G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

13/febr/2010 Altă perspectivă asupra cărţii „1989 – Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de V. Sebestyen

„1989 – Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de Victor Sebestyen

cronică de Mircea Morariu

Până la un punct, cartea 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic (Editura Litera & Revista Săptămâna financiară, Bucureşti, 2009) e asemănătoare cu cea scrisă de Stelian Tănase, apărută într-o primă ediţie în anul 1999 cu titlul Miracolul revoluţiei- O istorie politică a căderii regimurilor comuniste şi, mai apoi, în 2009 cu un titlu modificat – Istoria căderii regimurilor comuniste – Miracolul revoluţieiSebestyen, ziarist de origine maghiară, stabilit peste hotare, format la şcoala jurnalistică anglo- saxonă, îşi propune, precum Stelian Tănase, să nareze felul în care în 1989 cădea ceea ce Uniunea Sovietică numea „imperiul său extern”, mai exact chipul în care se rupeau de comunism, mai mult sau mai puţin violent, prin lovituri de palat (precum în RDG sau în Bulgaria), printr-un sistem de negociere( cum a fost cazul în Polonia) ori prin revoluţii sângeroase (ca în România) cele şase ţări est- europene ce alcătuiau, sub tutela URSS, Pactul de la Varşovia. (desen: The Economist)

_________

(Despre cartea lui Sebestyen, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Istorie în zeci de mii de exemplare)

_________

Victor Sebestyen porneşte de la o observaţie care mi se pare extrem de valoroasă. „Nici un alt imperiu din istorie nu şi-a abndonat vreodată teritoriile atât de repede şi atât de paşnic”. Or, în astfel de condiţii e mai mult decât legitim să te întrebi de ce a capitulat Uniunea Sovietică fără luptă şi de ce lucrul acesta s-a petrecut la sfârşitul anilor ’80. Autorul are grijă, încă din primele pagini ale cărţii, să mai dezmintă o dată mitul potrivit căruia ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, şi-ar fi asumat în chip voluntar rolul de gropar al Imperiului ori că ar fi dorit să dinamiteze socialismul. El, spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, a înţeles că sistemul e minat de probleme grave şi că e nevoie de un tratament energic, chiar de şoc, spre a-l salva. Gorbaciov a vrut, în chip evident, să salveze comunismul. Ştia că pentru asta era nevoit să plătească un preţ, era gata să o facă, a înţeles repede că statele satelit ale Uniunii Sovietice ce nu puteau fi supuse decât cu tancul nu (mai) puteau fi păstrate deoarece Uniunea Sovietică nu mai avea resursele materiale spre a o face, a realizat că aventura afgană a fost o imensă greşeală, dar a amânat destul de mult retragerea, mânat de voinţa de a nu o face după modelul în care au abandonat americanii Vietnamul. Gorbaciov nu şi-a imaginat însă nici un moment că el va fi cel ce va anunţa, în decembrie 1991, dizolvarea Uniunii Sovietice, tot la fel cum nu credea că  va fi ultimul mare ţar de la Kremlin. Poate că ezitările lui, asupra cărora insistă cu folos Victor Sebestyen, au contribuit la accelerarea naufragiului utopiei, dar e limpede că au existat alte şi alte cauze ce au avut un plus de importanţă. Imperiul era expirat din punct de vedere moral, lipsit de viabilitate politică, sfârşit ideologic. La urma urmei, nu a fost nici un miracol că în 1989, rând pe rând, regimurile comuniste au căzut. Problema e că nimeni nu a prevăzut nici căderea, nici momentul în care se va produce ea. E limpede că Mihail Sergheevici, privit ca salvator în unele ţări est- europene, de popoare exasperate de liderii lor gerontocratici, a fost doar unul dintre elementele ce au contat în disoluţia comunismului în Europa de Est.
Victor Sebestyen socoteşte că primul moment decisiv în „povestea cu final fericit”, în succesiunea de evenimente la capătul cărora a fost constatat decesul comunismului de tip sovietic in Europa de Răsărit a fost alegerea cardinalului polonez Karol Vojtyla ca Papă. În după-amiaza zilei de 16 octombrie 1978, Yuryi  Andropov, pe atunci şef al KGB-ului, a primit vestea că un est-european a devenit capul Bisericii Catolice şi a exclamat „Vojtyla reprezintă o ameninţare pentru noi”. Avea dreptate. Autorul cărţii are grijă să sublinieze rolul jucat de Papa Ioan Paul al II lea în menţinerea spiritului contestatar în Polonia natală, chiar şi atunci când primatul Jozef Glemp s-a dovedit mult mai conciliant cu regimul comunist decât predecesorul lui,Vysynski.
Cu o minuţie remarcabilă şi cu o admirabilă atenţie la detalii,Victor Sebestyen înregistrează şi comentează toate momentele- cheie la capătul cărora, în ultimele zile ale anului 1989, Blocul sovietic începea să devină o tristă amintire. Cartea începe cu relatarea execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, iar către sfârşitul său dă seama despre Revoluţia română. Insistă, cum se cuvine, asupra extraordinarei răsturnări de situaţie ce a făcut ca exact acelaşi lider comunist să fi protestat public în august 1968 împotriva invaziei în Cehoslovacia şi, mai apoi, să ceară disperat în 1989 acţiuni militare împotriva acelor ţări din Pactul de la Varşovia în care „socialismul era în pericol”. Numai că de data aceasta cel care a spus niet a fost însuşi liderul de la Kremlin. Şi aceasta deoarece Gorbaciov abandonase demult doctrina Brejnev în favoarea doctrinei Sinatra.
Am citit cu maximă atenţie capitolele referitoare la România. Mi se par echilibrate, documentate, bine fundamentate. Există însă o seamă de erori ce cred că trebuie semnalate şi amendate. Prima şi cea mai gravă e afirmaţia potrivit căreia în România, ca şi în Bulgaria, nu a existat niciodată democraţie. Trec peste cazul Bulgariei. E, însă, cum nu se poate mai sigur că experienţa democratică a României din perioada 1867- 1940, deşi scurtă, e imposibil de negat. Democraţia românească,  cu toate că a fost una perfectibilă, a însemnat o realitate. Apoi: Valentin Ceauşescu a fost, precum Zoia şi Nicu, fiul natural al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, nu unul adoptiv. Scrisoarea celor 6 a fost lansată în martie 1989, nu cu un an înainte, aşa cum, în mod greşit, se susţine în carte. Ea nu a fost denumită Apel al Frontului Salvării, ci semnată ca atare de cei şase foşti lideri ai PCR. Doar în august acelaşi an un text adresat participanţilor la Congresul al XIV lea al PCR, congres ce urma să aibă loc în noiembrie, a fost revendicat de Frontul Salvării Naţionale, care, oricum, a fost cu totul altceva decât cel ce s-a format în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Bucureşti. Nu a existat niciodată un post de radio cu numele de România liberă, a existat doar postul Europa liberă, al cărui Serviciu românesc a avut o audienţă cu mult superioară mediei din celelalte ţări comuniste. În 1989, Ion Caramitru era actor la Teatrul „Bulandra”, nu la „Naţional”. Mircea Dinescu nu a ajuns nici la sfârşitul zilei de 22 decembrie, nici mai târziu, ministru. Caramitru a fost vicepreşedinte al CPUN până către mijlocul lui mai 1990 şi a devenit ministru în guvernarea CDR, începută în ultimele zile ale lui 1996.
Dincolo de aceste erori, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic surprinde exact şi convingător dinamica evenimentelor, cauzalitatea lor, utilizând inteligent documente şi mărturii. Plus că Victor Sebestyen îi portretizează cu har pe toţi cei implicaţi în feluritele evenimente ce au avut drept final prăbuşirea comunismului.

– text publicat în revista Familia din Oradea

13 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

02/febr/2010 Da, e posibil şi în România: cărţi de istorie tipărite în zeci de mii de exemplare

 Istorie în zeci de mii de exemplare

 Adrian CIOROIANU despre:

Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea imperiului sovietic, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009, 408 pagini, 11 Ron

În ultimii trei ani, mai cu seamă – de cînd fenomenul a prins amploare –, am avut reţineri în a scrie despre cărţile pe care ziare/reviste de la noi le dau “cadou”, săptămînal, învelite în ţiplă, la un preţ puţin mai mare decît al publicaţiilor în speţă. Generaţia din care fac parte n-are amintiri plăcute din anii ’80, pe cînd cărţile se vindeau “la pachet”. Totuşi, am ajuns la concluzia că reţinerea nu-i justificată – şi că, pur şi simplu, o carte bună trebuie semnalată, atunci cînd apare, indiferent de condiţiile în care e publicată (sau distribuită)

Este cazul acestei cărţi “calde” a lui Sebestyen – jurnalist, ex-emigrant maghiar, acum cetăţean britanic. Spun “calde”, pentru că volumul a apărut în toamna trecută la Londra (editura Pantheon Books). Ediţia din noiembrie-decembrie ’09 a revistei Foreign Affairs scria laudativ despre el şi, surpriză, la mijlocul lui decembrie trecut cartea s-a distribuit şi în România, cu un număr al revistei Săptămîna financiară! Nu poţi spune decît “Bravo!”. Deşi a mai scos şi ceva cărţi cu Nostradamus, profeţii maya & biblice, crime & amante celebre etc., voi aminti că S. f. nu-i la prima reuşită de gen (de ex., în 2008, ea – şi editura Curtea Veche – au publicat o excelentă carte a ziariştilor ruşi Paniuşkin & Zîgar – Gazprom. Noua armă a Rusiei). Aşadar, din cînd în cînd cei ce fac selecţia merită felicitaţi – ca şi traducătorii, camuflaţi, în cazul cărţii lui Sebestyen, sub numele unei firme cu rezonanţe info-mistice, Graal Soft (!).

Revin la carte. De-a lungul a 48 de capitole, Sebestyen spune povestea ultimilor ani ’80, aşa cum au curs ei la Varşovia, Praga, Bucureşti, Sofia sau Budapesta, Berlin-Est sau Moscova. Faptul că volumul se deschide – în prolog – cu execuţia soţilor Ceauşescu (cuplu cu care ne vom reîntîlni pe parcurs, inclusiv în ultimul capitol) e în măsură să (ne) dea fiori. Cu cît va fi mai des descris acel episod, cu atît el apare mai absurd (dar asta o spun acum; atunci am avut, noi toţi, altă părere). Apoi, volumul se dezvoltă într-o naraţiune calmă, cuprinzătoare şi bine scrisă, îmbinînd surse publice, documente şi interviuri ale autorului cu personaje-cheie din ţările avute în vedere. În mod clar un produs editorial conjunctural (pentru a marca cei 20 de ani…), fără a fi o carte “academică” (dealtfel, puţine astfel de cărţi apar în Occident, în sensul indigest pe care noi îl asociem literaturii “ştiinţifice”), volumul lui Sebestyen te lasă, totuşi, la capătul său, cu o imagine limpede despre anul nepereche 1989 şi deceniul care a condus la el. Cum, între timp, alături de noi a apărut o generaţie care se năştea în anii despre care Sebestyen scrie, eu cred că ea o astfel de carte va căuta atunci cînd va dori să-şi facă o imagine de ansamblu.

Cartea nu e scutită de inexactităţi; la aşa volum de informaţie, e practic imposibil să nu apară erori – vezi plasarea “scrisorii celor 6”, la Bucureşti, în 1988 (în loc de 1989 – p. 256) sau unele detalii “zvonistice” despre familia Ceauşescu ş.a. Ar fi bine, în astfel de cazuri, ca editurile noastre să ceară, pe lîngă traducere, şi o lectură prealabilă a unui istoric profesionist, astfel încît măcar ediţia românească a cărţii să aibă ceva note de subsol corectoare.

Dar ceea ce contează – acum, cînd cartea nu mai e o prioritate pentru mulţi dintre cei care acum 20 de ani cumpărau cărţi “la pachet” sau xeroxate – este că astfel de volume apar în zeci de mii de exemplare, la un preţ mai mult decît accesibil. Aceasta este jumătatea plină a paharului – şi nu văd, mai ales cînd în joc este istoria noastră recentă, de ce nu am vorbi & scrie despre ea.

_____________________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2, februarie/2010

2 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

19/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (2/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(2/5)

La fel în Rusia: imediat după victoria sa, în 1991, Boris Elţîn anunţa că scopul său este de a face din ţara sa una “normală”: adică una democratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental[1]. Ulterior, acelaşi preşedinte a bombardat (în octombrie 1993) Parlamentul din Moscova şi, de atunci mai departe, a insistat pe ideea că democraţia din Rusia va fi, cel puţin o vreme, una “originală”, adaptată situaţiei, tradiţiei, realităţilor ruseşti.

Nu altfel stăteau lucrurile în România. Dacă-mi este permisă o amintire personală, voi spune cum, într-o zi de octombrie 1989, Dan Marţian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imaginabile atunci. Ca student în anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tocmai începusem (cu profesorul D. Marţian, alături de alţi cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenţii care în anul I al facultăţii avusesem media între 9 şi 10, urma să fim făcuţi în câteva luni membri de partid[2]. La una dintre discuţiile insipide şi pline de clişee pe care le-am avut, săptămânal, în acea toamnă, Marţian a avut o ieşire spectaculoasă. Cum un coleg tocmai îi reda, maşinal, ideile privind rolul conducător al partidului [unic, n.m., AC] în societate – acesta fiind un principiu fundamental al ideologiei comunismului românesc –, Marţian a intervenit calm şi a spus că (simplific) nimeni nu poate spune care este normalitatea ideologică din moment ce alte partide frăţeşti din ţări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marţian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un “complot” premergător revoluţiei din decembrie, Marţian (şi Iliescu ş.a.) a fost parte din el. Oricum, în 1990 echipa din care Marţian făcea parte înclina şi ea spre ideea unei “democraţii originale” – de aici şi unele dintre asprele critici cărora le-a fost ţintă în acei ani.

Bineînţeles, fiecare dintre aceste normalităţi – a lui Miklos Nemeth, a lui Boris Elţîn sau a lui Dan Marţian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferenţa acestor variante de “normalitate” explică viteza diferită cu care aceste state s-au apropiat de Occident şi de standardele acestuia[3].

2. Ce anume trebuie/merită elogiat

Virtutea fundamentală a normalităţii sociale este aceea că, în mod liber, cetăţenii liberi pot elogia[4] o serie de valori (sau purtători ai acestor valori) în care cred. Revoluţia Est-europeană – şi, implicit, cea românească – de acum 20 de ani exemplifică în mod categoric acest lucru. În ianuarie 1989, intelectualul ceh Vaclav Havel era arestat pentru ofense aduse regimului comunist din Cehoslovacia; în decembrie acelaşi an, el era ales preşedinte al statului său şi era elogiat sincer în ţara sa şi (aproape) pe întreg mapamondul. În noiembrie 1989, profesoara de franceză româncă Doina Cornea era o persoană damnată (din punct de vedere social); pe 22 decembrie acelaşi an, ea deschidea lista noii conduceri politice a României[5] şi, într-o ţară încă extaziată de revoluţie şi cu deficienţă de eroi contemporani în viaţă[6], ea era categoric unul dintre românii care primeau elogii meritate. (continuarea – mîine)


[1] Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition, Paris, 2007, p. 27.

[2] Ceva mai devreme decît restul colegilor (care urmau şi ei să fie primiţi în partid, pentru că, practic, nu puteai fi profesor de istorie fără a fi şi membru PCR).

[3] A nu se înţelege că “standardul” occidental ar fi ceva imuabil, sustras schimbării/evoluţiei, dat o dată pentru totdeauna.

[4] Prin elogiu, în acest text, înţeleg forma cea mai naturală a acceptării şi promovării unor persoane/principii. Nu am în vedere travaliul de laudatio; nici cultul personalităţii, de care, din păcate, în diferite forme şi cu nuanţele de rigoare, România nu a dus lipsă în întreg secolul XX.

[5] Nu discut aici tema (reală) a sincerităţii celor care au propulsat-o pe Doina Cornea în această poziţie – şi care, de fapt, se foloseau de ea într-un scop legitimator.

[6] Am convingerea că generaţia mai dezinhibată de după noi – despre care voi vorbi mai jos – va fi capabilă să analizeze binomul în care s-a plasat de la bun început problema celor morţi în decada fatidică 16-25 decembrie 1989: discursul la adresa lor, deseori conjunctural (ca şi astăzi) a jonglat cu doi termeni care nu-s deloc sinonimi, fără a se opri la vreunul – eroi şi martiri. Nici astăzi dilema nu e tranşată.

19 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

25/dec/2009 Revoluţia română, serviciile secrete & Ion Iliescu (II)

Intervenţia prof. univ. Adrian Cioroianu la masa rotundă organizată de „Institutul Revoluţiei române din decembrie 1989”, desfăşurată la Muzeul Ţăranului român

(partea II-a şi ultima)

Permiteţi-mi totodată, în legătură cu necesarul nostru profesionalism atunci când analizăm revoluţia din decembrie, să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Vedeţi Dvs., această revoluţie a avut nişte implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, aici, în aria vestică a Mării Negre. Eu am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică ce va apărea în curând[1] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori, pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea lui, Rusia sau URSS de atunci a crezut că-şi reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp) România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi ne imaginam că gata, odată cu revoluţia dispare comunismul şi influenţa sovietică!

Dar în fapt lucrurile nu stăteau aşa. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii ’90, ’91 sau ’92. Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat aici şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie a noastră nu erau prezente servicii secrete de peste tot! Pentru că asta este datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare, cât li se datorează, şi atenţie, aici mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că degeaba aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „duşman” – care atunci era Ceauşescu.

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor. Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls partizan, plecat dintr-o luptă politică firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare şi de despotism.

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că a fost o revoluţie şi punct. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, dar în acelaşi timp, doamnelor şi domnilor, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului nostru.  Pentru că noi, de la 1734 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin trei lovituri de stat, gândiţi-vă la Cuza, Antonescu sau Regele Mihai. Mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile şi să nu mai facem altele noi în stradă. Noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!. Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, ca istoric îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989 a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an… România putea atunci prefaţa drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania. Iar faptul că nu s-a întâmplat aşa ceva se datorează şi preşedintelui ţării de atunci. Vă mulţumesc.


[1] A.C., Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

25 decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | 6 comentarii

17/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (I)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 1/7

Până în acea dimineaţă de 23 decembrie 1989 ştiam despre revoluţii doar din cărţi. Ele erau magice, tocmai pentru că păreau că se petrecuseră, toate. Trecusem (puţin) de 20 de ani şi pierdusem orice speranţă (pe care, sincer, n-o avusesem) ca Franţa sau Anglia, Olanda sau Germania cealaltă să cadă în mâinile proletarilor lor. Nu întrevedeam nici o revoluţie la orizont – ci doar mă întrebasem, pasiv, dacă n-aş putea şi eu fugi din ţară, prin Iugoslavia. Manualele şi documentele pe litera cărora intrasem la facultate (în 1988, la admitere am avut în bibliografie lucrările Congresului din ’84 şi încă o plenară, nu mai ştiu care) musteau de revoluţii – de la Cromwell la Horia, Cloşca şi Crişan şi până la noua revoluţie agrară a lui Ceauşescu).

Citeam ce-mi cădea sub ochi despre revoluţia franceză – dar fără mare simpatie, pentru că bunicul meu matern (care începuse şcoala normală şi ar fi ajuns învăţător dacă nu ar fi fost băiat de ţărani bogaţi şi dacă n-ar fi venit comunismul să-l vindece şi de învăţătură, şi de bogăţie), bunicul meu aşadar îmi spusese că de la Robespierre şi Danton se trage totul, că ei şi alţi zănatici de aceeaşi teapă “au pornit stihia” (bunicul meu era un conservator genuin – dacă mai e cazul să precizez).

Ziua de 14 iulie 1989 m-a prins pe un şantier arheologic, în comuna Pietroasele (Buzău), loc în care, anterior cloştii cu pui de aur (descoperită acolo), trăiseră şi locuiseră ceva daci în antichitate – şi nou săpam pe urmele lor, sub coordonarea profesorului Vasile Dupoi, azi pensionar, căruia noi, francofili, îi spuneam Diupoa. Ţin minte că în onoarea lui quatorze juillet am mers seara cu doi colegi în sat şi am cumpărat vin (bun vin!) iar apoi, încălziţi, am disecat revoluţia în patru, de la asaltul Bastiliei până la instalarea eşafodului în fosta place Louis XV din Paris, devenită place de la Révolution, devenită apoi place de la Concorde de azi. În context, ca iniţiaţi ce eram, mi-aduc aminte că am discutat despre cvasi-mahalagioaca pariziancă Aspazia (Aspesie Carlemigelli), lidera grupului tricotezelor – femeile care stăteau tricotând în jurul ghilotinei şi mai strigau aşa, când apărea un condamnat, îmbărbătări de genul «La moarte! Tăiaţi-i capul!» şi alte gingăşii, semnă că refrenul «noi muncim, nu gândim» e cu mult mai vechi decât Ion Iliescu. Ei bine, şi în contextul discuţiei despre Aspazia ţin minte că un coleg i-a dedicat la un moment dat o urare atât de porno încât am avut brusc revelaţia că şi bunicii altor colegi erau extrem de conservatori!

          Am fost total lipsit de viziune

Pe 19 decembrie ’89 avusesem un examen în facultate, la Bucureşti (la Istoria Bizanţului – ce sugestiv îmi sună!), şuşotisem ceva despre Timişoara cu câţiva colegi, iar a doua zi plecasem spre Craiova, în vacanţa de iarnă. Ulterior, cu timpul, am căpătat sentimentul că cineva a făcut tot ce era posibil pentru ca Bucureştiul să nu se golească de studenţime (alţii susţin contrariul). Aş avea argumente – de la miniechipajele de 1 miliţian + 2 civili care traversau complexele studenţeşti încă din noiembrie, din zilele Congresului al XIV-lea şi care acum, la mijloc de decembrie, deveniseră brusc prietenoase (invariabil intrau în vorbă cu tine când le intersectai traiectoria) şi până la chefurile cu bere şi muzică ce mai răzbăteau din camere în acea noapte de 19 spre 20 decembrie, deloc tulburate de trio-urile ce patrulau pe cheiul Dâmboviţei între Grozăveşti şi Regie. De parcă cineva ar fi preferat ca noi să ascultăm, rămaşi în cămine, Roxette şi Fine Young Cannibals decât, acasă la părinţi, Radio Europa liberă. Eu am fost printre puţinii care am părăsit Bucureştiul în acele zile; majoritatea colegilor, dintr-un motiv sau altul, nu au făcut-o.

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! (va urma – continuarea, mâine)

17 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

16/dec/2009 Nicolae Ceauşescu şi destinul (II)

Destinul, optimismul şi revoluţionarul de profesie N. Ceauşescu

Adrian Cioroianu

(partea  a II-a şi ultima)

Ei bine, cred că un singur lucru ar mai fi vrut Ceauşescu de la viaţă. Ca toţi românii să gândească la fel ca el. Dacă nu toţi, măcar tovarăşii din fruntea partidului. Să aibă, adică, aceeaşi atitudine pozitiv-ofensivă în faţa sorţii. Să nu plece fruntea, orice s-ar întâmpla. Să încaseze orice de la viaţă, dar să rămână neclintiţi. Spune D. Popescu că Ceauşescu „se revolta împotriva depresiei oamenilor loviţi de soartă”. Atunci când lui Vasile Patilineţ (fost prim-secretar de partid la Timiş, membru al CC al PCR, ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei etc.) i-a murit fata şi acesta căzuse moral, Ceauşescu i-a transmis condoleanţe, dar l-a şi dojenit aspru pentru faptul că cedează prea uşor în faţa unor astfel de probe ale destinului (Patilineţ va muri cu inima grea în 1986, ca ambasador în Turcia).

Şi totuşi, era şi un om pe care Ceauşescu, din acest punct de vedere, îl admira. În cartea mea Pe umerii lui Marx am mai vorbit despre cazul Miron Constantinescu, dar el este atât de sugestiv încât merită să revin – inclusiv cu acest detaliu necunoscut mie, pe care D. Popescu îl aduce în lumină. Ei bine, pe acest Constantinescu el, Ceauşescu, îl aprecia pentru felul în care acesta rezistase cruntelor lovituri ale sorţii. Pe vremuri, în anii ’30, unul dintre studenţii merituoşi ai lui Dimitrie Gusti, aderat la comunism din idealism şi poate pentru a-şi răzbuna unele complexe (se spunea despre el că ar fi copilul nelegitim al savantului politehnist George Munteanu-Murgoci), o vreme cel mai tânăr membru al Secretariatului Politic al PCR (intrase acolo în 1945, la 28 de ani), M. Constantinescu va urca treptele politicii de partid până în 1957, când Gheorghiu-Dej îl executa scurt, pentru că-şi permisese să fie prea critic şi prea „liberal”. M.C. va fi reabilitat de Ceauşescu în 1968, iar apoi va ajunge ministru al Învăţământului, preşedinte al Marii Adunări Naţionale etc. Dar drama familială a fost şi mai mare decât loviturile politice: soţia lui M.C. a fost ucisă (cu o secure, după unii, sau cu un fier de călcat, după alţii) de către propria lor fiică, schizofrenică, iar ulterior băiatul lui a murit într-un accident de vacanţă, la munte. În faţa acestor crâncene probe, până când a murit, în iulie 1974, Miron Constantinescu a rămas – cel puţin la suprafaţă – rece; venea la serviciu, îşi făcea treaba, nu se plângea, nu se văieta. Şi de aici, spune D. Popescu, admiraţia lui Ceauşescu. Întâlnise, în fine, un revoluţionar imun la contrele destinului.

Acest dârz optimism a fost o vreme, pentru Ceauşescu, o pavăză. Apoi au trecut anii, au venit bolile, a venit Gorbaciov la putere la Moscova, a căzut Zidul Berlinului şi, în final, a căzut şi Ceauşescu, cu spatele la zidul Târgoviştei – unde a ajuns, după unele surse, cântând Internaţionala, nu numai din bravadă, ci şi ca semn că el încă mai credea că nu destinul îi pălmuieşte pe revoluţionari, ci exact invers.

(fragment din volumul Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008; o variantă a acestui text a fost publicată în revista Scrisul românesc, nr. 8, august 2008)

16 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Un comentariu

10/dec/2009 Timothy Garton Ash – după 20 de ani, memoria lui 1989 este divizată, ambivalentă şi slabă

Timothy Garton Ash: Democracy Still Under Threat 20 Years After Velvet Revolution

 RFE/RL November 16, 2009

PRAGUE –In 1989, British writer and Oxford historian Timothy Garton Ash reported on the wave of democratic revolutions that swept Europe, and witnessed some of its key events. He was in Prague this week to take part in a conference on the state of freedom in Europe 20 years after the fall of the Berlin Wall. He spoke to RFE/RL’s Gregory Feifer on the eve of the day marking the Velvet Revolution in Czechoslovakia.

RFE/RL: You’ve said that a definitive, global history of 1989 has yet to be written. What don’t we know about the significance of what took place in Eastern and Central Europe then, and how much is it part of the threat to democracy today?

Timothy Garton Ash: I don’t think there’s a huge amount that we don’t know in terms of revelations about [then-Soviet President Mikhail] Gorbachev’s policy or whatever it might be. There’s an awful lot that hasn’t been described about the dynamics of the mass movements, of the social movements in Central and Eastern Europe. But what we haven’t done is to put it all together, to do the work of synthesis, and I think that still has to happen.

I don’t think that’s a big problem of the next 20 years. I do think a big problem is that the memory of 1989 is divided, ambivalent, and weak. It’s divided between East and West. It’s ambivalent even in Central and Eastern European countries, you see that here. And it’s quite weak among the young generation. And if you don’t know where you’re coming from and what it was like before, you’ve got a problem.

*text integral în format word doc.: Timothy Garton Ash – interviu RFERL

10 decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

09/dec/2009 Timothy Garton Ash: despre 1989, democraţie, Europa de Est & Rusia

nu rataţi mîine, aici, un interviu RFE/RL cu istoricul britanic Timothy Garton Ash – despre evoluţia democratică a Estului european, despre relaţiile cu Rusia, despre competiţia dintre i) democraţia capitalistă şi ii) autoritarismul capitalist şi despre memoria tot mai slaba, divizată şi ambivalentă a anului 1989 – Ad. C.

9 decembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

09/dec/2009 Revoluţia din 1989, România – camuflaj pentru Securitatea lui Ceauşescu?

Un martor direct al revoluţiei din Europa de Est, 1989

– fostul corespondent al revistei Newsweek spune/scrie ce a văzut –

Adrian Cioroianu

Michael Meyer era, în 1989, corespondent pentru Germania, Europa de Est şi Balcani al revistei Newsweek – şi, în această calitate, a fost martor direct al acelui an revoluţionar (implicit, în România). Recent, Meyer a publicat o carte –  The Year That Changed The World. The Untold Story behind the Fall of the Berlin Wall -, în care reia impresiile şi amintirile sale despre acele zile astrale ale Europei. Într-un intreviu pentru Radio „Europa liberă”, acest corespondent – care şi-a început misiunea în primăvara lui 1988 – reia amintirile sale, ca martor al reformării din interior al partidului comunist din Ungaria, apoi al căderii Zidului Berlinului.

Un moment reprezentativ: într-o discuţie din noiembrie 1988 cu primul ministru Miklos Nemeth (din Ungaria încă sub regim comunist), Meyer întreabă: „Ce se va întîmpla dacă veţi pierde viitoarele alegeri libere?”. Nemeth ar fi răspuns: „Ca orice partid normal, vom face un pas înapoi”. Meyer ar fi rîs; „Nu mă credeţi?” – ar fi replicat Nemeth, ridicînd în aer un exemplar al Constituţiei Statelor Unite, adăugînd: „Ţineţi minte: aceste principii vor fi şi ale noastre de acum în 9 luni”. Şi Meyer adaugă: „Abia atunci am înţeles că aceşti oameni vorbesc serios – şi că evenimente importante sînt în curs, care vor schimba lumea”.

Un moment distinct al interviului este cel despre revoluţia 1989 din  România. Opinia lui M. Meyer este aceea că Frontul Salvării Naţionale nu ar fi fost altceva decît o formă de salvare/cosmetizare a unel lovituri de stat a Securităţii împotriva lui Ceauşescu.

text integral al interviului, în format word doc.Michael Meyer despre 1989 – nov 09

9 decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

08/dec/2009 Securitatea lui Ceauşescu – camuflaj pentru Frontul Salvării Naţionale, în 1989?…

… nu rataţi, mîine, pe G E O P O L I T I K O N , un interviu al lui Michael Meyer – corespondent în 1989 al revistei Newsweek în Europa de Est – despre revoluţiile din Estul Europei, cu unele opinii iconoclaste despre revoluţia din România!

8 decembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28/oct/2009 Vaclav Havel – erou de istorie şi de poveste

Un preşedinte-prinţ de poveste ce fuma cam mult

 Adrian CIOROIANU despre:

 Václav Havel, Pe scurt, vă rog!, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 380 pagini, 30 RON; traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu

 

            În februarie 1989, un dramaturg ceh – nedespărţit de un pachet de ţigări populare şi de cîteva brichete pe care le rătăcea constant – era condamnat la 9 luni de închisoare (pentru “vina” de a fi pus un buchet de flori la mormîntul lui Jan Pallach). În decembrie acelaşi an, acelaşi om era ales preşedinte al Cehoslovaciei, prin votul unanim al unui parlament care, foarte probabil, cu cîteva luni mai devreme nu i-ar fi dat nici măcar un zîmbet… (text integral)

28 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu