G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

2/2  (pentru prima parte, aici)

Beneficiarii şi “faţetele mitice”

Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968-’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care-l susţin neabătut. Dar, de-a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzînd în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu-zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi-au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă. Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au cîştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d. (mai jos, un tablou de Dan Hatmanu)

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s-a pictat singur şi nici nu şi-a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l-au imortalizat în tablouri. În schimb, artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate tîrguri în această industrie a slugărniciei. Primul “volum omagial” dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973 – iar în următorii 15 ani vor mai urma altele, la multe edituri din ţară. Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sînt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI-lea al PCR (1974), un delegat – Gh. Cioară – propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vîrstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. “Cîrmaci înţelept”, “conducător vizionar”, “strateg genial”, “stegar viteaz”, “al nostru Erou”, “Eroul naţiunii”, “neobosit Erou”, “cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, “Eroul păcii mondiale”, “ctitor de geniu”, “carpatic scut”, “simbol viu al năzuinţelor”, “stejar de vis, de-avînt, de omenie”, “vîntul care mişcă pădurea”, “marele tribun al neamului”, “fiu luminat al patriei”, “titan modern”, “marele contemporan”, “fondatorul României socialiste” – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într-o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.

În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă produce un tablou emblematic: sub titlul Eroii neamului, în pictură se vede Ceauşescu stînd la o tribună iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mîna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al Casei din Scorniceşti) Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a-l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostze. Sursa lor de inspiraţie sunt fotografii puse la dispoziţie de un laborator special din incinta Casei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani cca 70 de mii de lei) în mădura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate etc. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.

Din vorbe, culori şi imagini, lui N. Ceauşescu i se construiesc mai multe faţele mitice: i) revoluţionarul de profesie; ii) teoreticianul unei noi ordini mondiale; iii) campionul păcii; iv) arhitectul unei noi Românii; v) eroul independenţei; vi) garantul unităţii naţionale; vii) cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.

Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să-l apropie de popor, cultul personalităţii l-a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi. Astfel încît în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui cîmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sînge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.

Reclame

17 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

15/mart/2010 Avanpremieră: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu – tema ultimului număr al revistei „Historia”

O afacere: omagierea lui Ceauşescu

Simona Deleanu

„Adevărul”, duminică 14 mar 2010

Dosarul revistei „Historia“ din numărul lunii martie propune unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale istoriei contemporane a României: construcţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

La 35 de ani de la momentul în care Ceauşescu devine secretar general al Partidului Comunist (23 martie 1965) trei istorici, Adrian Cioroianu, Zoe Petre şi Adrian Majuru, analizează câteva dintre aspectele perioadei: construcţia cultului, reinventarea istoriei în cazul lui Burebista şi, respectiv, continuitatea în istoria românilor: cultul personalităţii de la Carol al II-lea la Ceauşescu.

Adrian Cioroianu analizează construcţia cultului Conducătorului în viaţă, de la momentul de glorie din august 1968 până la declinul din decembrie 1989, un „model de ineficienţă” ce nu face altceva decât să îndepărteze conducătorul de oameni, să spulbere speranţele şi încrederea acordată lui Ceauşescu la finalul anilor ’60. De acest cult profită cei care îl construiesc, beneficiarii, adică autorii de versuri, texte omagiale, de tablouri şi sculpturi.

Zoe Petre supune atenţiei una dintre componentele Panteonului mitic, Fondatorul, Burebista. Regelui dacilor intracarpatici i se creează o sărbătoare prin care, în 1980, se sărbătoresc, 2050 de ani de la întemeierea statului unitar şi centralizat geto-dac.

Adrian Majuru subliniază în textul său că rădăcinile cultului personalităţii a unui conducător în viaţă se află cu mult înaintea lui Ceauşescu, la Carol I, dar exemplul cel mai elocvent este cel din timpul lui Carol al II-lea.

Dosarul mai cuprinde fragmente din primul volum omagial apărut în 1973, rememorări a doi jurnalişti ai vremii, Ion Cristoiu şi Romulus Căplescu, care relatează cum se concepeau numerele omagiale, cum se trucau pozele oficiale şi cum se negociau textele care urmau să apară pe 7 şi 26 ianuarie.

15 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu