G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

09/apr/2010 Spre ce vor merge tinerii Republicii Moldova: spre naţionalism, spre liberalism sau spre „comsomolism”?

Comsomolistul naţionalist

Dan Dungaciu

„Aduceţi tinerii la noi, ca să nu devină cumva liberali sau naţionalişti. Să vină aici ca să-i salvam!” (Vladimir Voronin)

Cine a urmărit lucrările Congresului al V-lea al „comsomoliştilor moldoveni”, asociaţi în Uniunea Tineretului Leninist, respectiv aripa tânără a PCRM – întâlnire desfăşurată sub înaltul patronaj al lui Vladimir Voronin -, a trăit impresia unor scene suprarealiste. În ritmurile celebrei Internaţionale Comuniste, interpretată pătimaş în limba rusă de către participanţi, tineretul comsomolisto-voroninist a ascultat cuvintele înălţătoare ale liderilor PCRM. Tot în „limba de stat” a Federaţiei Ruse, tinerilor cu tricouri roşii li s-a prezentat un veritabil proiect prin care „tânăra gardă” să se „salveze” şi împlinească cu adevărat, dar nu în interiorul unui proiect comunist internaţionalist – aşa cum i s-ar fi cerut cu vreo 90 de ani în urmă -, ci în unul local şi bine precizat: „proiectul moldovenesc”.

De la „Concepţie…” la „Proiectul moldovenesc”

Paradoxul este numai aparent. În realitate, PCRM nu mai este de ceva vreme purtătorul idealurilor comuniste şi internaţionaliste de odinioară, ci vehiculul unui discurs vechi, turnat însă după 1991 în cadre noi. Iar ideea axială a proiectului poartă un singur nume: „naţionalism moldovenesc” (de extracţie sovietică). Acesta este tabloul real al dezbaterii politico-identitare la care asistăm în stânga Prutului. În realitate, întregul proiect moldovenist inventat în 1924 (după cum demonstrează şi recenta lucrare a lui Gheorghe Cojocaru, „Cominternul şi originile moldovenismului”) funcţionează astăzi pe scenariul unui proiect naţionalist derulat şi urmat cu perseverenţă. Citit atent, acesta a fost elementul cel mai consecvent din proiectul politic al comuniştilor strânşi în jurul lui V. Voronin. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Cine îşi mai aminteşte de proiectul legii numit „Concepţia politicii naţionale de stat a RM”, publicat pe 25 iulie 2003, în oficiosul guvernamental „Moldova Suverană”? Era un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin, care avea o evidentă legătură cu „Dicţionarul moldovenesc-românesc” al lui V. Stati, lansat la Chişinău, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernământ, „Comunistul”. Ideea de bază a textului, după care respectiva „Concepţie” lupta împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – era un veritabil sofism şi ea a fost denunţată ca atare: căci „Concepţia” lui Voronin de ieri – precum şi „Proiectul moldovenesc” de azi – îşi propunea, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie etc. reprezentând, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se baza. Pentru autorii „Concepţiei” de ieri şi a „proiectului moldovenesc” de azi, a fi „naţionalist moldovean” nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent! Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici. Această confuzie gravă persistă încă nu doar în societate, dar şi la nivelul percepţiilor politicienilor şi experţilor – inclusiv cei occidentali – faţă de evoluţiile din RM.

Naţionalismul bun şi naţionalismul rău

În realitate, disputele identitare la care asistăm în stânga Prutului sunt, aşa cum sugeram, continuarea unei confruntări mai vechi, deocamdată neostoite. Cum şi când se va epuiza această confruntare, vom vedea. Dar dificultăţile unui „proiect moldovenesc” de genul celui propus în laboratoarele PCRM-ului rămân greu de surmontat, în ciuda aparatului propagandistic pus în mişcare. Vom convoca aici opiniile a doi reputaţi cercetători occidentali ai zonei care nu pot fi în niciun caz acuzaţi de „naţionalism românesc” şi al căror avertisment nu poate fi ignorat. „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi din republicile autonome. În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală, erau creaţii artificiale (subl. n.). Naţiunea moldovenească fusese inventată de ruşi pentru a preveni (re)naşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană” (Wim van Meurs). Iar Charles King pune punctul pe „i”: „Ideea că moldovenii sunt o naţiune distinctă, în sensul obişnuit al cuvântului, e problematică astăzi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar dacă a fost numită mult timp moldovenească de locuitorii din zonele rurale şi este în continuare numită astfel în Constituţia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorată a istoriei mai largi a latinităţii răsăritene, regiune ce se întinde de la pădurile Transilvaniei şi dealurile Bucovinei, în nord, până la Câmpia Dunării şi Marea Neagră, în sud, şi până la dealurile rotunde şi stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, au aparţinut României Mari apărute după primul război mondial şi distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state „româneşti” în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice – unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci”.

În ciuda acestor dificultăţi, „proiectul moldovenesc” insistă să îşi aroge, fie şi tacit, discursul moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de… 650 de ani, asumându-şi nonşalant şi, nu o dată, ridicol, istoria întregii Moldove medievale. Asta, cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) şi istoric (capitala, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moştenirea etnosimbolică a unui teritoriu – Moldova medievală – constitutiv al Vechiului Regat şi, ulterior, al României Mari.

Bătălia identitară şi alegerile anticipate

Astăzi, eventualele alegeri anticipate vor readuce pe scenă (şi) această confruntare, cu atât mai mult cu cât Bucureştiul devine acum o miză publică eliberată şi tot mai importantă. Confruntarea dintre cele două proiecte identitare este reală şi concretă, mai ales în ochii celor care vor să le privească maniheist şi exclusivist. Sub simbolistica generală a plasării geopolitice între Est şi Vest, se ascunde, de cele mai multe ori, raportarea la proiectul identitar românesc, chiar dacă nu toţi actorii politici sunt dispuşi să recunoască asta. Este o dimensiune esenţială în perceperea corectă a realităţilor din stânga Prutului şi care desluşeşte multe evoluţii aparent obscure de pe scena politică de la Chişinău.

– publicat în Timpul, Chişinău, pe 2 aprilie a.c.

9 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

04/febr/2009 Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova?

Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova?

Adrian Cioroianu

Pentru statele în tranziţie, anii electorali sunt cu deosebire furnizori de probleme. Este şi cazul Republicii Moldova. Mai ales că aici însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate spune cu certitudine spre ce “curge” ea. O apropiere graduală, până la aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de Rusia? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu cu mize obscure? Prinşi într-o avalanşă de semnale divergente, cetăţenii republicii se vor prezenta în 2009 la vot sperând, pur şi simplu, într-o viaţă mai bună. Ceea ce, dintre obiectivele imaginabile, nu-i nici pe departe cel mai simplu de atins. Şi eterna întrebare: cu ce este datoare România? Şi cel mai onest răspuns: cu cât mai puţină retorică. 

1. Ca în orice democraţie neîmplinită, anii electorali din R. Moldova aduc în discuţie, iar şi iar, relaţiile cu vecinii – sau măcar cu unii dintre ei. În următorul trimestru, majoritatea eforturilor (politice, economice, sociale sau diplomatice) ale establishment-ului R. Moldova va fi dedicată campaniei electorale. După modelul altor republici ex-sovietice (vezi cazul Rusiei, emblematic), partidul de guvernământ a uzat de toate mijloacele – tentaţie, ameninţare sau şantaj – pentru a-şi “fideliza” părţi semnificative din segmentul administrativo-funcţionăresc (pe scurt spus, bugetar) al societăţii, transmiţându-le mesajul că marja de libertate de acţiune în spaţiul public depinde în primul rând de “calitatea” relaţiilor cu puterea. În aceste condiţii, societatea poate intra în cea mai nefericită dintre paradigmele politice post-totalitare: corpul social revine la reflexele tipice sistemului de partid unic, deşi Constituţia ţării spune că acesta este depăşit.

Febra electorală afectează şi relaţiile Republicii Moldova cu statul vecin România. Ultimii ani au scos la lumină tensiuni de nebănuit cu un deceniu în urmă. Tracasarea repetată a membrilor ambasadei române (inclusiv telefoane de ameninţare primite de aceştia pe numerele private, cazuri neelucidate de autorităţi), expulzarea de diplomaţi, acuzarea şi vânarea mediatică a unui consul român (pentru a muta atenţia de pe refuzul autorităţilor locale de a accepta deschiderea de noi consulate româneşti), şicanarea unor grupuri de turişti sau a unor prelaţi apropiaţi Patriarhiei Române, toate acestea fac parte din capitolul românesc al campaniei electorale a regimului Voronin – un regim care se autolegitimează şi încearcă să impună “moldovenismul” ca identitate naţională tocmai prin astfel de gesturi abrupte faţă de vecinii de la Vest. La începutul lui decembrie 2008 au apărut informaţii privind o întâlnire între prim-miniştrii celor două state contramandată în ultimul moment. Deşi rostul său era unul pur tehnic (legat de preluarea de către Republica Moldova a preşedinţiei Iniţiativei Central-Europene), acest contact a fost anulat printr-o reacţie bizară a Ministerului de Externe de la Chişinău, care a convocat ambasadorul României şi i-a transmis un cvasi-protest faţă de folosirea temei moldoveneşti în campania electorală românească (ceea ce nici măcar nu era cazul). Cu asemenea antecedente, nu-i exclus ca lunile premergătoare scrutinului din Republica Moldova să mai aducă în prim plan blocaje similare. Oricum, rămâne de reţinut că în campania electorală din România, în noiembrie 2008, tema moldovenească a lipsit cu desăvârşire – şi rămâne de văzut dacă acesta este un semn de maturitate sau, dimpotrivă, de indiferenţă.

2. Sistemul politic din R. Moldova se va dovedi iarăşi, deloc surprinzător, unul nu neapărat învechit, ci foarte retrograd. Iar Chişinăul va continua pantomima unor “relaţii de parteneriat” cu Uniunea Europeană. Partidul Comuniştilor din republică şi administraţia Voronin au înţeles foarte bine că orice modernizare a mecanismului politic local (în sensul unei democratizări reale şi progresive) ar pune în pericol în primul rând pe cei ce gestionează acum puterea (şi intenţionează s-o facă şi pe mai departe). După alegerile din 2005, modificările Codului Electoral au mers în sensul unei ermetizări a vieţii politice locale în raport cu orice factor disturbator venit dinspre Vest (a se citi aici Uniunea Europeană şi/sau România). Pragul electoral a fost ridicat la 6 la sută – ceea ce poate să pară normal numai celor care nu cunosc gradul de atomizare a opoziţiei locale, precum şi fragmentarea şi suspiciunea tuturor faţă de toţi (în mod cert încurajate şi induse în bună parte de autorităţi). Deasemenea, sub o motivaţie mai mult decât precară, au fost interzise blocurile electorale – singurele care ar fi putut ameninţa supremaţia partidului la putere, câtă vreme partidele de opoziţie încă se arată incapabile de coagulare în jurul unui program şi lider comuni. O altă “inovaţie” legislativă este trecerea la index a persoanelor care au dublă cetăţenie (a se citi: persoanele care au şi cetăţenie română), acestora fiindu-le inaccesibile o serie de funcţii publice, începând cu administraţia locală şi până în structurile guvernamentale centrale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a supus analizei sesizările primite[1] şi a declarat că legea contravine normelor în vigoare, în primul rând Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Deşi verdictul e clar, este cu totul posibil ca autorităţile de la Chişinău să amâne eventualele modificări ale legii până după alegerile din acest an. În fine, un alt semn al pre-modernităţii acestui sistem politic este recursul frecvent la tema ameninţării din afară. Fundaţii, ONG-uri, voci ale societăţii civile (includ aici şi Biserica Ortodoxă), posturi de radio sau TV[2] care primesc fonduri sau asistenţă din exterior sunt privite cu suspiciune, ca fiind “agenţi” ce atentează la “stabilitatea” republicii. Regimul Voronin nu a inventat, de fapt, nimic; este mai curând vorba despre un mare apetit mimetic – pentru că experimentarea acestei psihoze a factorilor externi disturbatori şi a patriei ca “cetate asediată” a fost dusă la cote întradevăr ambiţioase de regimul Voronin, în Rusia acestei decade.

Relaţiile dintre Chişinău şi Bruxelles se înscriu şi ele tot într-un cod mimetic, dar într-un registru mult mai palid decât mimetismul pro-rusesc. Declarativ, Partidul Comuniştilor susţine că integrarea europeană este o prioritate naţională – dar, cum spune Vitalie Ciobanu într-un text recent, acest “cântec la modă” nu a reuşit altceva decât să priveze Opoziţia anti-Voronin de tema sa predilectă de până în 2005 (care era aderarea la UE). Planul de acţiune Uniunea Europeană – Republica Moldova încheiat în februarie 2005 avea, în momentul bilanţului (martie 2008), rezultate mai curând modeste. Totuşi, Comisia Europeană s-a păstrat pe o linie voit optimistă (în ton cu “noua politică de vecinătate a UE” – meritorii eforturile în acest sens ale comisarului Benita Ferrero-Waldner!) şi în octombrie 2008 s-a dat un nou semnal încurajator privind viitoarea negociere a unui parteneriat bilateral. Nici o surpriză dacă acest semnal va fi prezentat în campania electorală ca fiind o victorie a partidului la putere. Totuşi, relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană au fost mai mult decorative decât efective, şi rămâne de văzut cât mai poate dura acest joc al formelor fără fond ce poate duce la decredibilizarea ambilor cvasi-parteneri.

 3. Administraţia Voronin pare foarte aproape de o “soluţie à la ruse” în privinţa regiunii separatiste Transnistria, dar e foarte probabil ca interesele pe termen lung ale R. Moldova să nu coincidă cu aceasta. Conflictul dintre autorităţile de la Chişinău şi autointitulatele autorităţi (separatiste) de la Tiraspol a fost şi rămâne pârghia cea mai simplă şi mai eficientă prin care Rusia păstrează Moldova în sfera de influenţă a “vecinătăţii sale apropiate”[3]. Nu-i nici o surpriză că Moscova nu a recunoscut regimul de la Tiraspol, deşi liderul Igor Smirnov a făcut eforturi disperate în acest sens şi a apelat la precedentele recente numite Osetia de Sud şi Abhazia. Explicaţia? Moscova nu a fost niciodată propriu-zis interesată într-o reglementare definitivă a problemei transnistrene – pentru că de pe urma tensiunilor de pe Nistru singurele avantaje rămân de partea Rusiei, care-şi legitimează astfel prezenţa “trupelor de menţinere a păcii”. Proiectul federalizării republicii are, în istoria recentă, rădăcini adânci la Kremlin: încă din 1992 ministrul de Externe al epocii, Andrei Kozîrev, declara că “este important ca Moldova să renunţe la planurile sale irealiste. Nu înţeleg de ce Moldova ar trebui să fie cu orice preţ un stat unitar, din moment ce ea cuprinde regiuni cu o istorie şi cu o compoziţie demografică aparte, precum Transnistria şi Găgăuzia”[4]. Aceasta era şi esenţa ulteriorului proiect al deputatului rus Dimitri Kozak, din noiembrie 2003: federalizarea R. Moldova, acordarea unui drept de veto Transnistriei şi Găgăuziei în problemele de politică internă şi externă, menţinerea bazelor şi trupelor ruse pe o perioadă de câteva decade, oficializarea limbii ruse. Administraţia Voronin a protestat faţă de acest plan; dar paşi în direcţia reglementării conflictului nu s-au putut face între timp (din moment ce Rusia, repet, nu era interesată) – şi e foarte posibil ca, din considerente electorale, regimul de la Chişinău să vină în curând cu un set de concesii în spiritul viziunii moscovite. De reţinut că Rusia sprijină “integritatea” Republicii Moldova – dar fără vreo legătură cu fruntariile Basarabiei istorice, ci în sensul republicii moldoveneşti staliniste înfiinţate în 1924 şi (cum spune varianta pro-rusă a istoriei zonei) “eliberate” în 1940 de Armata Roşie. O astfel de “integritate” are toate datele unei capcane.

Rămâne de văzut, de exemplu, dacă ea poate servi interesele pe termen lung ale R. Moldova, începând cu procesul ei de integrare europeană. Mi se pare clar că administraţia de la Chişinău – oricare ar fi aceasta, în fapt – nu va putea amâna pe termen nedefinit o discuţie deschisă a locului şi rolului Transnistriei în viitorul republicii. Nu mă refer aici numai la faptul că menţinerea Transnistriei în graniţele formale ale R. Moldova reprezintă pentru Moscova garanţia cea mai bună că acest stat nu va ieşi din litera şi din spiritul “vecinătăţii imediate” ruseşti şi a sferei de influenţă presupuse de acestea. Din perspectiva unei mereu utile “încorsetări” a Ucrainei, Transnistria este iarăşi folositoare mai curând Moscovei decât Chişinăului. În fine, Transnistria, cu rata sa de criminalitate economico-financiară (şi nu numai) constituie un şah etern la adresa oricărei administraţii moldovene şi are datele de a o face pe acesta din urmă mai deschisă la orice dialog cu Rusia.

Drept care cred că este în interesul factorilor politici dar şi al societăţii civile din  Republica Moldova să mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei[5] din graniţele statului – fie şi pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale. În momentul de faţă, Chişinăul nu poate impune, prin eforturi proprii, domnia legii în zonă – după cum nu poate impune nici democratizarea şi demilitarizarea ei. Ar fi de datoria comunităţii internaţionale să-şi asume o sarcină într-atât de dificilă; şi, de ce nu, ar fi o ocazie pentru Uniunea Europeană de a-şi materializa într-un mod foarte concret propria sa “politică de vecinătate”.

Faţă de o asemenea idee, obiecţiile imaginabile sunt numeroase. Se poate vorbi despre populaţia românofonă din zonă (oricum discriminată) sau despre importanţa economică a unor obiective industriale. Totuşi, principala obiecţie este una de ordin politic: în sensul că o forţă politică locală riscă (dacă avansează o asemenea propunere) pierderi de imagine şi acuze de trădare a interesului naţional etc. Şi totuşi, măcar la nivel de scenariu este cu mult mai probabil ca o Transnistrie aflată sub mandat internaţional să-şi poată începe propria odisee a identificării viitorului dorit, în timp ce R. Moldova s-ar putea focaliza cu mai multă dăruire (şi mai multe şanse de succes) asupra propriului proiect pro-european. În fond, rămâne cu totul de văzut de ce interesul naţional al acelei Republici Moldova care se doreşte modernă şi europeană ar depinde de o regiune în care statuia lui Lenin şi marotele lui Stalin se simt încă în cel mai natural mediu al lor.

 – text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 8, ianuarie-februarie 2009.


[1] Una dintre ele fiind cea a primarului liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care are şi cetăţenie română dar care a fost ales înainte de promulgarea acestei legi restrictive.

[2] Cazul PRO TV Chişinău (în ultimul deceniu, una dintre poveştile media de succes locale), căruia i se refuză licenţe de transmisie în afara Capitalei.

[3] Conceptul de “vecinătate apropiată” face parte din doctrina militară prefigurată, la începutul anilor ’90, de generalul Graciov (ministrul Apărării în acel moment), potrivit căreia armata statului are rolul de a-i proteja pe ruşii ce trăiesc în afara Rusiei, pe teritoriul fostei URSS. Conceptul a revenit din nou în atenţie după războiul georgian din august 2008.

[4] Interviu acordat ziarului Le Monde, 8 iunie 1992.

[5] Vezi şi Adrian Severin, “Memorandum: Ghid pentru relaţia UE cu Rusia”, în Foreign Policy România, septembrie-octombrie 2008.

4 februarie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | 2 comentarii