G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

27/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda (4/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 4/4)

Oricum, dacă prezenţa lui Antonescu i-a nemulţumit pe sovietici, ceea ce i-a intrigat pe cititorii români a fost prezenţa în roman a lui Nicolae Ceauşescu. Este indubitabil că această prezenţă a fost preţul plătit pentru privilegiul de a face din mareşalul Antonescu şi epoca sa subiect al unei cărţi sortite unui succes sigur prin chiar acest subiect inedit.

Ion Bârladeanu, colaj (4), 1990

Capitolul XI, aproape imediat următor prezentării acelui Antonescu retras în pacea apartamentului matern, este dedicat unui tânăr (pe nume Ionică) a cărui descriere începe în aceeaşi seară de Crăciun a anului 1940, în timp ce el rememorează felul în care decurseseră ultimii ani. În celulele comuniştilor, “[t]înărul revoluţionar, cu ochii deschişi în lumina sinistră a becului care nu se stingea niciodată“ (un tânăr de 16 ani, dar care deja avea în spatele său “şase ani de activitate“ în mişcarea subterană comunistă[1]) “gândea că întâmplările legate de recrutarea lui erau cele mai frumoase amintiri din cruda sa viaţă“[2]. Tânărul din roman este lesne identificabil prin reperele sale biografice: legat, prin apartenenţa sa politică, de grevele de la Griviţa din 1933, el se dusese din proprie iniţiativă după acei grevişti “la procesul lor, tocmai la Craiova, (…) cu petiţii şi semnături în buzunar“. Puse în faţa acestei manifestări de dârzenie juvenilă, autorităţile “l-au dat pe mâna jandarmilor să-l ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile la spate, în cătuşe, ca pe un răufăcător“[3]. Astfel încât “băiatul (…) mic de statură (…) [şi cu] forţă în el, a pornit-o la drum astfel, cu soldatul lângă el“. Cuvântul “semeţ“ apare de două ori în următoarele două pagini[4] ori de câte ori este vorba despre comportamentul băiatului care, în ciuda tratamentului, “se ţinuse tare“[5] şi “mersese neîncetat timp de şapte zile, de dimineaţa până seara“, timp în care “[c]âte-o muiere îi dădea apă şi câte o felie de pâine, pe care băiatul o mânca ţinându-şi cătuşele în faţă“[6]. Ajuns în cele din urmă în satul său natal, băiatul este predat familiei sale – adică unui tată îngrijorat şi unei mame care “izbucnise în plâns“. Trecutul extra-revoluţionar al tânărului[7] oferă şi el un dèja vu: sora mai mare a tânărului este amintită ca fiind muncitoare la Bucureşti, oraş în care şi băiatul învăţase o meserie lucrând la mici patroni; băiatului, încă de mic, fusese pedepsit pentru încăpăţânarea lui, dar tot lui nu-i era frică de întuneric şi îşi încuraja fraţii (“Mergeţi cu mine!“ zicea el şi le insufla astfel curajul“) să meargă seara în pădure; când mâncarea pe masa familiei nu era îndestulătoare, tânărul se ridica senin, spunând “Nu mi-e foame!“; tot el mergea desculţ la şcoală încă de la începutul lui februarie (datorită stării de precaritate materială a familiei) şi învăţa de pe cărţile altora (din acelaşi motiv), ceea ce nu-l împiedica să aibă cele mai bune rezultate din clasă, pentru că “avea o memorie deosebită, îi ajungea să citească o singură dată lecţia şi să reţină şi să nu uite nimic”. Toate aceste detalii “biografice” ale lui “Ionică” sunt lesne reperabile: ele apar aidoma în cartea din 1971 a lui Michele-Pierre Hamelet despre liderul N. Ceauşescu[8]. Marin Preda le preia întocmai. După cum preia şi el detaliul foarte sugestiv că în noiembrie 1940, când legionarii intraseră în închisoare şi asasinaseră câţiva foşti miniştri şi funcţionari de stat al regelui abdicat Carol al II-lea, ei nu putuseră trece în sectorul unde se aflau deţinuţii comunişti pentru că soldaţii îi apăraseră pe aceştia. Din punct de vedere istoric, aceasta este o pură fantezie.

În fine, discuţia dintre tânărul revoluţionar adus acasă şi tatăl său, din finalul capitolului, trimite şi el prin parafrază la aceeaşi binecunoscută morală a poemului lui Bolintineanu: băiatul îşi anunţă familia că va pleca de acasă chiar de a doua zi, pentru a-şi continua lupta. Tatăl cedase, ştiind că acest băiat este cel mai dârz dintre toţi cei zece copii ai săi; mai mult, tatăl “[v]ânduse cele două oi pe care le avea şi îl lăsase să plece acolo unde îl chema soarta…“[9].

Greu de crezut că, în România patriarhală a anilor ’30, un tată de familie săracă ar fi fost dispus la un asemenea gest de conştiinţă civică şi politică pentru a-şi încuraja fiul – un adolescent fără un rost al lui, în acel moment. Marin Preda, el însuşi fiu de ţăran, pare a nu-şi pune această problemă (dealtfel, episodul cu vânzarea oilor de către tatăl foarte înţelegător este preluat tot de la Hamelet).

Oricum, se cuvine precizat că, imediat după 1990, romanul lui Preda a fost retipărit într-o nouă ediţie[10]. Cu de la sine putere şi în numele obsesiei pentru de-ceauşescizare din acel moment, redactorul acesteia[11] a suprimat capitolul care vorbeşte despre Ionică – Ceauşescu.

Ar fi fost autorul, Marin Preda, de acord cu acest lucru? Este, în realitate, atât de simplu să operezi chirurgical purificarea unei literaturi? Ambele întrebări rămân pe mai departe deschise.


[1] Ibidem, p. 169.

[2] Ibidem, p. 163.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, pp. 164-165.

[5] Ibidem, p. 166.

[6] Ibidem, p. 167.

[7] Ibidem, pp. 168-169.

[8] Michel-Pierre Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Ed. Politică, Bucureşti, 1971 (ed. franceză Nicolae Ceauşescu. Présentation, choix de textes, Ed. Seghers, Paris, 1971).

[9] Preda, Delirul …,, p. 169.

[10] Marin Preda, Delirul, Ed. Expres, Bucureşti, 1991.

[11] Jurnalistul Ion Cristoiu.

_________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

27 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceausescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (3/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(doua studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 3/4)

Fişa biografică a personajului Ion Antonescu – începută în capitolul VIII al cărţii şi continuată în capitolul IX[1], cel care-l prezintă pe general în postura unui fiu care se retrage în locuinţa mamei sale, în după-amiaza zilei de 24 decembrie 1940, nu pentru a sărbători Crăciunul, ci pentru a fugi de toate gândurile care-l chinuiesc – este relativ[2] exactă şi cu atât mai persuasivă cu cât este prezentată prin mijloacele romanţării proprii literaturii. În halat şi în papuci de casă, Conducătorul Antonescu trece în revistă – prin voinţa scriitorului Preda – toate etapele ascensiunii sale, din 1917 şi până în septembrie 1940 când, oarecum împotriva convingerilor sale, urmează să-i asocieze la guvernare pe legionarii din Garda de Fier. O rememorare şi o analiză a situaţiei curente în care mama sa devine nu numai confesor, dar şi consilier. Toate personajele reprezentative ale epocii sunt prezente, cu explicaţii succinte, în această prezentare a lui Antonescu: I. Gh. Duca, generalul Zizi Cantacuzino, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, regele Carol al II-lea, metresa acestuia Elena Lupescu, Nicolae Iorga, mareşalul Palatului Urdăreanu, Horia Sima, Gh. Tătărescu ş.a. O astfel de sinteză a istoriei interbelice a României cititorul mediu român nu mai întâlnise în nici un roman publicat în ţară. În plus, în lunga discuţie dintre Conducătorul Antonescu şi masa sa cititorul putea întrevede, vag, un ecou al altui episod literar-mitologic: discuţia, ceva mai plină de dramatism, dintre Ştefan cel Mare şi mama sa, din poemul clasic “Mama lui Ştefan cel Mare“ a lui Dimitrie Bolintineanu, piesă literară cunoscută tuturor românilor cu educaţie medie – din moment ce ea s-a aflat timp de decenii în manualele de literatură română pentru şcoala generală. Din punctul meu de vedere, această parafrază literară nu este accidentală, ci urmărită de autor. Ca şi la Bolintineanu, la Preda ultima replică a mamei este una prin care, îmbărbătându-şi fiul, îl trimite să continue lupta începută deja. Desigur, tocmai această umanizare a personajului – alături de argumentarea campaniei sale militare de recucerire a Basarabiei pierdute în vara anului 1940 – sunt cele ce au stârnit protestele sovietice în lunile următoare apariţiei cărţii.

Ion Bârladeanu, colaj (3), 1990

Dar Antonescu nu este singurul Conducător prezent în roman. Nu prezenţa sa este cea care i-a şocat cel mai mult pe români şi nici acele replici cu cheie în care cititorul a încercat găsirea unor sensuri mai proprii anilor ’70 decât anilor ’40 – precum, pe de o parte, prezentarea unei societăţi în care presa liberă era realmente o putere în stat, aşa cum ea nu mai era în România anului ’75, mai ales după tezele din iulie 1971 sau după legea presei din martie 1974; sau, pe de altă parte, aceste trei fraze din convorbirea telefonică pe care, în acel 24 decembrie 1940, Ion Antonescu ar fi avut-o cu mama sa, prin care o anunţa despre intenţia de a o vizita: “Nevastă-mea m-ar stingheri şi m-ar irita… Maria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, ştii, are idei… N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung“[3] (subl. m., A.C.) – spune Antonescu mamei sale. Şi, dat fiind că zvonul referitor la divergenţe între Elena Ceauşescu şi mama soţului său circulau deja în societatea românească şi dat fiind că soţia Conducătorului din anii ’70 părea ea însăşi tot mai dornică să-i fie recunoscute ideile ce urmau ascensiunii sale politice grăbite, cititorii români au dorit ca în aceste fraze să găsească un atac subtil dar eficace nu la prea puţin cunoscuta Maria Antonescu, fosta soţie a lui Ion Antonescu, ci la Elena Ceauşescu, contemporana lor. (continuarea – mîine)


[1] Preda, Delirul …, pp. 131–159.

[2] Spun relativ pentru că, în dorinţa de a sublinia anglo- şi francofilia lui Antonescu, Preda aminteşte numirea acestuia, în 1924, ca ataşat militar la Londra, dar şi faptul că acesta ar fi fost “şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii francezi drept cel mai bun“ (Preda, Delirul …, p. 132). Or, acest din urmă detaliu este cu totul fictiv. Antonescu nu a fost absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr; în ciuda faptului că acest detaliu pus în circulaţie de Preda a fost în mod repetat infirmat de istorici, el dăinuie încă în discursul public românesc până astăzi.

[3] Ibidem, p. 131.

__________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

26 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

25/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (2/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 2/4)

Al doilea exemplu este, din punctul meu de vedere, cu mult mai notabil decât acesta abia amintit. Parabola din 1973 a lui Titus Popovici pleca de la un episod politic real – investigarea, de către o comisie, la sugestia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a misterelor legate de moartea lui Pătrăşcanu – şi sfârşeşte, firesc date fiind condiţiile, într-un compliment făcut celui ce simbolizează schimbarea politică la vârful partidului. Parabola ce urmează pleacă şi ea de la un sâmbure de adevăr, dar dezvoltarea ei trece graniţele unei imense fraude cauţionate în epocă, tot mai explicit, de istoriografia română.

În prima parte a anului 1975, Marin Preda, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori români ai secolului XX, publică romanul Delirul, dramă socială şi istorică pusă pe fundalul începutului anilor ’40, în mediul jurnaliştilor bucureşteni, dar cu extinderi profunde în restul unei societăţi pe care autorul o descrie cu o admirabilă îndemânare[1].

Autorul însuşi era chiar şi atunci un caz în sine: aproape, în perioada debutului, de preceptele realismului socialist pe care umanizează graţie unui talent rar, văzut după 1971 drept unul dintre “rezistenţii“ cei mai redutabili faţă de planul oficial de reideologizare în forţă a creaţiei artistice, Marin Preda este deja la mijlocul anilor ’70 unul dintre scriitorii al căror prestigiu le permite să nu amestece literatura şi politica mai mult decât o cere stricta conjunctură. Preda nu a fost un disident, dar era în 1975 – şi va rămâne până la moartea sa, în 1980 – o hard nut to crack pentru regim[2], chiar şi în ciuda serviciilor indirecte pe care, din poziţia sa în lumea literară, le aducea acestuia. Tocmai din perspectiva acestor servicii indirecte romanul Delirul este şi cel mai interesant: el ilustrează în egală măsură individualizarea scriitorului, prin abordarea unei teme până atunci puternic tabu-izată de către discursul oficial, dar o face printr-o concesie al cărei caracter extraordinar derivă tocmai din faptul că ea este făcută de Marin Preda şi nu de un alt autor.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Potrivit tuturor interpretărilor – inclusiv cele ale criticilor şi istoricilor literari apropiaţi scriitorilor –, Marin Preda s-a documentat câţiva ani pentru acest roman, pe care în momentul apariţiei avea încă intenţia să îl continue cu un al doilea volum[3] – o idee rămasă numai în stadiu de proiect. Detaliul cel mai discutabil în analiza acestui best seller beletristic priveşte eventualul sprijin de care Preda s-ar fi bucurat, din partea regimului, pentru această documentare; faptul că acest sprijin ar fi fost acordat şi primit nu este încă dovedit de manieră tehnic-formală, dar este considerat ca foarte posibil de către majoritatea celor avizaţi direct sau tangenţial[4]; este cunoscut faptul că toţi cei care – fie ei istorici sau artişti plastici –, cu acordul regimului, abordau teme delicate ale istoriei recente, beneficiau de acest sprijin, care mergea uneori chiar până la selectarea documentelor, lucrărilor sau fotografiilor ce urmau să fie avute în vedere.

Caracterul excepţional al aceste apariţii a fost dat de personajul care devenea eroul indirect al cărţii: mareşalul Antonescu, Conducătorul României între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944. Dat fiind discursul efectiv univoc practicat în mod oficial în ţară despre acest general – ulterior mareşal – care în iunie 1941 implicase România în războiul antisovietic cu scopul recuperării provinciei Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, la data apariţiei romanului), romanul lui Preda are multe din datele unei reabilitări. Desigur, tonul scriitorului nu putea trece dincolo de ceea ce regimul putea accepta: mareşalul este frecvent numit “dictatorul“, deciziile sale sunt prezentate cât mai neutru cu putinţă şi nu există nici una dintre trăsăturile unei rememorări apologetice. Totuşi, mai presus de toate, Ion Antonescu este umanizat într-o manieră până atunci cu totul inedită. Personajul are multe necazuri şi puţine bucurii, are dubii, este chinuit de frământări, destinul său în cele din urmă tragic este anunţat de toate aceste probe morale prin care trece. (continuarea – mîine)


[1] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975. Potrivit datelor tehnice ale volumului, bunul de tipar a fost primit pe data de 15 ianuarie 1975; primul tiraj a fost de 35 de mii de exemplare

[2] Este formula lui Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania, în “Orbis”, XXVII, nr. 2, 1983, p. 418.

[3] Ultima pagină – 415 – a romanului purta menţiunea “Sfârşitul volumului I“.

[4] Două dintre persoanele din anturajul politic al vremii – Ştefan Andrei şi Cornel Burtică – mi-au confirmat caracterul mai mult decât probabil al unui sprijin de documentare primit de către Marin Preda din partea oficialităţilor. În schimb, Georgeta Dimisianu – fost redactor la Ed. Cartea Românească – neagă această posibilitate (întîlnire cu studenţii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, 19 nov. 2009).

_______________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

25 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar

Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 1/4)

În România regimului comunist, foarte vizibil în anii ’60, o veritabilă modă literară se propagă în câmpul literaturii: anume romanul (dar şi piesa de teatru sau poemul) cu cheie, gen de scriitură destinat celor care, într-un fel sau altul, sunt deja iniţiaţi, care ştiu să citească printre rânduri şi să depisteze personajele reale care se ascund în spatele numelor fictive.

Este, fără îndoială, tocmai reflexul cenzurii cel care a creat şi a asigurat succesul indiscutabil al acestei literaturi codificate, cu atât mai apreciată de cititori cu cât această codificare furnizează impresia că evenimentele şi interpretările oferite sunt mai credibile decât versiunile explicit oficiale ale aceloraşi evenimente. Din punctul meu de vedere, este mai presus de orice îndoială că oficialităţile au penetrat în timp relativ scurt acest mecanism; şi, atâta vreme cât neutralizarea lui ar fi fost practic imposibilă chiar şi într-o societate pe deplin controlată, oficialităţile l-au acaparat în bună parte şi l-au exploatat în manieră proprie, tocmai pentru a mări credibilitatea propriilor lor interpretări.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Primul exemplu ales este o operă dramatică publicată în 1973, transcripţie scenică a unui film cu acelaşi titlu: “Puterea şi adevărul“, de Titus Popovici, publicată în ianuarie 1973 în revista “Teatru“[1]. Piesa, adusă în scenă la Teatrul Bulandra din Bucureşti în regia lui Liviu Ciulei (el însuşi un regizor foarte apreciat şi creditat cu parti pris-uri artistice mai curând liberale), a fost un succes veritabil. Nici o surpriză în faptul că acest lucru s-a întâmplat. “Acţiunea se petrece în zilele noastre“, precizează prevenitor autorul în deschidere, chiar dacă – cititorul mediu avizat înţelege repede – acţiunea de fapt se petrecuse în urmă cu peste două decenii. În culisele piesei se află “afacerea Pătrăşcanu“, liderul de partid condus spre moarte de o cabală politică dirijată de fostul prim-secretar al partidului, GheorghiuDej; afacere prin a cărei reprezentare alegorică autorul, Titus Popovici, va atinge unul dintre vârfurile propriei sale cariere. În teatru, Pătrăşcanu este cu mult mai norocos decât în viaţa reală; aici se numeşte Petre Petrescu, este un inginer cu un spirit luminat dublat de o demnitate umană de admirat. În trecutul său, inginerul fusese închis – din motive politice –, în urma unor acuzaţii nedrepte, conturate chiar cu complicitatea colegilor săi de partid; acum el este din nou liber şi cu totul pregătit să uite şi să ierte. Cel care i-a distrus tinereţea se numeşte Pavel Stoian (a se citi Gheorghe Gheorghiu-Dej), era cel mai bun prieten al inginerului Petrescu şi ocupa în acel trecut tenebros poziţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid. “Deşi cinstit şi devotat cauzei socialismului, acesta îşi înţelege rolul într-o manieră dogmatică şi abuzivă, depărtându-se de tovarăşii cei mai apropiaţi, adoptând măsuri arbitrare, de o gravitate excepţională, împotriva celor care au alte opinii decât ale sale“[2] – spune prefaţatorul piesei (provocându-ne să observăm cât de mult seamănă această notă de cronicar cu o caracterizare proprie şedinţelor de partid!). În fine, personajul prin excelenţă pozitiv al piesei este noul prim-secretar Mihai Duma, cel care recent l-a înlocuit în funcţie pe Pavel Stoian, acesta din urmă fiind atins de o boală incurabilă – aşa cum în istoria reală Nicolae Ceauşescu l-a înlocuit pe un Gheorghiu-Dej răpus de cancer.

Aşadar, nici o dificultate în a-l repera în Mihai Duma (personaj ce dovedeşte “un nou fel de a înţelege sinteza puterii şi adevărului, de unde şi superioritatea sa politică şi morală“[3]) pe Nicolae Ceauşescu, personajul în viaţă. Constrâns de această distribuţie, finalul este echivalent unei ore de istoriei recentă cu deznodământ optimizat: Pavel Stoian (alias Gheorghe Gheorghiu-Dej) este muribund, frământat de regrete dureroase; experimentatul Petre Petrescu (alias Lucreţiu Pătrăşcanu), care este liber, şi tânărul şi promiţătorul Mihai Duma (alias Nicolae Ceauşescu), noul conducător de partid, rămân împreună, lucrând cot la cot pentru binele regiunii şi pentru noul comitet de partid (altfel spus, pentru România şi pentru PCR). Literatura oferă astfel un happy end tardiv pentru istoria virtuală a unui vechi conflict din sânul partidului. (continuarea – mîine)


[1] Pentru un impact sporit, piesa a fost tradusă în limbi de circulaţie şi publicată în revistele de propagandă spre exterior ale regimului – vezi o versiune franceză la Titus Popovici, Le Pouvoir et la Vérité, în “Revue Roumaine“, XXVIII, nr. 3, martie 1974, p. 21.

[2] Traian Şelmaru, prefaţă la Popovici, op. cit.

[3] Ibidem.

________________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

24 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Avanpremieră: Nicolae Ceauşescu – personaj literar; istoria unei fantezii politico-dramaturgo-beletristice, de la Titus Popovici la Marin Preda

… în următoarele săptămâni, pe G E O P O L I T I K O N , un serial despre cariera „literară” a lui Nicolae Ceauşescu, prin analiza câtorva opere literare care au marcat climatul cultural al României anilor 70 – de la dramaturgia lui Titus Popovici la beletristica lui Marin Preda.

6 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu