G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

21/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (3/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) –

Mai multe legende decît acte

Toate acestea rămîn însă sub aura cuprinzătoare a legendei. Pe de o parte, trebuie spus că numele de Bucureşti nu este nicidecum un unicat în toponimia veche românească; cîteva aşezări cunoscute sub acest nume se găseau şi în Ţara Românească, şi în Moldova şi chiar în Transilvania; este puţin probabil ca între ele să fie o înrudire oarecare, dar este foarte probabil ca la rădăcina fiecăreia se se afle cîte un locuitor pe nume Bucur pe care localnicii şi-l recunoşteau drept strămoş. Pe de altă parte, ştim azi cu siguranţă că statului de capitală Bucureştiul actual l-a căpătat destul de tîrziu. Prima sa menţiune documentară, aşadar, este datată 20 septembrie 1459, într-un act din timpul voievodului Vlad Ţepeş (domn între 1456-1462 şi, pentru mai puţin timp, în 1476; personaj mai cunoscut în exterior drept prototip al sîngerosului Dracula). În acel moment, cetatea domnească a Ţării Româneşti era la Tîrgovişte, după ce fusese, anterior, la Curtea de Arges. Totuşi, Vlad Ţepeş îşi petrece o bună parte din domnia sa la Bucureşti (unde, în viziunea unor istorici, bunicul său Mircea cel Bătrîn – 1386-1418 – clădise o reşedinţă domnească) pentru că de aici putea ţine mai bine sub observaţie malul Dunării, dinspre care veneau duşmanii săi – trupele Imperiului Otoman.

În secolele XV şi XVI, cetatea Bucureştiului şi cea a Tîrgoviştei încă se mai aflau în competiţie pentru deţinerea statutului de reşedinţă a Curţii; datorită unei dinamici mai accentuate (din punct de vedere economic şi demografic), viitorul apropiat va aparţie primei aşezări. În 1476, într-o scrisoare pe care regele maghiar Mathias Corvinul o trimitea Papei Sixt al IV, descria Bucureştiul ca fiind “cetatea cea mai puternică” a Ţării Româneşti. Mai bine de 50 de ani mai tîrziu, un alt domnitor Vlad al Ţării Româneşti i-a dat, involuntar şi indirect, dreptate lui Mathias: în 1532, la capătul a doi ani de domnie (şi, se pare, la capătul unui chef de pomină), Vlad a căzut de pe cal în timp ce încerca să treacă apa Dîmboviţei şi s-a înecat (de unde numele sub care a rămas în istorie, Vlad Înecatul). Acest nefericit eveniment mai certifică, însă, ceva: buna calitate a vinurilor româneşti, ca şi apropierea Bucureştiului de cîteva dintre potgoriile renumite ale ţării. Tradiţia prieteniei dintre elitele politice româneşti şi vin nu s-a născut şi nici nu a murit odată cu Vlad Înecatul: pentru mulţi dintre domnitorii istoriei medievale româneşti – chiar pentru cei mai notabili -, vinul a avut cel puţin valoarea pe care nectarul o avea pentru zeii Olimpului.

Primul domn care a avut în mod cert anumite procupări privind sistematizarea avant la lettre a aşezării a fost Mircea Ciobanul (1545-1554). În timpul său, suprafaţa Bucureştiului este ceva mai precis delimitată, folosindu-se ziduri de stejar; în interiorul oraşului, sînt puse pietre de hotar pentru delimitarea proprietăţilor şi a terenurilor. Domnul a fost şi un destoinic apărător al ortodoxiei, fiind, printre altele, ctitorul bisericii de lîngă Curtea domnească veche. Totuşi, fervoarea sa religioasă nu l-a scutit de necazuri. Din cauze care nu sînt încă foarte clare, Mircea Ciobanul a fost mazilit de către turci în februarie 1554 (o formă de dezavuare politică ce putea duce la moartea domnului), iar corpul de armată otomană care a intrat în oraş i-a omorît pe toţi curtenii fostului domn şi, mai ales, au jefuit oraşul şi i-au dat foc. În secolul următor, cum se va vedea, acest gen de nenorociri va deveni relativ curent.

Bucureştiul este strîns legat şi de domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), fostul Ban al Olteniei care va ajunge voievodul primei uniri. Mihai a preferat, ca reşedinţă, cetatea Tîrgoviştei – şi avea motivele sale: în noiembrie 1594, Mihai Viteazul cheamă creditorii turci care-l împrumutaseră cu bani la vistieria din Bucureşti şi, aici, îi omoară pînă la unul; este, trebuie s-o recunoaştem, o manieră destul de radicală, dar şi eficientă, de a-ţi rezolva datoriile. Din acest moment, relaţiile sale cu Imperiul Otoman au fost destul de încordate, iar Bucureştiul a trăit din plin consecinţele. În vara lui 1595, deşi învingător asupra turcilor la Călugăreni (la sud de Bucureşti), Mihai este obligat să se retragă spre Carpaţi, iar Bucureştiul este ocupat de turcii conduşi de Sinan Paşa. În prima fază, turcii fortifică cetatea, pregătindu-se aici de o şedere prelungită. Mihai, ajutat de trupe ale lui Sigismund Bathory (principele Transilvaniei) recucereşte însă oraşul, dar turcii, înainte de a-l părăsi, îl incendiază. De-abia se refăcuseră cît de cît gospodăriile şi în toamna lui 1596 atacă pe neaşteptate tătarii şi Bucureştiul este din nou incendiat. Aceste urgii au, din perspectivă istorică, o morală interesantă: oraşul dovedea încă de pe atunci o dinamică admirabilă, pe măsura forţei sale de regenerare: toate mărturiile certifică faptul că, după asemenea dezastre, locuinţele şi prăvăliile se ridicau la loc foarte repede; mai greu era cu bisericile, pentru care banii se strîngeau mai anevoios. Chiar dacă erau, în genere, evlavioşi şi temători de Dumnezeu, bucureştenii făceau, într-un fel, liberalism fără să ştie.

Un răstimp foarte benefic de linişte şi prosperitate a fost, la mijlocul secolului XVII, domnia lui Matei Basarab (1632-1654). Cele două decenii ale acestei domnii au schimbat în bine faţa oraşului, chiar dacă domnul, ca atare, a stat la Bucureşti numai în prima parte a domniei (după care se retrage la Tîrgovişte). Curtea domnească este refăcută, iar peste drumuri şi în pieţe se pun poduri (scînduri mari) de lemn, ca o măsură elementară împotriva neplăcerilor provocate de ploi şi revărsarea Dîmboviţei (neplăceri care, şi ele, au intrat se pare în tradiţia oraşului, chiar dacă Dîmboviţa nu mai este demult un pericol real). Să mai spunem că, dintre toţi domnii de pînă la el şi chiar şi printre cei care i-au urmat, Matei Basarab a fost cel mai mare ctitor de biserici – şi, oricît se va strădui peste secole Nicolae Ceauşescu să şteargă urmele acestei moşteniri, nu va reuşi pe deplin. (va urma)

Anunțuri

21 Iunie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | ,

7 comentarii »

  1. […] Pe de o parte, trebuie spus că numele de Bucureşti nu este nicidecum un unicat în […] Ultimele articole despre 1 Posted in NEWS Tags: 21/iun/2010, 3/10, acum, aproape, Bucureştiul, Capitalei, istorie, […]

    Pingback de 21/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (3/10) | WLE Daily News | 21 Iunie 2010 | Răspunde

  2. […] – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – […]

    Pingback de 05/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (6/10) « G E O P O LI T I K O N | 5 Iulie 2010 | Răspunde

  3. […] – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – […]

    Pingback de 06/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (7/10) « G E O P O LI T I K O N | 6 Iulie 2010 | Răspunde

  4. […] – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – […]

    Pingback de 07/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (8/10) « G E O P O LI T I K O N | 7 Iulie 2010 | Răspunde

  5. […] – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – […]

    Pingback de 08/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (9/10) « G E O P O LI T I K O N | 8 Iulie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: