Komorowski, candidatul partidului conservator la putere Platforma Civică (PO). Rezultatul a devenit clar abia în 5 iulie, când Comisia Electorală de Stat a anunţat reunirea voturilor din 95% din secţiile de votare. Cu 52.6 % din voturi, Komorowski şi-a învins rivalul, Jaroslaw Kaczynski, din partidul de dreapta Lege şi Justiţie (PiS), care a reunit  47.4  % din voturi. Cu câteva ore înainte, cu rezultatele reunite de la jumătate din secţiile de votare din ţară, peisajul era diferit, cu Kaczyński în faţă. În mijlocul sezonului de vacanţe polonez, o participare de 54,8 % (acolo unde participarea este în general mică – cea mai mare fiind 68.2 %) este considerată un rezultat bun.

Platforma Civică şi-a pierdut alibiul

Conform aşteptărilor, regiunile rurale şi mai sărace, precum şi alegătorii în vârstă, au votat pentru conservatorul Kaczyński în timp ce Komorowski a triumfat în zonele urbane mai mari (vezi harta electorală aici). Rzeczpospolita scrie că, în ciuda victoriei lui Komorowski, Kaczyński este cel care „a obţinut succesul în sens politic”, deoarece performanţele sale puternice, împreună cu sprijinul în creştere pentru PiS arată că cele două forţe politice majore ale ţării se regăsesc „egal echilibrate”. Platforma Civică „nu are garanţii pe viaţă că va rămâne la putere”, consideră cotidianul conservator.

Acum că Platforma Civică deţine atât preşedenţia cât şi biroul primului-ministru, partidul „şi-a  pierdut alibiul pentru a nu putea trece reformele necesare”, observă Rzeczpospolita în analiza sa post-electorală. Sub preşedinţia fostului preşedinte Lech Kaczynski, a fost blocată o reformă profundă a sistemului desănătate. Iar reformele suplimentare ale sistemului de sănătate, finanţelor publice, şi ale sistemului combinat de pensii şi sănătate ale agricultorilor sunt şi ele susceptibile de a fi nepopulare, prevede cotidianul din Varşovia, sugerând că înfrângerea pe muchie de cuţit a lui Kaczyński poate anticipa victoria partidului său la alegerile generale din 2011. Acelaşi lucru este  susţinut de cotidianul liberal Gazeta Wyborcza, avertizând partidul primului ministru că „dacă nu arată că este un partid reformator, deschis spre postulatele culturale ale democraţiei europene – va pierde următoarele alegeri”.

Nimic sensibil pentru Polonia sau polonezi

Votul de duminică a arătat că Polonia este o societate împărţită în două părţi egale, susţine Adam Michnik, redactor şef al Gazeta Wyborcza. Jumătatea victorioasă a Poloniei este cea care „vede viitorul ţării în UE – ca fiind o ţară de democraţie, pluralism, cu o economie de piaţă şi un stat de drept”. În timp ce partea pierzătoare – o „dreaptă autoritară reprezentată de Jarosław Kaczyński şi  tabăra lui… este periculoasă pentru democraţie în Polonia”. Michnik observă că diviziunea  tradiţională stânga / dreapta nu mai reflectă ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Est şi în unele ţări din Europa de Vest, unde „un nou val de populism sub diverse steaguri ideologice”  câştigă din ce în ce mai mult din favorurile publice.

Deci, există vreo şansă pentru ca cele două Polonii să fuzioneze ? se întreabă Tomasz Lis, redactor-şef al săptămânalului de opinie Wprost, şi când „a juca pe această diviziune va înceta să mai fie profitabil politic ?” Răspunsul, se plânge acesta, nu va veni prea curând, deoarece „campania prezidenţială nu ne-a făcut să progresăm, şi nu a adus nimic important pentru Polonia sau pentru polonezi”. Lis lansează un apel compatrioţilor săi ca o dată pentru totdeauna să înceteze „să-şi piardă timpul – un factor vital în orice democraţie”. A venit vremea pentru reforme îndrăzneţe în finanţele publice, sistemul de sănătate, sau sistemul de pensii al agricultorilor, şi de a se construi o punte între Polonia bogată şi săracă. După cum observă Michnik, sprijinul puternic obţinut de  Jarosław Kaczyński arată că „mulţi polonezi tot nu se simt la ei acasă în propria lor ţară”. Cea mai mare provocare a noului preşedinte va fi să schimbe această stare de fapt.

07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8)

Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.

După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.

Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.

În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.

Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.

Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.

Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]

 

 

---

[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.

06/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (7/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10)

Sub domnia lui Gheorghe Bibescu a început, în 1846, construcţia unui teatru naţional, sub conducerea arhitectului vienez Hefft. Inaugurat chiar în seara de réveillon a anului 1852, cu participarea domnului Barbu Ştirbey, Teatru era la ora aceea, prin proporţii, al treilea în Europa; distrugerea lui în urma bombardamentelor germane de după 23 august 1944 a văduvit oraşul de una dintre cele mai bine gîndite clădiri ale sale.

După 1830, apar primele preocupări sistematice privind parcurile şi grădinile; la origine, toate fuseseră proprietăţi particulare, mai mult sau mai puţin înzestrate estetic. În prima jumătate a secolului, grădina Brăslea era loc de adunare pentru meseriaşi şi negustori; ulterior, pe locul ei a apărut grădina Ioanid (devenită apoi Puşkin, redevenită Ioanid…). După 1844, începe amenajarea parcului Cişmigiu, sub conducerea horticultorului german Meyer (încă o dovadă că oraşul devenise un punct de atracţie pentru arhitecţi şi constructori din Oocident, ca şi pentru cei mai buni meseriaşi din Balcani); parcul, aproape de forma sa actuală, a fost finisat în 1852. Kisseleff visase şi el amenajarea acestei grădini centrale a oraşului, iar bucureştenii mai în vîrstă încă îşi mai aminteau că în trecut pe locul noii grădini publice fusese lacul lui Dura, un negustor din vecinătate. În Cişmigiu – ca şi în Dîmboviţa – s-a prins peşte serios încă spre anul 1900; unii, mai mult braconieri de duzină decît nostalgici, mai încearcă şi acum, fără mare succes.

Pornit pe drumul modernizării, oraşul nu a fost totuşi ocolit de nenorocirile proprii istoriei şi tradiţiei sale: a fost, în ianuarie 1838, un puternic cutremur; în primăvara anului următor, Dîmboviţa şi-a ieşit iarăşi din matcă; în fine, în 1847, în chiar ziua de Paşti, tînăra divizie de pompieri a oraşului (organizată după principii moderne abia la 1845) a fost dramatic înfrîntă de un incendiu plecat din joaca unui copil şi care a ars 1.142 de prăvălii, 686 de case, 12 biserici şi mînăstiri şi 10 hanuri; casele, prăvăliile, chiar şi hanurile şi-au revenit repede; iarăşi, a fost mai greu cu bisericile.

Spre mijlocul secolului, Bucureştiul a devenit din nou decor revoluţionar, cu tot entuziasmul paşoptiştilor locului. O nouă generaţie – mai europeană decît toate cele anterioare la un loc – se pregătea să ia în mîini puterea. Pruncul român, numele foii lui C.A. Rosetti ce apare la Bucureşti în vara şi toamna lui 1848, poate fi citit şi ca o metaforă deloc deplasată.

În septembrie 1848, după înăbuşirea revoluţiei, Bucureştiul este din nou sub ocupaţie, de această dată una bicefală: turcii controlează o jumătate din oraş, iar ruşii – o altă jumătate (ca de obicei, jumătatea mai mare). Dar zelul transformator al epocii nu mai putea fi înfrînat de astfel de detalii pasagere (trupele de ocupaţie vor pleca după cîţiva ani). În 1850 ia fiinţă o nouă comisie pentru înfrumuseţarea oraşului. În ordinea priorităţilor, s-a început cu un nou pod peste Dîmboviţa şi cu noi cimitire, după planuri moderne: printre ele, cimitirul Bellu (grădina Bellului, înainte de a deveni cimitir, era pe la mijlocul secolului XIX scena unor petreceri cu răsunet!) şi cimitirul Ghencea, fiecare dintre ele intrate de atunci în istorie odată cu personaje care au ieşit din istorie. (va urma)

06/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (5/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8)

Dar grija lui Rathenau pentru bunăstarea economică a Germaniei, în condiţiile în care era şeful celei mai mari companii de electricitate, AEG, l-a determinat pe acesta să fie precaut şi să nu piardă posibilitatea ca Germania să obţină avantaje economice şi politice prin semnarea unui tratat cu Rusia.[1]

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, la ora unu şi un sfert, unul dintre aghiotanţii lui Cicerin a telefonat delegaţiei germane în mod conspirativ, făcând propunerea pentru o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo. Germanii au acceptat, pentru a ieşi din izolare, în timp ce sovieticii doreau să evite să devină creditori ai acestora.[2]  

Pe 16 aprilie, cele două state au semnat tratatul propus de sovietici. În ciuda faptului că tratatul s-a realizat, în principiu, împotriva voinţei lui Rathenau şi a lui Ebert, hotărârile luate au adus celor două state un plus de siguranţă pe scena politică europeană. Cei doi marginalizaţi au renunţat reciproc la pretenţii importante, bazate pe prevederile articolului 116 al Tratatului de la Versailles, care rezerva Rusiei posibilitatea de a cere despăgubiri şi Germaniei acelaşi drept cu privire la naţionalizarea proprietăţilor germane.[3]

De asemenea, Germania a obţinut acces la piaţa rusească, iar Rusia a ieşit din izolarea la care o obligaseră Aliaţii.

Totodată, au fost restabilite relaţiile diplomatice normale şi s-a stipulat că principiul naţiunii celei mai favorizate va guverna tratamentul relaţiilor comerciale şi celui al cetăţenilor lor, în plus promiţându-şi asistenţă mutuală pentru uşurarea dificultăţilor lor economice. Sovieticii au văzut în acest tratat salvarea de o viitoare ameninţare combinată asupra economiei lor de către Vestul capitalist.[4]

Atunci când a aflat despre discuţiile cu privire la încheierea acestui tratat, Lloyd George a încercat să ofere delegaţiei germane ceea ce refuzase de mai multe ori: o întrevedere. Mesajul lui a ajuns la Rathenau, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Acesta a dat ca răspuns următoarele cuvinte: „Le vin est tiré; il faut le boire” („Vinul a fost destupat; trebuie băut”).[5]

Încheierea tratatului le-a făcut pe puterile occidentale să întrevadă o nouă posibilitate în politica internaţională: aceea ca Germania şi Rusia să fie poate cândva legate printr-o alianţă reală împotriva Occidentului. Varianta opusă, pe care Churchill o susţinuse, de a se face din Germania un aliat într-un război antibolşevic, părea să nu mai fie valabilă niciodată.[6]

Rapallo este punctul culminant al tendinţei Germaniei după 1919 de a exploata cartea rusească, cu scopul de a obţine concesii din partea puterilor vestice şi a devenit expresia acelor forţe din politica germană care, în mod tradiţional, urmăriseră politici ce vizau întărirea puterii Germaniei şi care să facă alianţa cu Germania valoroasă.[7]

Deşi ulterior Rapallo avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici şi germani, a fost, de fapt, doar un accident inevitabil. Niciuna nu a avut planuri pentru ca lucrurile să decurgă în modul în care s-au întâmplat. Totodată, a fost un eveniment inevitabil, deoarece marginalizarea a două state foarte puternice nu putea decât să le determine să se apropie şi să depăşească diferenţele ideologice.[8]

În ciuda acestui succes, Germaniei a practicat o politică a echilibrului, de centru. Brockdorff Rantzau era mândru de apropierea dintre el şi Cicerin, dar a fost un politician lucid, afirmând că politicienii sovietici erau nişte „fanatici lipsiţi de scrupule”, ce intenţionau ca, într-o bună zi, să împingă „graniţele Asiei” până la Rin. O poziţie asemănătoare o avea şi Stresemann, care considera că un mariaj cu Rusia sovietică ar fi însemnat pentru el „să te culci în pat cu asasinul propriului popor”.[9]

Relaţia Germaniei cu puterile vestice a devenit mai dificilă şi din cauza faptului că Tratatul de la Rapallo a determinat anularea încercărilor franco-poloneze de a susţine cererile statelor est-europene mici la reparaţii din partea Germaniei şi a făcut vizibil impasul cu privire la reparaţii în Vest.

În Germania, KPD a salutat Tratatul de la Rapallo pentru motive clare, ideologice, aceeaşi atitudine având-o şi liderii militari şi naţionalişti germani, împreună cu cei din industria grea. În general, şi celelalte partide, cu excepţia SPD, au salutat tratatul în Reichstag ca un pas spre o politică externă mai activă. Pentru Lenin, tratatul a fost instrumentul ce putea susţine exploatarea diviziunilor din câmpul capitalist şi să crească spaţiul pentru impunerea politicilor sovietice până ce condiţiile permiteau răspândirea revoluţiei. (va urma)

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 89-90.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[3] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[4] Alvin Z. Rubinstein, The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960, p. 90.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[6] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[7] John Hiden, op. cit., p. 91.

[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[9] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)

Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse

Un interviu Radio Europa Liberă cu analistul politic Marko Papic de la publicația Stratfor.

02 iulie a.c.

Marc Papic: Germania a ales o tactica diplomatică excelentă. Nu are nimic de pierdut dacă Rusia decide să nu-şi retragă trupele din Transnistria. Dar dacă va colabora, Germania va apărea în faţa Europei ca un lider, nu doar din motive economice, cum am vazut-o în ultimele 6 luni, dar şi în domeniul politicii externe. Ei vor putea merge in Europa şi vor putea spune: priviţi, noi am reuşit să convingem Rusia să se retragă din Transnistria, care este o linie roşie pentru Rusia încă din 1992, este un o locaţie geopolitică foarte importantă, este locul unde Carpaţii se întâlnesc cu Marea Neagră.

Dar daca ruşii nu se retrag, şi noi prognozăm că aşa şi se va întâmpla, Rusia se va retrage din Consiliul de Cooperare şi Securitate, lucru care va înfuria ţările din Europa Centrală, în special România şi Polonia. Şi dacă Consiliul de Securitate nu va funcţiona din cauza Rusiei, Germania va rămâne nevinovată.

Germania îşi va păstra totuşi relaţiile cu Rusia, ei vor putea merge la Moscova şi vor putea spune că din păcate voi n-aţi vrut să renunţaţi la aceste trupe din Transnistria, aşa că acest Consiliu de Securitate Uniunea Europeană – Rusia nu mai are nici un viitor”.

Pe scurt, dacă ruşii îşi retrag trupele din Transnistria, germanii aduna toţi laurii, iar dacă nu, germanii vor arăta cu degetul la Rusia şi la ţările central europene.

Europa Liberă: Credeţi că Rusia are pârghiile necesare să mişte înainte rezolvarea conflictului transnistrean?

Marc Papic: Nu ne este foarte clar ce-ar însemna „a mişca înainte”, ce ar putea fi văzut ca un progres în acest conflict. Este aproape una din situaţiile când orice este considerat progres de toate părţile, va fi progres. Rusia ar putea lăsa ca acest lucru sa se intample, atât cât independenţa Transnistriei nu va fi tulburată. Şi nu este clar daca Germania sau orice altă ţară europeană speră sau se aşteapta la semnarea vreunei rezoluţii în legătură cu Transnistria.

Se pare că ruşii s-ar putea retrage dacă se asigură că Transnistria rămâne în zona lor de influenţă iar Moldovei i s-ar permite să continue să-şi facă legături cu vestul, pentru că Rusia a crezut întotdeauna că are o carte de jucat în Moldova: Partidul Comuniştilor încă e acolo, încă e popular, practic e cel mai mare partid din Republica Moldova.

Europa Liberă: Este ceva realist ca Moscova să tolereze Moldova ca membră a UE sau chiar NATO?

Marc Papic: Moldova fără Transnistria – posibil. Depinde de ce primeşte în schimb. S-ar putea întâmpla, cu condiţia ca Transnistria să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Ei niciodata nu vor accepta pierderea totală a influenţei în această regiune.

Totuşi, acum Moscova are nevoie de investiţii, know-how tehnologic. Această presiune de modernizare a economiei ruse este reală. Ei acum încearcă să recâştige încrederea investitorilor europeni, pe care au pierdut-o în ultimii 3 ani. Negocierea Moldovei fără Transnistria in schimbul investiţiilor şi a trasferului de know-how în Rusia ar putea fi o idee asupra căreia Moscova să reflecteze, mai ales ca ei cred că ar fi o mişcare temporară, pentru că politica în Chişinău nu se va îmbunătăţi. De la revoluţia împotriva Partidului Comuniştilor lucrurile nu s-au clarificat, e încă un haos politic, ei încă nu au decis cum vor să aleagă preşedintele.

Europa Liberă: Să presupunem că va urma un progres în Transnistria, că trupele ruse vor fi retrase, sau cam aşa ceva; care ar fi următoare mişcare în relaţia UE-Rusia?

Marc Papic: Următoarea mişcare ar fi consolidarea relaţiilor ruso-germane. Acesta este miezul. Germania încearcă să facă acest lucru aşa cum administrează relaţiile cu celelalte alianţe: cu Uniunea Europeană, cu NATO. Iar cu Rusia vrea ca relaţiile să avanseze dincolo de energetică şi securitate.

Următoarea mişcare ar fi, de asemenea, că Rusia să aibă un cuvânt mai greu de spus în problemele de pe continentul european, mai ales ceea ce tine de securitate. Acest lucru ar însemna, pe de alta parte, retragerea Statelor Unite din Europa, cel puţin pe termen scurt.

Dacă europenii se vor lăsa convinşi că Rusia este un partener de încredere, (chiar daca ei cred ca nu se vor lăsa convinşi, şi nici Germania nu crede) se vor bucura, pentru că ei acum sunt extenuaţi şi s-au săturat să urmeze Statele Unite în Orientul Mijlociu. Europenii nu vor să mai aibă vreo legătură cu acest lucru.

Aşa că o anumită legătură a UE cu Rusia, în care Rusia să dovedească că sunt parteneri oneşti, va elimina Statele Unite din arhitectura de securitate în Europa. Acest lucru nu este imposibil.

Europa Liberă: Cum ar trebui Washingtonul să privească acest proces?

Marc Papic: Ar trebui să fie îngrijorat. Din pacate Statele Unite acum nu pot face nimic. Problema lor este că sunt scufundați în războaie în Orientul Mijlociu şi trebuie să se ocupe de probleme foarte interactive. De exemplu o Flotila pentru Gaza devine brusc o preocupare a politicii externe americane. Iran, Afganistan – sunt probleme interactive pe care Statele Unite nu le pot rezolva foarte uşor, aşa ca toate eforturile Washingtonului sunt concentrate în Orientul Mijlociu.

Să fiu sincer, Statele Unite au pierdut mult din credibilitatea aliaţilor europeni, care, după cum am mai spus, s-au săturat să-şi indeplinească obligaţiile în Afganistan, mai ales in timpul acestei crize financiare in Europa.

Dacă este să punem toate aceste cuvinte în context, tot ce pot să facă Statele Unite este să stea deoparte şi să privească. Ar putea să înceapă să se gândească cum ar putea reveni în Europa Centrală, numai după ce angajamentul în Orientul Mijlociu va fi redus. Acest lucru se va întampla în 5-10 ani. Daca va fi prea târziu? Posibil, chiar probabil, pentru că relaţiile ruso-germane vor fi puternice atunci. SUA chiar nu are optiuni să se opună acestui proces. Dacă, de exemplu, Polonia şi România vor susţine Germania, SUA nu va putea face nimic. Acum Statele Unite depind de sentimentul anti-rusesc din Europa centrală. Daca aceasta antipatie este temperată de Rusia, Statele Unite riscă să-şi piardă mare parte din influenţă.

(Traducere: Paul Hodorogea).

05/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (6/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10)

Revoluţii şi amenajări edilitare

Bucureştiul intrase timid în secolul al XIX, fără să ştie că acest secol va fi pentru oraş – şi pentru ţară – cel al unor schimbări de o formidabilă amploare şi viteză.

Pavel Kisseleff

Pentru început, urmau deceniile revoluţiilor. În timpul lui Tudor Vladimirescu, Bucureştiul a fost punctul de plecare – şi mai apoi de apogeu – al mişcării conduse de acesta. În mai, spre finele aventurii sale, el a plecat din Bucureşti şi a fost omorît la Tîrgovişte, de chiar foştii săi tovarăşi. Astăzi, unii încă se mai încăpăţînează să vadă în această moarte similitudinea cu aventura ultimelor zile ale des numitului aici Nicoale Ceauşescu – care şi el a plecat, în căutare de ajutoare, din Bucureşti, pentru a sfîrşi executat la Tîrgovişte, tot de către unii dintre foştii săi tovarăşi. Oricum: în urma lui Tudor, Bucureştiul a fost ocupat de turci. Locuitorii sau trecătorii de pe Podul Mogoşoaiei de atunci au putut vedea cîteva dintre scenele dintre cele mai dramatice ale episodului revoluţionar, precum uciderea aici a lui Sava Bimbaşa, unul dintre comandanţii militari ai Eteriei. De atunci şi pînă pe mai departe, Bucureştiul va mai trece prin cel puţin cinci revoluţii, numite aşa în funcţie de comandamentele epocii; dar oraşul nu a văzut încă o revoluţie de catifea.

Revoluţia de la 1821 pune capăt domniilor fanariote;  urmează domnia pămînteană a lui Grigore Ghica, şi el destul de grijuliu cu oraşul: podurile de lemn ale oraşului se înnoiesc, începe să se vorbească despre pavajul de piatră, iar iluminatul stradal, pentru centrul oraşului, devine o realitat Prilejuite de un nou război ruso-turc, trupele ţarului intră din nou în Ţara Românească în 1828, în luna mai ajungînd la Bucureşti. În toamnă, două molime cumplite – ciuma şi holara – loveau iarăşi Bucureştiul. Dar, ca de obicei, la una rece vine şi una caldă: unul dintre personajele ce vor intra definitiv în istoria oraşului va fi generalul rus Pavel Kiseliov (Kisseleff), guvernator al Moldovei şi Ţării Româneşti între noiembrie 1829 şi aprilie 1934. Pentru Bucureşti, Kisseleff a fost un personaj providenţial. La cîteva luni după stabilirea sa la Bucureşti, în martie 1830 el se îngrijea de alcătuirea unei comisii dedicate “înfrumuseţării oraşului”, comisie dintre ai cărei opt membri, nu întîmplător, doi erau doctori. Planurile lui Kisseleff erau ambiţioase: elaborarea unui plan al oraşului, trasarea unor străzi largi umbrite de coroane de pomi, secarea bălţilor născătoare de roiuri de ţînţari, iluminarea căilor publice şi chiar ridicarea unui teatru. Se stabilea o conducere comunală aleasă prin vot de către orăşenii cu stare. Primul sfat al oraşului se alege în noiembrie 1831.

La scurt timp, reveriile lui Kisseleff încep să prindă viaţă: perimetrul oraşului este stabilit la cca. 19 km, intrările şi ieşirile din oraş făcîndu-se prin zece bariere păzite de militari. Pentru prima dată în mod sistematic, se dau nume străzilor şi chiar începe numerotarea locuinţelor şi clădirilor; centrul este pavat cu bolovani de rîu; între sfîrşitul Podului Mogoşoaiei şi partea de nord a oraşului, spre Băneasa, se trasează după 1832 viitoarea şosea care va purta numele lui Kisseleff – şosea plantată cu tei pe o parte şi alta. În 1831 (apoi, în anii imediat următori) se fac statistici ale populaţiei; potrivit celei din ‘831, Bucureştiul avea aproape 70 000 locuitori, din care 58 000 “locuitori statornici” şi 10-12 mii de flotanţi – ceea ce arată o dinamică remarcabilă (spre comparaţie: în 1829, Atena sau Sofia nu aveau fiecare cîte 20 000).

În aprilie 1829 apăruse, prin strădania elitei intelectuale locale, ziarul Curierul Românesc; din 1832, lui i se mai agaugă Buletinul Oficial al autorităţilor; şi unul şi altul au avut mare succes, după cum un succes notabil avea şi librăria lui Walbaum, atît de bogată în cărţi străine încît ofiţerii ruşi puteau cumpăra de aici şi cărţi care în Rusia ţaristă erau interzise. La începutul anilor 1830 se organizează Arhivele statului, preluînd (de la Mitropolie) sarcina păstrării actelor şi documentelor vechi. Mai tîrziu, spre finele secolului (1882), în faţa deja celebrei grădini Cişmigiu, se va construi impozantul sediu al Monitorului Oficial – devenit, mai aproape de noi, sediul Arhivelor.

Graţie acestor importuri cosmopolite, dar şi graţie unui apetit evident către schimbare, Bucureştiul intră într-o occidentalizarea accelerată – în modă, în moravuri, în sunetul străzilor, pe care puteai auzi vorbindu-se toate limbile acestui colţ de Europă (e drept că urechile fine, din ce în ce mai mult, nu mai auzeau decît limba franceză). Culoarea oraşului era, în continuare, dată de coexistenţa ameţitoare a magherniţelor ameninţate de orice vînt mai serios şi a palatelor din ce în ce mai frumoase şi mai îndrăzneţe. (va urma)

05/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (4/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8)

Perioada de până la semnarea Tratatului de la Rapallo din 1922 nu a adus progrese importante în relaţia dintre cele două state, atât pe plan economic, cât şi pe plan militar. Această situaţie îşi are rădăcinile în politica internă germană. Ducerea unei politici mai active cu privire la Rusia nu a fost posibilă din cauza atitudinii coaliţiei lui Wirth şi a unor personalităţi ca preşedintele Ebert şi Friedrich Rosen, ministru de externe în primul guvern al lui Wirth. Aceştia erau preocupaţi de eventualele consecinţe negative pe care o asemenea politică le-ar fi putut avea asupra relaţiilor dintre Aliaţi şi Germania. Un alt element care nu permitea impunerea unei apropieri mai mari era distanţa ideologică. Exitenţa unei organizaţii internaţionale de partide comuniste, Cominternul, nu putea să nu determine asocierea statului sovietic cu motorul unei ulterioare revoluţii mondiale. Politica sovietică cu privire la Vestul capitalist a fost coordonată pe diferite niveluri. Primul nivel viza provocarea unei revoluţii, acest lucru fiind confirmat de implicarea KPD-ului în revolta din martie 1921. Dar, în acelaşi timp, Narkomindelul, Comisariatul Sovietic pentru Afaceri Externe, urmărea să normalizeze relaţiile cu Republica de la Weimar. Deşi anticomunismul înverşunat al cercurilor naţionaliste de dreapta germane din anii `20 nu a fost un obstacol în cooperarea cu Rusia sovietică pe scena internaţională, SPD a rămas opus oricărei politici care ar fi mărit greutatea KPD, inamicul său în cucerirea suportului clasei muncitoare din 1918.

În vara lui 1921, pentru ca relaţia cu puterile vestice să fie întărită, trebuia să se realizeze o restrângere a relaţiei economice germano-ruse. Această viziune era împărtăşită de cei moderaţi, inclusiv de cei din industria uşoară germană, care nu erau atât de dependenţi de pieţele ruseşti.

Însă, Wirth a profitat de împărţirea Sileziei de Sus, eveniment extrem de nepopular în rândurile germanilor, pentru a susţine necesitatea apropierii de Rusia. Este important de menţionat faptul că, în a doua administraţie a sa, a numit aşa-numiţi „estici”, ca Ago von Maltzan, în poziţii-cheie. Wirth, care a devenit ministru de externe pentru o vreme, ca şi cancelar, a fost informat cu privire la contactele militare secrete cu Rusia în 1921.

Înrăutăţirea situaţiei internaţionale a Germaniei în iarna dintre 1921-1922 a făcut posibilă o orientare spre Est a politicii externe germane. Acestă situaţie era cauzată de opoziţia internă din Franţa la orice apropiere de Germania şi la orice negociere cu privire la reparaţii. Atitudinea de neclintit franceză cu privire la reparaţii le-au permis lui Wirth şi lui Maltzan să exploateze spectrul unor negocieri separate între ruşi şi Aliaţi cu privire la articolul 116 al Tratatului de la Versailles.

În ciuda orientării lor proruse, nici Wirth şi Maltzan nu susţineau acordarea unei încrederi exclusive relaţiei cu Rusia, deşi activarea relaţiilor germano-ruse creştea influenţa asupra elaborării de politici a Reichswehr şi a industriei grele.[1]

În aprilie 1922, primul ministru britanic Lloyd George a convocat o conferinţă internaţională la Genova, care urma să aibă ca scop discutarea despre despăgubiri, datorii de război şi refacerea Europei. Fiind imposibil să se elaboreze un plan de refacere economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâmplător erau în acelaşi timp principalii datornici), Germania şi Uniunea Sovietică, cei doi paria ai diplomaţiei europene au fost invitaţi pentru prima oară la o conferinţă internaţională în perioada postbelică.[2]

Germania a încercat să obţină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii au fost suspicioşi vizavi de faptul că era posibil ca aliaţii să încerce să pună capăt impasului prin legarea datoriilor ţariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi putut cere să recunoască datoriile ţarilor şi să-şi procure singură banii din despăgubirile pe care le avea de plătit Germania.

Guvernul Sovietic nu dorea să recunoască datoriile ţarilor şi nici să accepte revendicările francezilor şi britanicilor. De asemenea, era hotărât să nu adauge Germania pe lista de adversari, aceştia fiind deja prea numeroşi.

Rezultatul Conferinţei de la Geneva nu a fost o contribuţie la ordinea internaţională, aşa cum spera Lloyd George, ci crearea cadrului favorabil pentru apropierea celor doi paria.

Cicerin s-a simţit marginalizat la Genova, la fel simţindu-se şi membrii delegaţiei germane. Cele trei solicitări ale cancelarului german şi ale ministrului său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse. În acelaşi timp, Franţa a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exlusă. Scopul acestor întrevederi era rediscutarea propunerii de negociere a datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane.[3]

Deşi sovieticii le propuseseră germanilor, înainte de Geneva, încheierea unui tratat, Wirth nu fusese pregătit să accepte o asemenea sugestie, care ar fi însemnat ca Germania şi Rusia să-şi coordoneze strategiile în timpul conferinţei. Ministrul de externe al lui Wirth de la începutul lui 1922, Walther Rathenau, nu ar fi permis acest lucru în niciun caz. Motivul este faptul că acesta era exponentul acele părţi a opiniei publice care nu dorea să fie afectate relaţiile cu puterile vestice înainte de Conferinţa de la Genova.

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 86-89.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 224.

[3] Ibidem, pp. 228-229.

04/iul/2010 Dacă e duminică, e comics: de Ziua Americii, câteva scene din viaţa americanilor

Americanii sunt acei oameni care au maşini mari şi frumoase,…

(by Todd Clark, 2009)

… care ţin foarte mult la familiile lor…

(by Parker and Hart, 2009)

… şi care au privit la televizor cum tot ei au ajuns pe Lună!

(by Mike Luckovich, 2009)

 

 

03/iul/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (5/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)

Date despre lucrare şi detaliile editării

Memoriile lui Vasile Ionescu, în forma lor brută, sînt cuprinse în două volume dactilografiate relativ identice ca număr de pagini: exemplarul din 1968 are 145 de pagini, iar exemplarul din 1974 are 146, plus mai multe ilustraţii fotocopiate intercalate în text. Totuşi, în ciuda acestei aparente similitudini, între cele două variante există diferenţe de informaţie mari – ceea ce a impus, în sarcina editorului, colaţionarea fragmentelor din ambele volume, astfel încît să rezulte unul singur – cel pe care îl aveţi în faţă, reprezentativ pentru tot ceea ce memorialistul a dorit să lase ca informaţie generaţiilor viitoare. În cea mai mare parte a textului, am păstrat anumite particularităţi ce ţin de exprimarea sau de scrisul în epocă. Acolo unde a fost cazul, unele formulări cu totul ieşite din uz sau chiar formulări eronate le-am corectat în mod tacit. Împărţirea pe capitole, numerotarea acestora şi găsirea unor subtitluri suplimentare la fiecare capitol ne aparţine, pe firul unora din ideile principale ale textului.

Cum este de la sine înţeles, tonul scrierii este foarte apropiat de subiectivitatea inerentă oricărui produs memorialistic; pe alocuri, el este excesiv de tehnic. Totuşi, în opinia noastră, nu acestea sînt caracteristicile memoriilor ce urmează. Ceea ce este cel mai vizibil este tonul dat de perioada şi condiţiile în care cele două volume au fost scrise de Vasile Ionescu: aceste memorii nu reprezintă ceea ce se numeşte produs literar samizdat şi nici nu a fost “literatură de sertar” la data scrierii lor. Aşa cum spuneam, spre sfîrşitul anilor ’60 Vasile Ionescu chiar a fost invitat să–şi scrie aceste memorii, deşi avem toate motivele să credem că nu se intenţiona şi publicarea paginilor. De fapt, o notă prezentă la începutul exemplarului din 1968 al memoriilor este elocventă în acest sens: această versiune a fost scrisă chiar la invitaţia Institutului de studii istorice şi social–politice de pe lîngă CC al PCR, el fiind multiplicat aici ca “material documentar de uz intern”. Desigur că această condiţionare strict politică a influenţat în mare măsură şi scrisul memorialistic al lui V. Ionescu – atît în privinţa a ceea ce el îşi aminteşte, cît mai ales în ceea ce el păstrează sub tăcere.

Aceasta este o trăsătură comună celor două versiuni ale memoriilor. Ceea ce le deosebeşte este următorul lucru: versiunea din 1968 este cu mult mai personală decît următoarea – în sensul că vorbeşte mai mult despre autor (tinereţea, activitatea sa etc.) şi, implicit, despre persoanele cu care a intrat în contact (Gh. Rasoviceanu, Mihai Antonescu, Nichifor Crainic ş.a.) şi despre fundalul istoric al acestei evoluţii. Versiunea din 1974 este mai valoroasă din alt punct de vedere: aici autorul oferă o veritabilă monografie a Radiodifuziunii române, cu date şi nume legate de istoria efectivă a Radioului şi în plus cu trimiteri şi către istoria postului public de televiziune, plecînd de la primele experimente din toamna anului 1937, în laboratoarele Facultăţii de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti. Evident că nici în această a doua versiune nu lipsesc rememorările episoadelor legate de istoria ţării în anii ’30 şi ’40, după cum nu lipsesc nici majoritatea caracterizărilor prezente în prima versiune.

În aceste condiţii, prin colaţionarea celor două versiuni am încercat obţinerea unei variante relativ unitare şi, mai ales, complete. Elementele conjuncturale din exprimarea autorului – menţionări sau, dimpotrivă, “uitări” dictate de autocenzura autorului din considerente politice – au fost explicate uneori prin note de subsol. De asemenea, tot în sarcina editorului a căzut şi redactarea – după modelul uzual în astfel de împrejurări – a unor scurte note explicative referitoare la anumite personaje care apar în paginile memoriilor.

 Nobila sarcină a adevărului

 Continuînd ideea enunţată chiar la începutul acestor rînduri, am credinţa că valoarea documentară a acestor memorii (atît pentru istoria Societăţii Române de Radiodifuziune cît şi pentru istoria de ansamblu a secolului XX românesc) constituie un argument real în favoarea încredinţării lor – prin publicarea în seria pe care Casa Radio deja a iniţiat-o – atenţiei cititorilor şi, în urmare directă, judecării lor de către istorici şi de către toţi cei interesaţi de istoria interbelică a ţării şi de participarea ei la cel de-al doilea război mondial.

În plus, ca ultim detaliu – dar nu şi cel mai lipsit de importanţă –, aceste memorii arată, în acelaşi timp, şi rolul nefast al imixtiunii politicului în sfera unei activităţi editoriale şi de comunicaţie precum cea desfăşurată în Radioul naţional – o activitate suficient de nobilă pentru a se susţine singură, numai şi numai prin probitatea şi profesionalismul celor care o servesc şi au servit-o de-a lungul istoriei sale.

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre recentul decret al preşedintelui Ghimpu de la Chişinău

Cui nu-i place Decretul Ghimpu?

Dan Dungaciu 

„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)

Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.

„Istoria trebuie lăsată istoricilor”

Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici – de câţi o fi nevoie, oare? – şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” – dar cine decide asta? – e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.

Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea

Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.

La ei – ocupaţie, la noi – „eliberare”

Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.

La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice – „graniţele libertăţii” – se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.

Oportuniştii „momentului inoportun”

Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM – care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană – să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?

Decretul Ghimpu merge mai departe

Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe…

03/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (3/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8)

În ciuda înfrângerii Rusiei Sovietice în războiul cu Polonia, contactele intermitente între liderii militari germani şi ruşi, între 1919 şi 1920, i-au permis generalului von Seeckt, şeful Reichswehrului, să aibă temelia pe care să construiască mai târziu edificiul. Pentru construirea edificiului, Seeckt dorea să urmeze două etape: să restaureze puterea militară a Germaniei cu ajutorul ilicit al ruşilor şi să pregătească ziua în care Polonia urma să fie distrusă şi Versailles-ul răsturnat. Ca urmare, în anul 1921, a început producţia industrială germană în Rusia pentru scopuri militare, Germania acordând sprijin financiar şi tehnic şi chiar stabilind firme germane pe pământ rusesc. Tot în 1921, în cadrul Ministerului Reichswehrului, a apărut o secţiune specială care se ocupa de afacerile ruseşti, Sondergruppe R.

Semnarea Tratatului de la Riga, care a marcat finalizarea Războiului Sovieto-Polonez a însemnat încheierea perioadei de intervenţie, puterea sovietică reuşind să se impună.[1]

În septembrie 1921, relaţiile germano-ruse au progresat, fiind numiţi reprezentanţi de cele două părţi, fără statut diplomatic deplin încă, profesorul Kurt Wiedenfeld la Moscova, iar Nikolai Krestinski la Berlin. De asemenea, au fost iniţiate primele contacte între Reichswehr şi Armata Roşie.

Interesul Occidentului faţă de Rusia se manifesta prin conceperea unor planuri pentru formarea unui consorţiu financiar internaţional vizând reconstrucţia economică a Rusiei, idee susţinută, printre alţii, de Lloyd George şi ministrul de externe al Reichului, Walter Rathenau, care avea o orientare prooccidentală.[2]

În ceea ce-l priveşte pe Lenin, acesta, ca urmare a constrângerilor externe, a fost nevoit să îşi schimbe comportamentul politic. Această schimbare a presupus ajustarea aspiraţiilor cu privire la iminenta revoluţie mondială şi realizarea de compromisuri temporare cu lumea capitalistă, scopul sacrificiului politic făcut fiind supravieţuirea noului regim din Rusia. Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în martie 1921, a fost, cel puţin în parte, o consecinţă a acestei schimbări. Prin NEP, au fost acordate anumite facilităţi pentru investitorii străini în Rusia. Marea Britanie, rivalul principal al Germaniei pentru afacerile în Rusia, a semnat un acord temporar de comerţ cu Moscova pe 16 martie 1921.

Deschiderea pe plan economic a Marii Britanii faţă de Rusia şi interesul Germaniei în această direcţie au determinat-o pe aceasta din urmă să îşi consolideze, în acelaşi an, relaţia cu sovieticii. Pe 6 mai 1921, a fost semnat Acordul provizoriu germano-rus. Acesta a fost, în mod virtual, instrument de recunoaştere de iure a regimului sovietic şi a oferit perspective mai bune pentru protejarea afacerilor private germane în Rusia. Totodată, a adus beneficii industriei grele germane, care urmărea obţinerea de acces pe piaţa rusă şi înfrângerea pe cât posibil a eforturilor competitive ale Vestului de a umple maşinăria industrială. Pentru consolidarea relaţiilor economice germano-ruse, trebuia realizată o apropiere a legăturilor politice, deoarece, chiar şi în timpul NEP, comuniştii controlau „vârfurile de comandă” ale economiei ruseşti, totodată fiind un monopol sovietic asupra comerţului cu exteriorul.

Apropierea politică dintre Germania şi Rusia beneficia de sprijinul opiniei publice germane, dar şi de cel al anumitor politicieni şi militari care au susţinut impunerea unei orientări estice a politicii externe germane, ce trebuia să fie folosită ca instrument pentru atacarea sistemului versaillez. O semnificaţie importantă, în 1921, o aveau legăturile în creştere dintre Reichswehr şi industria grea. (va urma) 

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 87-88.

[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Vitalie Ciobanu despre societatea civilă de la Chişinău şi problema Transnistriei

Transnistria şi lipsa de solidaritate a moldovenilor

Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 23 iunie a.c.)

A venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova

Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-a cerut preşedintelui rus Medvedev să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.

Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.

Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Enest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.

Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la reîntregirea ţării. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.

Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?

02/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (5/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10)

Între hanger şi “băşica lui Caragea”

Scăpat din incendii, foamete şi ciumă, Bucureştiul a trăit apoi cîteva decenii de regăsită linişte şi prosperitate sub domniile lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi, mai ales, Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Semnele modernităţii apar sub cele mai înalte forme: de sub teascurile primei tipografii a oraşului (instalată în 1678 la Mitropolie) va ieşi în 1688 superba Biblie de la Bucureşti. Şcolile se înmulţesc şi ele, prin strădania lui Brâncoveanu (precum cea de la Sfîntul Sava sau şcoala de lîngă Biserica Colţei – înfiinţată aproape odată cu spitatul omonim), iar în 1692 este acoperită cu bîrne de stejar cea care avea să devină artera principală a oraşului, Podul Mogoşoaiei. Brîncoveanu reface fără zgîrcenie Curtea domnească, folosind din plin piatra şi marmura; în 1702, era terminat Palatul de la Mogoşoaia, dedicat în intenţie celui de-al doilea (dintre cei patru) fiu al său, Ştefan – palat rămas pînă azi printre atracţiile turistice ale zonei. Cu o populaţie de peste 50 de mii de locuitori, Bucureştiul epocii lui Brâncoveanu era, după toate datele, oraşul cel mai important din sud-estul Europei, pe ruta dintre Constantinopol şi Buda. Ca şi în cazul predecesorilor săi, pasiunea lui Brâncoveanu de a ctitori biserici nu i-a schimbat destinul lumesc: pe 15 august 1714, el va fi decapitat de turci la Constantinopol, alături de toţi fiii săi.  

Pe mai departe, Bucureştiul (acum, centru economic şi politic necontestat al ţării) intră în secolul fanaritot – secol atît de eterogen în privinţa personalităţilor şi realizărilor încît analiza sa este departe de a fi încheiată. Primele decenii sînt, încă o dată, dramatice: în februarie 1718, oraşul cade pradă unui incendiu de proporţii; imediat, o vară peste medie de secetoasă a adus foametea, iar armatele turce – ca şi în trecut – au adus o nouă epidemie de ciumă. Un observator cinic ar putea spune că molima a lovit democratic – chiar domnul ţării, Ioan Mavrocordat, pierind, se pare, din această cauză. Pronia divină, invocată cu prilejul clădirilor de mînăstiri (precum cea de la Văcăreşti, datorată lui Nicolae Mavrocordat, tatăl celui mai sus numit) nu s-a lăsat văzută. În 1737, sub domnia lui Constantin Mavrocordat, oraşul a fost încă o dată incendiat de turci şi, în anul imediat următor, de tătari. O molimă de ciumă adusă tot de turci a lăsat în urmă cca. 10 mii de morţi, iar în mai 1738 un puternic cutremur de pămînt a zguduit din temelii oraşul; de parcă nu ar fi fost suficient, odată cu vara a venit şi o groaznică invazie de lăcuste, reînviind spectrul atît de familiar al foametei. Peste un deceniu şi mai bine, în 1756 a lovit din nou ciuma iar în 1769 nişte bande turceşti venite dinspre Dunăre (în contextul războaielor ruso-turce din epocă) au jefuit şi incendiat o parte din oraş.

Şi totuşi, bucureştenii (sau cea mai mare parte a lor…) au trecut prin toate. Domnul fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782) s-a dovedit mai destoinic decît mulţi dintre precursorii săi, arătîndu-se dedicat reorganizării urbei: nu numai că a ridicat o nouă Curte domnească, dar tot în vremea sa s-a întocmit o nouă delimitare a oraşului, au apărut cîteva canale colectoare destinate să atenueze inundaţiile Dîmboviţei, s-au captat cîteva izvoare de apă potabilă. După unele surse, spre sfîrşitul acestei domnii populaţia oraşului se apropia de 80 de mii. Urmaşul lui Ipsilanti, Nicolae Caragea nu a fost la fel de norocos pentru contemporani: nu numai că a mărit taxele urbane (şi ele vor intra astfel mărite în tradiţie), dar în timpul său ciuma a lovit din nou oraşul. Şi reprizele dezastruoase vor tot urma în deceniile următoare (ciuma “lui Ion Caragea” în 1813-1814, cu cca. 70 de mii de morţi în toată ţara; foametea – 1795 -, un nou cutremur – 1802-, un nou incendiu – 1804 – şi o nouă revărsare a Dîmboviţei – 1805 etc.), în paralel cu războiul în desfăşurare dintre puternicii vecini ai Ţării Româneşti. Oraşul, ca şi pînă acum, se încăpăţîna să trăiască, iar unii dintre locuitorii celor 93 de mahalale (străzi) inventariate în 1798 găseau chiar un farmec vieţii. În noiembrie 1789, în condiţiile războiului ruso-austriaco-turc, în Bucureşti intraseră detaşamente austriece, conduse de Principele de Coburg; urmează un şir de baluri pe care boierii locali le gustă din ce în ce mai mult, deşi deosebirile vestimentare dintre boierii locului şi ofiţerii austrieci trădau încă scindarea dintre Orientul şi Occidentul Europei. În vara lui 1818, locuitorii mahalalelor priveau cu uimire la primul balon înălţat vreodată de pe suprafaţa oraşului; pentru cei mai mulţi, acest balon semăna izbitor cu vezicile de porc pe care, de Crăciun, le umflau copiii – drept care balonul a intrat în istorie ca “băşica lui Caragea”. (va urma)

02/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (2/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8)

După numai două luni, conducătorii de la Moscova au iniţiat primul contact cu Guvernul German revoluţionar, dar comportamentul rece al delegatului poporului Haase, şi protestul Guvernului Ebert, puţin mai târziu, împotriva amestecului, prin diferite apeluri şi proclamaţii ale Guvernului Sovietic, în treburile interne ale Germaniei i-au făcut pe sovietici să renunţe la optimism. Relaţiile diplomatice, pe care guvernul monarhist le rupsese într-una dintre ultimele sale acţiuni oficiale, nu au fost reluate, iar după moartea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, care era văzut deja viitorul preşedinte al unei republici sovietice germane, relaţiile s-au deteriorat tot mai mult. În ciuda acestei situaţii, ministrul de externe, contele Brockdorff-Rantzau, a conştientizat atuul pe care l-ar fi putut avea Germania dacă ar fi exploatat o apropiere de Guvernul Sovietic: fie cu privire la neliniştile social-politice din ce în ce mai evidente ale Aliaţilor, ceea ce putea să facă din Germania un aliat preţuit, fie printr-o strânsă alianţă cu Rusia împotriva Antantei.

(afiş socialist contemporan cu efigia Rosei Luxemburg)

Ambele variante îşi aveau rădăcinile în situaţia politică şi poziţia geografică a Germaniei. Profunda impresie negativă pe care Brockdorff-Rantzau a avut-o la Versailles l-a determinat să susţină a doua cale. Dimpotrivă, Ebert şi aproape toţi social-democraţii sprijineau orientarea spre Vest, care era singura care putea să le asigure autoafirmarea în raport cu comuniştii.

A apărut şi o a treia orientare, cea economică, la care au aderat numeroşi întreprinzători germani, şi care nu trebuia să fie neapărat apolitică sau filobolşevică. Filosofia acesteia era următoarea: prin stabilirea de relaţii comerciale, caracterul barbar sau asiatic al bolşevismului putea fi atenuat. Aceeaşi viziune o avea în Marea Britanie Lloyd George, în anul 1920 englezii şi germanii ajungând deja să concureze puternic pentru piaţa rusească.[1]

Beneficiile unei relaţii strânse între Germania şi Rusia au fost conştientizate şi de Lenin.  În decembrie 1920, Lenin a expus în felul următor importanţa Germaniei în conturarea strategiei ruse de politică externă: „Experienţa noastră depinde în primul rând de existenţa unei scindări radicale în tabăra puterilor imperialiste şi, în al doilea rând, de faptul că victoria Antantei şi Pacea de la Versailles au plasat marea majoritate a naţiunii germane într-o postură în care aceasta nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăşte cu patimă pe bolşevici, dar interesele situaţiei internaţionale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar propriei voinţe”.[2]

Primele contacte formale între cele două guverne au permis soluţionarea problemei prizonierilor de război luaţi de ambele părţi. În Germania, se aflau peste un milion de prizonieri de război ruşi, iar în Rusia erau, pe lângă numărul considerabil de prizonieri de război germani, numeroşi internaţi civili. Pentru rezolvarea acestei probleme, la începutul lui 1919, a fost creat un oficiu central al Reichului pentru prizonieri civili şi de război. În acelaşi an, a sosit la Berlin Viktor Kopp, ca om de încredere al Guvernului Sovietic, pentru a se implica în chestiunea prizonierilor de război şi pentru a stabili, în măsura posibilităţilor, contacte ulterioare. În aprilie 1920, a fost perfectat un acord şi, la scurt timp, ambii reprezentanţi, Viktor Kopp la Berlin şi Gustav Hilger la Moscova, au primit anumite împuterniciri consulare şi imunitate personală.

Relaţiile germano-sovietice, deşi încă nu fuseseră oficializate, aveau o tendinţă pozitivă, progresul fiind demonstrat, în lunile iulie şi august 1920, de dorinţa lui Lenin de a se stabili o graniţă comună cu Germania. Guvernul German s-a declarat neutru, dar linia antioccidentală, antipoloneză a unor politicieni cu orientare de dreapta a avut o influenţă considerabilă atât în Ministerul Apărării, cât şi în Ministerul de Externe. Apropierea celor două state era dorită de Lenin nu doar pentru că urmărea să profite de potenţialele dezbinări din lumea capitalistă, dar şi pentru că acesta, asemenea multor ruşi, avea o mare preţuire faţă de organizarea şi tehnica germană.

În favoarea relaţiilor strânse dintre cele două state, se adăugau şi interesele multor întreprinzători pentru reluarea legăturilor comerciale, prin urmare presiunea acelei orientări politico-economice relativ independente.[3]

În 1920, în timpul Războiului Sovieto-Polonez, se întrevedea constituirea unei alianţe germano-ruse, cu scopul de a distruge Polonia.[4] Generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, a scris la un moment-dat: „Statul polonez actual este o creaţie a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui presiunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia Sovietică şi Polonia nu loveşte doar în aceasta din urmă, ci, mai presus de orice, în Antantă – Franţa şi Anglia. Dacă Polonia se prăbuşeşte, întregul edificiu al Tratatului de la Versailles se va clătina. De-aici reiese limpede că Germania nu are niciun interes să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia”. Aşadar, alianţa celor două state era văzută ca motorul distrugerii ordinii de la Versailles.

Viziunea lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul Balfour cu câţiva ani înainte potrivit cărora Polonia ar fi furnizat Rusiei şi Germaniei un inamic comun şi ar fi preîntâmpinat conflictele dintre ele. În sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era poziţionată în faţa Triplei Înţelegeri, ci în faţa mai multor state aflate mai mult sau mai puţin în dezacord unele cu altele şi, totodată, situate în opoziţie faţă de o Uniune Sovietică care, de asemenea, avea pretenţii teritoriale.[5] (va urma)

 

---

[1] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, pp. 135-136.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

[3] Ernst Nolte, op. cit., pp. 137-138.

[4] John Hiden, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977, p. 87.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

01/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: moartea unui simbol al umbrei româneşti

Moartea unui simbol al umbrei româneşti

Adrian Cioroianu

Cel despre care vorbesc aici piere văzînd cu ochii, de la o zi la alta. De unde ne obişnuisem ca el să fie acolo, în România profundă, vom constata într-o zi că nu mai este şi că nu ştim cînd s-a dus. În fiecare rid al trunchiului său se afla încastrat cîte un fragment benign şi minor al istoriei noastre naţionale – dar aceasta nu-l absolvă de la extincţie. Pe nesimţite, prinşi în vîltoarea eminamente citadină a vieţii-ne, nu băgăm de seamă că acest simbol al trecutului nostru patriarhal dispare cu discreţie, lăsînd în urmă mormane de cenuşă pe care, în final, le plimbă vîntul şi le înghite pămîntul. Ce citiţi aici poate fi o elegie dedicată la ceea ce v-aţi aştepta cel mai puţin – pentru că vreau să scriu astăzi despre pomul numit dud.

Acei oameni ce dau nume latineşti la tot ce răsare verzui sub soare – botaniştii, adică – l-au clasificat sumar ca fiind un arbore roditor din familia moraceelor, cu frunze asimetric lobare şi cu fructe mici, dulci şi zemoase de culoare albă sau negru-roşietice. Probabil că aceste detalii le veţi uita imediat după ce veţi da pagina. Dar ce nu veţi uita (şi ceea ce cu toţii ne vom aduce aminte într-un tîrziu, cu o oarecare surpriză) va fi că fiecăruia dintre noi i-a ieşit vreodată în calea privirii. Dudul este (sau mai curînd era) pomul rural prin excelenţă. Reper inconturnabil al satului românesc de cîmpie, dudul a fost multă vreme arborele care umbrea porţile dinspre uliţă ale gospodăriilor, care ţinea apa fîntînilor la răcoare sau care servea de acoperiş frunzos curţilor de păsări din fundul ogrăzilor. În largul cîmpiei, dudul a fost un excelent reper vizual: longeviv şi nepretenţios, capabil să atingă, cu coroana-i rotată, înălţimi notabile, dudul era tocmai potrivit pentru a demarca proprietăţi funciare. Moşiile ţărăneşti îl cuprindeau aproape cu obligativitate pentru că, spre deosebire de nuc – sub care, cu cît este mai mare, cu atît nu mai creşte nimic –, sub dud, dacă e suficient de înalt, sporeşte orice: strugurii sau grînele se coc deopotrivă. Cu numele ajuns la noi din limba turcă (dut) şi nu din latină (morus alba sau morus nigra, după culoarea fructelor), mult mai prezent în folclorul lăutăresc – haiducii îşi ascundeau parte din comori în scorburele lor iar majoritatea hanurilor de altădată aveau în curte, într-un colţ, arbori de acest soi –, dudul este aproape absent din literatura română cultă (nici măcar Marin Preda nu pune vreunul la marginea poienii lui Iocan!), unde predomină teiul, mărul sau cireşul.

[[[   Odinioară, viermii noştri aveau un alibi: mătasea dudului   ]]]

Amplu ancorat în matricea telurică a peisajelor de la ţară, dudul este un arbore căruia nu-i prieşte şi care nu rimează nicidecum cu asfaltul. Prins în bitum, pe o stradă de oraş, dudul se comportă bezmetic: rădăcinile lui noduroase vor sparge constrîngerea de smoală, fructele lui zemoase (mai ales cele negre) vor murdări totul în jur şi, cel mai adesea, se va umple de omizi. Un poet urban care se respectă nu-i va da întîlnire iubitei sub dud – ci sub tei sau sub castan, bineînţeles.

Comunismul a fost duplicitar pînă şi faţă de dud. În anii ’50, a început prin a tăia şi pune pe foc duzii bătrîni şi imenşi dintre moşiile ţăranilor, atunci cînd s-a colectivizat pămîntul (dudul stătea invariabil în calea tractoarelor sovietice, grăbite să are de-a valma). Ulterior, prin anii ’60-’70, tot regimul trecut a revigorat dintr-o dată plantarea duzilor – încurajînd fermele, şcolile şi chiar femeile casnice să treacă la cultura, pe paturi de lemn, a unor viermi inestetici care hăpăiau toată ziua frunze de dud şi care la un moment dat se transformau în nişte coconi (gogoşi) înveliţi în borangic. Au fost plantaţi duzi tineri pînă şi pe marginea arterelor naţionale – astfel încît aproape fiecare şosea de la noi ar fi urmat să devină, într-un fel, un drum al mătăsii. Dar n-a ţinut. Cum s-ar spune, n-a fost să fie!

În fine, să mai zic că, în gastronomia populară, dudul era marca cea mai umilă: mai cu seamă familiile nevoiaşe mîncau mămăligă cu dude, iar rachiul de dude era ultimul pe lista extazurilor licoroase – cu mult sub ţuica de prune, sub rachiul de caise, pere, mere sau comină şi chiar sub ţuica de corcoduşe, dacă aşa ceva se poate imagina. Desigur, nu peste multă vreme se va găsi vreun nutriţionist care să ne spună că mămăliga cu dude era, de fapt, o excelentă cină bio. Dar atunci va fi prea tîrziu şi nu ne va mai rămîne decît să apelăm la G2 – adică vom importa porumb din SUA şi dude din China.

Duzii României dispar, aşadar, unul cîte unul. Fiecare epocă are la noi, pesemne, arborii & coroanele sale. Duzii dispar, dar ceva viermi tot ne rămîn deasupra capului – tot dintre cei hăpăitori, tot inestetici, tot furnizori de gogoşi însă, ce surpriză!, fără nimic de mătase.

– text publicat în Dilema veche, nr. 332, 24 iunie a.c.

01/iul/2010 De astăzi (şi vreme de şase luni), Belgia asigură preşedinţia Uniunii Europene

O preşedinţie belgiană sub egida modestiei şi realismului

30 iunie a.c.| presseurop.eu

Pe 1 iulie, o Belgie încetinită va prelua ştafeta Spaniei la preşedinţia UE. Liderii politici belgieni sunt într-adevăr ocupaţi cu delicatele discuţii asupra formării noului guvern, după alegerile din 13 iunie, iar executivul încă în funcţiune, condus de Yves Leterme, se limitează la afaceri curente. Greu de a fi ambiţioşi în aceste circumstanţe, iată de ce, spune Le Soir , va fi vorba în Belgia „mai ales de management de rutină„.

Preşedinţia belgiană „nu va afişa obiective importante„, continuă ziarul: principala sa prioritate