G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

07/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko doreşte rejudecarea procesului de la Haga cu România (2/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(partea a II-a şi ultima – pentru prima parte, click aici)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Există în politică o paradigmă ce nu se dezminte niciodată de apariţia şi concretizarea ei în momente cheie. Este vorba de nevoia de a improviza la faţa locului. Aceasta devine un gest cu atât mai necesar cu cât personajul ce recurge la ea se află într-o postură delicată. Cursa prezidenţială din Ucraina nu i-a scutit pe nici unul dintre candidaţi de asemenea ipostaze. După ce apele s-au decantat şi turul doi bate la uşă este absolut normal să ne fi obişnuit cu declaraţii şoc[1]. Bunăoară, pe 3 februarie a.c. (exact la un an de la sentinţa tribunalului) Iulia Timoşenko, cotată cu 27.2% imediat după Viktor Ianukovici cotat cu 31.5%, promite să angajeze Ucraina în revizuirea deciziei de împărţire a zonelor economice din Marea Neagră între Ucraina şi România în cazul câştigării alegerilor. Precizarea trebuie privită cu rezervele de rigoare. În fond desfăşurătorul campaniei electorale o arată ca una din ultimele încercări de a câştiga electorat. Ceea ce frapează însă sunt direcţiile în care bate această idee şi beneficiile aferente.

Eventualul câştig de cauză al Ucrainei într-o la fel de eventuală redeschidere a dosarului ar însemna o victorie morală extrem de consistentă pentru politica regională ucrainiană. Ca atare, în cazul exploatării zăcămintelor s-ar contura două avantaje nete. (foto: AFP)

Unul dintre ele ar fi un pas în suplimentarea propriilor resurse de gaz, petrol sau hidrocarburi. În urma crizei declanşate la începutul lui 2009, când Gazprom a încetat livrările complete de gaz către Ucraina, s-a produs o fisură importantă a încrederii pe care clienţii o aveau în capacitatea celor doi giganţi, Gazprom din partea Rusiei respectiv Naftogaz din partea Ucrainei de a-şi rezolva problemele pentru a putea respecta clauzele contractuale în privinţa asigurării necesarului de gaz. Afectate de această situaţie au fost şi Ucraina şi Europa. Problematica conflictului dintre cei doi giganţi depăşea logica unui simplu incident apărut în perioada unui anotimp nefast în care este mai multă nevoie de energie termică decât în oricare perioadă a anului. Întinsă pe o perioadă mai lungă, disputa permanentă asupra preţurilor şi termenelor de livrare a erodat constant şi sigur nădejdea marilor consumatori de gaz de a vedea finalizate neînţelegerile ce subminau atingerea unui echilibru economico-financiar şi politic. Anumite rapoarte au indicat pierderi ce depăşeau 1 miliard de dolari pentru Gazprom plus pierderi substanţiale pentru segmente ale economiei ucrainiene în care prezenţa gazului este obligatorie în procesul industrial. Aşadar, mai multe zăcăminte ar însemna mai multă linişte şi încredere.

Cel de-al doilea avantaj ar fi acela că imaginea Ucrainei în ochii instituţiilor şi grupurilor de interese occidentale ar căpăta o aură înălbită de siguranţa cu care s-ar putea prezenta în faţa Vestului odată ce ar dovedi mai multă coerenţă şi putere în politicile energetice. Ori, se ştie foarte bine că în spatele oricăror posibile negocieri de aderare la UE se aşază, printre altele, reforma continuă, seriozitatea şi respectarea termenelor. Ideea de bază este că, în ciuda eşecurilor înregistrate de-a lungul multiplelor crize ale gazului, în care plata sincopată a datoriilor către marele furnizor Gazprom a etichetat Kievul drept ineficient şi neserios atunci când e vorba de plăţi, câştigarea unui surplus de combustibili gata de exploatat ar aduce consecinţe benefice.

În acest caz, ar fi o bilă albă pentru puterea de convingere şi atitudinea proactivă atât de necesare în relaţiile cu UE.  

Rămâne de văzut în ce măsură  Iulia Timoşenko – în cazul în care ar câştiga alegerile – ar pune în practică promisiunile electorale. Nu cred că ar fi o surpriză însă o atare acţiune venită din partea contracandidatului dacă ar fi acesta cel care câştigă. Masa de joc rămâne deschisă atâta timp cât gazul musteşte în adâncuri.


[1] Este halucinantă violenţa cu care Iulia Timoşenko şi-a demontat adversarul absent de la confruntarea TV, recurgând la expresii ce sfidau decenţa morală şi lingvistică a unui discurs. Respectiva persoană a declarat că încă „i se poate simţi mirosul lui Ianukovici în sală chiar dacă e absent”

Reclame

7 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului cu România pentru platoul continental (1/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(prima parte)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Într-o frumoasă ediţie interbelică, apărea la Ed. Steinberg, sub pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, povestea “Insula Şerpilor”. Departe de gâlceava politică şi economică în care va fi fost aruncat peste ani acest tărâm golaş şi sec în forme de relief, cititorul pătrundea într-un labirint unde forţe nebănuite îi învăluiau imaginaţia ducând-o în unghere obnubilate pentru ca apoi să o lumineze brusc.  Bogăţia locului trebuia cumva sugerată prin fantasticul în care peticul de pământ era scăldat. La data respectivă era doar descrierea literară aceea care sugera voalat abundenţa de simboluri deopotrivă pozitive şi negative, avuţia spaţiului având să fie certificată mai târziu, când, atât existenţa şerpilor magici cât şi cunoaşterea de sine aveau să fie înlocuite de cercetarea ştiinţifică desfăşurată în special sub umbrela unor considerente strategice scăpate de primul impuls al cesiunior teritoriale ale României din 1940.

Indubitabil, aria geografică nu avea să fie omisă de interesele URSS în zona Mării Negre. Ruşii au “primit” insula prin intermediul unui proces verbal de cedare semnat în 1948 dar neratificat de nici una dintre părţi. A urmat apoi  delimitarea apelor teritoriale, acţiune realizată într-o manieră unilaterală de către sovietici. Nefiind pe deplin rezolvată, chestiunea delimitării a dus la negocieri bilaterale aferente acestui proces în pofida unui rezultat descurajant de ştirb ce nu a permis consensul definitiv. Locanta nu a încetat să pună probleme, şi, ca o continuare reală de data aceasta a undei de mister imprimată de poveste, a apărut pe harta intereselor, decenii mai târziu, un element neaşteptat dar plin de semnificaţii şi consecinţe deopotrivă: zăcăminte de petrol şi gaze în zona platoului continental aflat în dispută. Şi de aici începe jocul… (foto: EPA)

(

Până prin anii 90, România nu a putut mişca ceva concret în direcţia obţinerii unei revizuiri a actelor semnate în 1948, chiar dacă s-a prefigurat intenţia de a dezbate chestiuni sinuoase pe care regimul de la Bucureşti ar fi dorit să le tranşeze la Moscova încă de la prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. Se pare că dosarul cu pricina ar fi continut şi câteva file despre Insula Şerpilor.

După destrămarea Uniunii Sovietice, această fâşie de pământ a revenit Ucrainei. Ca o consecinţă a apariţiei unui nou „stăpân”, au urmat negocieri pentru reglementarea raporturilor bilaterale marcate incisiv de cerinţele UE şi NATO – a fost urgentată semnarea de tratate de bună vecinătate. Pentru România,  tratatul semnat cu Ucraina în iunie 1997 nu a reuşit numai a demonstra Vestului felul în care românii sunt capabili să-şi lase la o parte trecutul cu toate întâmplările-i nefericite. Graba cu care diferite aspecte ale tratatului au fost trasate a denotat totodată o viteză dezamăgitoare prin care acelaşi stat român poate să îşi şteargă la o adică şanse reale de profit în probleme stringente de geopolitică. Anii au trecut şi în 2004, ca un rezultat al negocierilor eşuate în privinţa delimitării platoului maritim şi a zonelor economice exclusive, România a acţionat împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga. Procesul a durat până în 2009 când, prin decizia din 3 februarie, părţii române îi reveneau 79,34% adică 9.700 km² din zona în dispută iar celei ucrainiene diferenţa reprezentând 2300 km².

La Kiev, unda de şoc a lovit în ministrul de externe Vladimir Ogrîzko, demis de parlament după încheierea procesului. Ca un pansament a venit însă precizarea făcută de viceministrul afacerilor externe, Aleksandr Kupşinin, ce a declarat că s-a atins o linie de compromis şi s-a eliminat o situaţie tensionată în relaţiile româno-ucrainiene. Statutul formaţiunii, rămasă în posesia Ucrainei, nu a fost menţionat de către CIJ dar s-a convenit o demarcaţie de 12 mile marine, fapt care indică locul ca fiind mai degrabă o stâncă decât o insulă.

Este clar că miza disputei româno-ucrainiene a fost de natură strategică, centrându-se pe accesul în apele teritoriale dar şi una economică ce vizează explorarea şi, eventual, exploatarea zăcămintelor. De reţinut este că ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent de rezultat. (partea a 2-a: duminică, 7 febr. a.c.)

5 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

30/oct/2009 Noul ambasador american Gitenstein, Joe Biden & România

De la rece la cald, locul României în vizita lui Joe Biden

  Filip Vârlan

 

G E O P O L I T I K O N  propune în continuare o analiză a vizitei vice-preşedintelui american Joe Biden la Bucureşti din perspectiva dlui Filip Vârlan, licenţiat în Istorie & pasionat de teme geopolitice, colaborator al EURAST – Adrian Cioroianu

 

Anul 2009 a adus cu sine reconfigurarea intereselor americane în politica externă ce viza Europa Centrală şi de Est, cu un vârf de lance aţintit ceva mai departe spre Rusia şi Caucaz. Rezumând o serie de declaraţii  pe care oficiali de rang înalt din SUA le-au făcut în această parte a Europei, se poate afirma că majoritatea statelor aflate pe agenda politică au avut parte de un duş rece urmat de unul cald ai cărui aburi încă se mai ridică. Nelipsită de pe aceasta listă, România s-a trezit implicată direct într-un joc în care regulile de mutare a pieselor se află în schimbare.

 Să o luăm cu începutul. Pe 12 iunie a.c. preşedintele SUA, Barack Obama, l-a nominalizat pe avocatul Mark Gitenstein, un susţinător al campaniei lui Hillary Clinton la alegerile prezidenţiale, pentru funcţia de ambasador al SUA în România. O lună mai târziu, Senatul i-a confirmat nominalizarea iar ceremonia de depunere a jurământului s-a desfăşurat la Washington în clădirea Eisenhower Executive, de faţă cu vicepreşedintele Joe Biden, acolo unde cel din urmă îşi are biroul.

 Numirea noului ambasador a adus nădejdea unei întăriri a sprijinului pe care România îl are în partenerul său nord american, în pofida asumării uşor unilaterale a acestei axe din partea statului român. Licărirea de speranţă se baza poate şi pe originile româneşti ale Dl. Gitenstein, dornic printre altele să îşi afle locul de baştină al unui străbunic emigrat pe noul continent la sfârşitul secolului XIX. Prima impresie a gâdilat sentimentalismul istoric neaoş pe care nu de puţine ori politica românească şi-a construit ipoteze de lucru. De aici şi speranţa că pe viitor relaţiile dintre cele două state vor găsi un sprijin de la sine în  mandatul noului ambasador, chiar dacă acesta a declarat că va avea ca inspiraţie cei 13 ani în care a învăţat “idealismul pragmatic şi puterea onestităţii” de la actualul vicepreşedinte. Iar aceste precepte, pe care noul ambasador le menţiona, au fost dintotdeauna în slujba politicii de la Washington.

 Robinetul cu apă rece s-a pornit în luna iulie când preşedintele Băsescu a preferat să asiste la masa festivă dată de cei de la Dacia Renault, urmată de o întrevedere cu ministrul de externe turc, decît să asiste la festivităţile legate de Ziua Naţională a Americii. Fără doar şi poate, nemulţumirea preşedintelui îşi avea rădăcinile în neobţinerea răspunsului pozitiv pentru o întâlnire cu Barack Obama. Intensitatea duşului a crescut odată cu atitudinea negativă manifestată de către investitorii americani, avându-l ca portavoce pe Dl Gitenstein, prin care s-a subliniat că o colaborare strânsă în plan economic presupune transparenţă, legalitate precum şi existenţa unui sistem financiar solid, capabil să asigure un “cash flow predictibil în privinţa plăţilor”[1] atunci când este vorba de investiţii. Lupta împotriva corupţiei, consolidarea statului de drept, continuarea reformei au fost câteva teme a căror importanţă a fost evidenţiată de noul ambasador. Aparent discursul nu aduce nimic nou în afara temelor cu care Occidentul ne presează de ani buni. Problema este contextul fragil al crizei economice şi în special al celei politice din România.

În luna septembrie, după ce preşedintele Băsescu a avut o întâlnire cu ambasadorul SUA în care acesta i-a înmânat acreditările, Cotrocenii au lăsat să se întrevadă încă odată nemulţumirea referitoare la faptul că o vizită la nivel de şefi de state nu se poate realiza în acest an datorită agendei încărcate de la Casa Albă. Şi cam atât despre România şi SUA în septembrie.

 Privind la o scară mai extinsă decât relaţiile româno-americane, decizia lui Barack Obama din 17 septembrie a.c. de a  suspenda proiectul scutului antirachetă din Europa de Est  a zguduit din temelii aşteptările Poloniei şi Cehiei la o prezenţă mai solidă a SUA în zonă. Şi, această veste a apărut fără ca în prealabil să existe un mesaj solid venit din partea administraţiei americane în privinţa nerecunoaşterii sferelor de influenţă, aşa cum s-a petrecut în cadrul vizitei vicepreşedintelui Joe Biden în Georgia şi Ucraina din luna iulie. Din intâmplare sau nu, decizia a fost făcută public la o dată plină de încărcătură emoţională pentru polonezi care comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS. Cumva, omiterea acestor detalii trebuia reparată….. 

 De la rece la cald

Vizita lui Joe Biden la Varşovia, Bucureşti şi Praga a venit ca un pansament la evenimentele petrecute în luna septembrie iar acţiunea s-a extins şi asupra României chiar dacă cele vizate direct erau Cehia şi Polonia. De asemenea, privită din spaţiu, mişcarea diplomatică a înaltului demnitar american în această parte a Europei corespunde unui triunghi extrem de ascuţit care ţinteşte şi spre Bucureştiul aflat oarecum separat de linia Praga-Varşovia. Vom vedea că acest lucru nu este întâmplător.

 Strategia geopolitică a Casei Albe avea nevoie de aprofundări puse într-un mediu ce se vroia deschis dialogului, mai ales că Premiul Nobel pentru pace tocmai ajunsese la Washington. Mediul a devenit fragil pentru state precum Polonia sau Cehia (dupa 17 septembrie), propice în speranţe pentru Georgia sau Ucraina (după iulie), sau predispus la nedumeriri pentru România (după mai multe refuzuri). Ideea care a stat la baza declaraţiilor a fost că SUA nu doresc să sacrifice ţările din această parte pentru a îmbunătăţi relaţiile cu Rusia. Şi ca să inversăm retorica bancului în care personajului nu i s-a dat ci dimpotrivă i s-a luat, în cazul de faţă, sprijinul american acordat Europei de Est, reprezentat şi prin scutul antirachetă, nu s-a luat, ci se va da într-o formula nouă. Atât în Polonia cât şi în Cehia, Biden a obţinut confirmarea intenţiei celor două state de a sprijini varianta actualizată a planului de scut. Mare parte a sistemului va fi instalată la o bază militară din Polonia, în timp ce radarul va fi în Republica Cehă, fiind susţinut şi de unităţi navale capabile de ripostă imediată şi aflate în mişcare, conform unui posibil plan.

Iată cum de la rece s-a trecut la cald. După Varşovia, următoarea capitală a fost Bucureşti. De unde la început de septembrie preşedintele Băsescu primea semnale negative în privinţa întrevederii cu Barack Obama, o lună mai târziu vicepreşedintele american se afla la Bucureşti într-o vizită pregătită chiar de ambasadorul SUA. De această dată, Mark Gitenstein a fost mult mai flexibil şi maleabil. Parcă nici problemele economice din România nu mai deranjau atât de puternic. Ba dimpotrivă, Traian Băsescu a fost felicitat pentru numirea Alexandrinei Gătej, fost preşedinte al Camerei de Comerţ SUA-România, în funcţia de consilier în chestiuni ce ţin de relaţii economice internaţionale [2].

Joe Biden şi-a început discursul printr-o idee ce vine să sprijine fundamentul relaţiilor româno americane şi anume existenţa unei democraţii adevărate capabile să se manifeste într-o perioadă atât de importantă pentru viaţa unui stat cum este aceea a  alegerilor prezidenţiale. De aici şi relaţiile ancorate în setul de valori comune ce permit o colaborare la nivel bilateral în multe domenii de activitate precum securitate, relaţii comerciale, investiţii.

 În domeniul securităţii, prezenţa românească în Afganistan şi Irak se axează nu numai pe o decizie politică ci şi pe fapte concrete ce ţin de vitejia soldaţilor români, afirma Biden. Principiile menţionate s-au bazat pe o memorie colectivă dispusă la a înregistra acele momente în care meritele militare nu s-au obţinut numai prin puterea armelor de foc, ci şi prin dăruire şi forţă. Trecând la aspecte strategice, Biden a afirmat la Bucureşti că adoptarea de către guvern a noului plan antirachetă reprezintă o decizie importantă în configurarea (sau mai bine zis reconfigurarea) strategiei de apărare în Europa.

Următorul topic a fost despre Republica Moldova. SUA speră că fenomenul  democratizării va aduce o stabilitate care să-i permită Moldovei pregătirea necesară admiterii în structurile euro-atlantice. Nici domeniul energetic nu a fost lăsat la o parte chiar dacă a fost amintit şi legat de calităţile de leadership ale preşedintelui Băsescu.

În partea finală, Joe Biden a ţinut să evidenţieze relaţia specială pe care o are cu Mark Gitenstein, caracterizat ca o persoană cu experienţă în diplomaţie şi cu acces direct la biroul vicepreşedintelui. Cu alte cuvinte, acţiunile ambasadorului au girul superiorului.

 Privită din punctul de vedere al relaţiilor România SUA, vizita acoperă într-un fel vidul creat de motivaţiile agendei prezidenţiale americane indisponibilă la vizita lui Băsescu la Washington. Desigur, nu acesta a fost mesajul iniţial dar în orice caz tonul cu care a fost expusă colaborarea dintre Biden şi Gitenstein avea darul de a asigura profesionalismul şi intenţiile de colaborare strânsă pe viitor. Iar aprecierile de care preşedintele român s-a bucurat sunt o mână întinsă prieteneşte dar şi un gest de politeţe şi obligaţie. Nu sunt însă de părere că numai intensitatea contactelor la nivel superior va trebui să preocupe în următoarea perioadă, ci şi ideile pe care Biden le-a lăsat să se citească printre formulări serioase şi oficiale.

 O întrebare firească ce ar fi trebuit pusă la început era asupra motivului solid al prezenţei vicepreşedintelui în România, din moment ce chestiunea amplasării scutului se rezuma la Cehia şi Polonia. Poate răspunsul vine din altă parte, de la o altă întrebare. Unde a vorbit Joe Biden cel mai mult despre importanţa eforturilor de apărare în faţa ameninţărilor venite din afara Europei? La Biblioteca Central Universitară din Bucureşti, în faţa unui auditoriu format din studenţi şi politicieni, după ce a primit asigurări de sprijin referitoare la noul proiect de scut din partea şefului statului român. România nu a făcut parte din planurile iniţiale ale scutului antirachetă chiar dacă este un partener al SUA şi membru NATO. Însă, prin noua reconfigurare a politicii externe americane în această zonă, Biden a extins arealul importanţei strategice şi asupra altor state partenere ale SUA sau implicate în resetarea sferelor de influenţă. S-a evidenţiat pericolul pe care îl pot reprezenta rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune deţinute de noi state după sfârşitul Războiului Rece. Adresa directă era la Iran şi printre cei ameninţaţi sunt şi state din Europa Centrală şi de Est, adică aliaţi ai SUA. În acelaşi timp, poziţia României în partea sudică a triunghiului conduce la ideea că resetarea geopoliticii în acest spaţiu nu va lăsa pe afară nici flancul sudic lăsând să se înţeleagă importanţa Greciei, Bulgariei sau Turciei.

Momentul a fost propice cu atât mai mult cu cât Rusia va continua colaborarea cu Teheranul iar prezenţa americană în această zonă de influenţe disputate este şi o manifestare de forţă.[3] Astfel, România oferă o dublă arie strategică. Pe de-o parte, oferă o punte de desfăşurare a operaţiunilor aviatice în spaţiul Orientului Mijlociu, iar pe de altă parte se află implantată într-o arie în care Rusia îşi apără sau recapătă puterea de dominare. Nu degeaba discursul a dedicat un spaţiu important aşteptărilor euroatlantice în legătură cu democraţia în Moldova. Iar această chestiune vizează interesele directe ale României.  Administraţia americană a găsit o formulă eficace prin care să îşi facă simţită prezenţa la nivel oficial în Europa de Est. Pentru Polonia şi Cehia vizita a semnificat un răspuns pozitiv cu efect tranchilizant, cel puţin pentru o perioadă. Binele este perceptibil şi pentru România, chiar dacă o vizită oficială la Washington ar fi însemnat cel puţin la fel de mult pentru politica externă şi cu siguranţă mult mai mult pentru Traian Băsescu.  

De la rece la cald aşadar, cu speranţa multora ca acest popas în Europa de Est să nu fie  o simplă bătaie pe umăr însoţită de jovialul surâs american. Deocamdată iarna se aproprie şi, după cum e vorba pe la noi, aceasta vine de undeva dinspre Nord Est.

 


[1] Discursul amabasadorului Gitenstein din data de 10 septembrie 2009, a se vedea în http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/companiile-americane-care-fac-afaceri-cu-statul-roman-se-plang-de-lipsa-de-planificare-de-la-cash-flow-la-proiecte-de-infrastructura/sumar-articol/1505978/

 [2] a se vedea  în http://www.cotidianul.ro/vizita_lui_biden_intre_interes_diplomatic_si_economic-101451.html

[3] a se vedea comentariul companiei de analiză Stratfor în http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_18538/Vicepresedintele-american-Joe-Biden-la-Bucuresti.html

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/oct/2009 EURAST recomandă: Filip Vârlan despre „triunghiul” Turcia, Armenia, UE

Despre condiţionalitate, bazar şi acordul turco-armean

 

Filip Vârlan

 

Filip Vârlan este un absolvent meritoriu al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; în prezent, lucrează într-o multinaţională din Bucureşti. Păstrează însă interesul pentru temele istorico-geopolitice cu impact în actualitate. Recomandăm cititorilor noştri acest text al său, scris special pentru G E O P O L I T I K O N  – Adrian Cioroianu

 

Unu, doi, trei…. Nu e vorba despre o simplă numărătoare, ci de trei situaţii ce aparent nu au nici o legătură între ele, reuşind să trişeze dorinţa de a le închega şi plasa în contextul dorit. Voi încerca totuşi să le prezint mai întâi în varianta scurtă pentru ca mai apoi să le extind.

 Numărul unu: după câţiva ani în care proaspetele democraţii, din la fel de proaspăta Europă Central-Estică eliberată din nevralgia cu tentă roşie ce a durat mai multe decenii, au „încercat” Vestul prin politici când mai prudente, când mai incisive, Uniunea Europeană înfăţişa într-o formă compactă criteriile de pornire în procesul de extindere către Estul Europei. Se întâmpla în 1993 la Copenhaga; partea cea mai dificilă avea să urmeze.

 Numărul doi: într-o frumoasă după-amiază de august (a.c.) la Istanbul, o turistă de pe plaiurile mioritice îşi clătea ochii prin bazarul central plimbându-se printre vitrinele  ticsite până la refuz cu aur. Pentru cei cunoscători, şi cu siguranţă că sunt destui, simpla curiozitate a turistului în faţa hăţişului comerţului de tip oriental scoate de după tejghea chiar şi pe cel mai insignifiant negustor dornic de profit. Persoana respectivă nu a scăpat de această abordare directă ce a început cu o invitaţie într-o engleză aşa cum numai turcii ştiu să o nuanţeze: „We have very nice…everything”. Depărtându-se uşor de insistenţele negustorului, aude din spate un fel de strigăt plin de patetism dar cu siguranţă foarte studiat: „What’s wrong with us, Lady?”

 Numărul trei: pe 10 octombrie (a.c.) Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, dădea ultimele telefoane din limuzina aflată în parcarea unui hotel din Zürich. Interlocutorii, ambii Miniştri de Externe, Eduard Nalbandian din partea Armeniei şi Ahmet Davutoglu din partea Turciei, păreau să facă zadarnice încercările administraţiei americane de a obţine un acord între cele două state. Spre norocul celei care a dat telefoanele, operaţiunea a reuşit chiar dacă viitorul rămâne să o demonstreze.

 Copenhaga 1993

Criteriile de care un stat candidat la statutul de membru al UE trebuia să ţină seama în negocieri prindeau o formă ce se baza pe trei direcţii principale. Primul criteriu se axa pe necesitatea existenţei unei stabilităţi instituţionale care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi statul de drept. Următorul criteriu cerea dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor pieţei precum şi concurenţei. Nu în ultimul rând, al treilea criteriu stabilea un caracter funcţional şi tehnic al aderării şi anume adoptarea acquis-ului comunitar înainte de integrare.

Istoria extinderii UE către Est a întărit perceperea condiţionalităţii ca instrumentul cel mai eficace în negocierile cu ţările candidate. Complexitatea acesteia impune cu siguranţă diverse modalităţi de analiză. O posibilă abordare împarte condiţionalitatea în două părţi ce au un caracter mai degrabă complementar decât diferit. Cu alte cuvinte, este vorba de un prim tip de criterii democratice care conţineau principiile politice ale Uniunii însoţite de normele drepturilor omului şi care s-au conturat în faza iniţială a tranziţiilor postcomuniste din Europa. Totodată, ele au stat la baza relaţiilor dezvoltate între candidaţi şi Comunităţile Europene la acea vreme. Al doilea tip de condiţionalitate este de caracter tehnic şi strict relaţionat cu adoptarea acquis-ul în faza negocierilor avansate. El şi-a pus amprenta cu precădere în ultima parte a procesului de extindere, încercând să nu piardă din vedere stabilitatea dimensiunii democratice fără de care legislaţia nu ar fi putut fi implementată.

Transformarea în tinere democraţii părea să depăşească nucleul intenţiei strict politice devenind un fel de trend pentru totalitatea candidaţilor din această parte a Europei la statutul de membru UE. Fără a obţine o suprapunere totală a formelor pe fond, principiile democratice au avut de parcurs un drum relativ liniar în majoritatea statelor, respectarea minorităţilor funcţionând la parametrii normali mai în toate cazurile cu câteva excepţii dintre care făcea parte şi Slovacia guvernării Meciar. Cu siguranţă că respectarea drepturilor omului şi dorinţa de integrare au mers în tandem. În schimb, dacă existenţa unui stat de drept părea un obiectiv aparent mai uşor de decretat decât de demonstrat pentru candidaţi, construcţia unei legislaţii care să pună la adăpost drepturile minorităţilor a părut un punct dificil de atins şi a fost retrasat ori de câte ori a scăzut şi opinia proaderare.

În procesul de integrare al statelor Est europene, drepturile minorităţilor nu au fost singurul milestone însă cu siguranţă că au contat chiar şi atunci când criteriile politice făcuseră loc aspectelor tehnice juridico-economice. Iar cazul Turciei, cu un statut geografic incert, cu o apartenenţă la un val de aderare specific ce a depăşit dimensiunea celui Central Est european, având şi cu un trecut necomunist, nu face excepţie. 

 „What’s wrong with us, lady?” 

Lăsând la o parte răsfăţul comerciantului turc, întrebarea centralizează anumite dubii pe care Vestul le are în legatură cu Turcia sau cu turcismul în genere. Actor principal în istoria Europei, Turcia a trecut prin diferite maniere de percepţie profund contextualizate. De la Imperiu Otoman, responsabil cu principala ameninţare pentru lumea creştină, la naşterea statului modern turc la începutul secolului XX şi continuând cu rolul prooccidental jucat în ultimii 50 de ani, societatea turcă a ajuns să fie percepută pe de-o parte ca cea mai deschisă latură a lumii musulmane iar pe de altă parte ca un elev inconsecvent atunci când vine vorba de adaptarea la valorile vestice. Lecţiile la care acest elev a început să participe au luat amploare în momentul în care Comisia Europeană a lansat în Decembrie 1989 ideea că Turcia ar putea deveni membru al Comunităţilor Europene. În prudenţa-i specifică, Comisia a accentuat necesitatea întrunirii unor condiţii mai favorabile ţinând cont de situaţia politică şi economică precum şi de relaţiile cu Grecia plus conflictul din Cipru. Consiliul European de la Luxemburg a decis în 1997 începerea negocierilor cu statele Central Est europene inclusiv Cipru dar nu şi cu Turcia.

Recunoaşterea definitivă ca şi candidat a survenit la Consiliul European de la Helsinki în decembrie 1999, pentru ca în 2002 să se pună bazele unui plan de începere a negocierilor.

Indiferent de viteza cu care s-au succedat tratativele, au existat şi încă mai există anumite chestiuni sensibile ce ţin de respectarea drepturilor omului. Acelaşi elev, silitor când este vorba de comerţ, ca dovadă că în cazul capitolelor precum uniunea vamală sau politica industrială „nu sunt aşteptate dificultăţi majore”, devine alunecos în faţa lecţiei privind libertatea de exprimare ce conţine la rându-i şi nişte resorturi istorice. Controversatul Articol 301 din Codul Penal Turc, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, specifică în forma sa iniţială ilegalitatea oricăror critici catalogate facil ca insulte la adresa Turciei, a etniei turce sau a instituţiilor guvernamentale din statul respectiv. În 2008 prevederile sale erau schimbate, ilegalitatea fiind redusă doar la insulte la adresa turcismului.

Ca o consecinţă absolut reală, lecţia despre libertatea de exprimare s-a transformat repede în lecţia de istorie în momentul în care scriitorul Orhan Pamuk a făcut referire directă într-o publicaţie elveţiană la uciderea a treizeci de mii de etnici kurzi şi a unui milion de armeni de către turci. Nefiind singurul caz în care o persoană a intrat sub incidenţa Articolului 301, o serie de alte personalităţi, precum jurnalistul Perihan Magden sau scriitorul Elif Şafak şi lista continuă, au avut parte de incidente juridice, menţionarea unei “pete istorice” proeminente pe obrazul turc, şi-aşa înăsprit de numeroase conflicte şi mândrii imperiale, a reprezentat un moment de prea mare încărcătură etică încât să fie tratat cu usurinţă. 

 10 Octombrie 2009

În aceeaşi ţară în care Orhan Pamuk deschidea cutia Pandorei, Hillary Clinton punea la punct ultimele detalii înaintea semnării acordului între Turcia şi Armenia. Restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări reprezintă un punct cheie în configurarea geopolitică a zonei şi în viitoul relaţiilor externe dintre statele ce o compun. În  bună măsură, prezenţa americană la semnarea acestui acord, rod al unei efort de peste 9 luni susţinut de Hillary Clinton, poate fi pusă la acelaşi nivel cu interesele pe care Rusia sau UE speră să le vadă dând roade. Încheierea acordului nu a fost lipsită de palpitaţiile aferente unei relaţii tensionate între Turcia şi Armenia care au reuşit cu greutate să reînvie speranţa redeschiderii graniţelor. Astfel, o ultimă variantă a discursului pe care partea turcă urma să-l ţină a intrat în posesia Secretarului de Stat al SUA chiar în ajunul ceremoniei. Ce conţinea prima variantă? Este greu de spus, însă cu siguranţă că noua variantă venea să atenueze temerile şi suspiciunile mari existente de ambele părţi.

Acordul s-a confruntat pe fundal cu  opoziţia puternică venită din partea diasporei armene care a cerut şi cere în continuare ca Turcia să recunoască genocidul comis în 1915. Graniţa de 325 de km închisă de 16 ani are un sprijin mai mult decât puternic în graniţa mentalului colectiv care se proiectează în două oglinzi diferite. Patina timpului s-a incrustat într-un fel specific în ambele cazuri. Pentru Armenia uciderea a peste un milion de etnici reprezintă un obstacol ce nu poate fi depăşit de nici un fel de înţelegere comercială care, chiar dacă ar aduce profituri serioase, nu ar putea obţine susţinerea morală. Pentru Turcia, o posibilă admitere a crimei ar pune serioase întrebări referitoare la principiile pe care statul modern turc şi-a pus temelia.

Semnarea acordului pare să fi evitat o abordare directă a acestui subiect, recunoaşterea de facto din partea Turciei fiind înlocuită printr-o comisie care să analizeze arhivele din perioada Primului Război Mondial pentru a se configura dimensiunea atrocităţilor.

 Iată aşadar un mozaic de neînţelegeri, resentimente, interese economice şi politice aflate într-o permanentă reconfigurare ce aparţine unei arii în care turcismul este ocrotit prin lege şi contestat prin oameni şi fapte istorice. Între condiţionalitatea cizelată de-a lungul negocierilor UE cu statele din Europa Centrala şi de Est, atitudinea languros intrigată a comerciantului turc din bazar şi telefoanele lui Hillary Clinton există un liant care ne oferă o viziune panoramică a transformărilor petrecute în această parte a lumii în ultimii 20 de ani.

Exact acest liant l-a rezumat un taximetrist din Istanbul într-o splendidă seară de vară pe malul Bosforului puternic iluminat, când îşi conducea clienta la hotel pe nişte căi ocolite intenţionat pentru un surplus de bani, totul spre disperarea celui care trebuia să plătească. De partea cealaltă începea Asia, în faţă se întindeau Balcanii iar dinspre scaunul şoferului o voce jucauşă spunea: “panoramík, madám!” 

 (20 octombrie 2009)

22 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Un comentariu

21/oct/2009 Avanpremieră: mîine, despre Turcia spre UE, via Armenia

Nu rataţi mîine, 22 octombrie a.c., un text al lui Filip Vârlan – absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti – despre complexitatea relaţiei turco-armene (cu influenţe din UE sau SUA) în contextul actual.

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu