G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

15/apr/2010 Cronica de artă: despre artistul Samy Briss

Samy Briss: omul cu inima în palmă

 Radu Comşa

“La intrebarea ce mi ce pune de nenumărate ori – de unde îmi vine inspiraţia? – , nu am decât acest simplu răspuns : de la cele sase ore zilnice (şi dumineca) petrecute in atelierul meu. Nu am intilnit nici odată în activitatea mea o muză…. dacă ea  există, cu siguranţă că va apărea numai celui ce lucrează nici odată celui ce o aşteaptă….” – Samy Briss

August 2009, Paris. O dimineaţă caldă cu un cer foarte albastru, mai rar cerul să fie de culoarea Mediteranei la Paris.  Avenue Foch, ora zece fix.

“Bună ziua, domnule Briss!”

Pe Samy Briss îl întâlnisem indirect, în căutările mele despre Marcel  Iancu şi Jean David, apoi prin prietenul nostru comun, Sergiu Singer, care mă recomandase Citește în continuare

Reclame

15 aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David

            Jean David – un centenar uitat

Radu Comşa 

Jean David este o enigmă a picturii româneşti. Un singur tablou al său este expus în selecţia permanentă a MNAR, un portret de femeie. Şi acest unic exponat pare a fi suficient pentru a genera obsesii printre cei pentru care tot ceea ce a respirat  plastic între războaie constituie nirvana creaţiei autohtone. Un al doilea, ”Portretul actriţei Leny Caller” din colecţia Saşa Pană, publicat în volumul dedicat expoziţiei “Bucureşti 1920-1940 între modernism şi avangardă”  nu a facut decât să încheie referinţele vizuale despre Jean David în România, realimentând pasiunea colecţionarilor de modernism plus avangardă. Paralelele “à la Modigliani” făcute specificului lui Jean David în tinereţea sa românească nu reuşesc să disturbe ardenţa viscerală, dovadă a faptului că paralelele pot fi infinite şi “à la” nu e decât un franţuzism de preţiozitate critică.

Dar cine a fost Jean David? Născut la 16 decembrie 1908 în Bucureşti,  el urmează cariera clasică a unui tânăr pictor din Regat care promite, adică studii în Franţa întâi la Ecole de Beaux-Arts şi Academie Scandinave, apoi la Academia Julian din Paris între 1927 şi 1933, unde este coleg, între alţii, cu Marcel Dyf. Pe lângă academiile (academismele) unui oraş care fierbe de noutăţi,  Jean David expune simultan şi la Bucureşti, unde este primit în cercul Dada repatriat de la Zürich. Este epoca graficii în alb-negru, cu o prezenţă în 1929 la Salonul de desen si gravură. Subiectele sunt niste trupuri supradimensionate, femei posesoare de glezne de elefant oarecum ca o premoniţie interbelică  a unei “supermarket lady”, într-un Bucureşti neatent la conjunctură şi consumerist până la capăt. Exact acel Bucureşti idolatrizat azi drept “interbelic”.

 În anii ’30 urmează portretele, dintre care cele două menţionate anterior sunt cât de cât cunoscute. Din fericire, am reuşit să găsesc o referinţă vizuală diferită de cele două recognoscibile figuri, şi anume tot un portret pictat şi el în 1934 şi intitulat “Femeie cu cozi împletite” de fapt o reinterpretare a arhetipului ţigăncii. Aici se vede clar diferenţa dintre David şi pictura clasică de Salon Oficial, de fapt un rezumat al diferenţei dintre sincronii picturii europene şi maniera gen “Ţesătoarele Gorjului” patronată oficial de politica, centrală şi locală, a anilor ’30. Ţiganca lui Jean David e la antipodul produselor regimentului Mănciulescu, devine o expresie liberă, vizual egal asimetrică şi emoţional egală celebrei actriţe Leny Caller.

Este perioada colaborării cu revista “Unu”, David devenind unul din exponenţii modernismului capitalei. În 1932 ilustrează volumul lui Saşa Pană “Viaţa romanţată a lui Dumnezeu” şi în 1937 execută, împreună cu Stefan Constantinescu, o frescă pentru pavilionul României la Expoziţia de la Paris.

Continuând biografia, Jean David emigrează în 1942 în Israel, printr-un episod tipic pentru  atmosfera mişcătoare a mijlocului de secol XX, adică printr-o evadare pe mare având Constanţa drept port de plecare, capturat de britanici, internat în lagăr în Cipru şi ajuns în statul Israel la momentul nasterii acestuia  după un stagiu petrecut în armata britanică.

Ajuns într-un mediu artistic fără penalizarea unor antecedente directe, liber de orice europenism (chiar în ipostaza iconoclastă a unui Bucureşti osciland brownian între chivuţe şi pictopoezii), Jean David trăieste embrionarul nou-naţionalului Eretz Israel.  În acest sens guaşa dedicată Ierusalimului, din 1950, este definitorie prin suprarealismul trecut care se ridică fumescent lăsand locul unui constructivism nu neapărat privit prin retrovizor, mai degrabă entuziast şi pragmatic.

La sosirea în Israel, după expoziţia “New Horizons” doar două erau curentele artistice de afiliat obligatoriu în noul context: cel condus de Josef Zaritsky, tinzând spre o atmosferă lirică relativ istoricistă, identificabilă prin fragmente de atmosferă locală, şi cel de-al doilea, condus de Marcel Iancu, era cel al unui abstractionism stilizat, a cărui întindere mergea de la geometrismul interbelic la un nou formalism simbolic. Jean David se afiliază fără rezerve celui de-al doilea curent, alături de Marcel Iancu, prieten de la Bucureşti, cu care fondează în 1953 satul artistilor, Ein-Hod.

Situl artistic Ein-Hod, merită el însuşi un volum întreg, după cum şi epopeea palestinienilor retraşi cu  300 de metri mai la deal în satul Ein-Hawd, care au obtinut în 1992 recunoaşterea ca localitate şi în 2005 alimentarea cu energie electrică, ar merita o poveste scrisă..

Deşi strâns legat de Ein-Hod, Jean David a rămas în mod esenţial pictorul Ierusalimului. Nimeni înainte, nici după, nu a detaliat zidurile Oraşului cu atâta inimă şi prin atâtea mijloace, de la ulei la creioane cerate. La fel şi cu figurile biblice, dintre care arhetipul Regelui David reprezentat ca un profil declinat prin câteva linii apare frecvent ca o reminiscenţă de tinereţe.

Dar Jean David, în noua sa viaţă, se transpune dincolo de arta de salon, fie ea a Tel-Aviv-ului – devine un polimat al vizualului – în acest sens creează machete de timbre, decoraţiuni interioare pentru vapoarele de pasageri ale companiei ZIM şi, în 1961, designul interior al primelor avioane de mare capacitate Boeing 707 ale companiei ELAL. Ajunge până la decoraţiuni pe suport de “formica”, materialul minune al anilor ’60. 

Noul include şi experimente fără comanditar, cum sunt cele pentru Dokumenta Kassel. Sau cele de la expoziţia din 1974 din Tel Aviv în care oglinzi fragmentative anticipau un deconstructivism poate prea ubicuu astăzi. În anii ’80 Jean David continuă să picteze refaţetând figurile, regii sau  Ieusalimul concentrat în perimetre colorate.

Jean David moare în 1993. Nu mă pot abţine să nu fac două comparaţii.

Prima este cu Marcel Iancu, contemporan şi coleg, artist a carui poală e pupată azi de cele mai multe ori fără reculul obiectivităţii. Centenarul său, în 1995, a devenit începutul unui cult al modernismului cu exagerare exersată zilnic. Dar dualitatea unei creaţii de exceptie – în plastică si arhitectură – de dinainte de emigrare, a fost urmată în Israel de o şefie de scoala, întreprinzătoare şi extrem de prolifică, pe un singur palier. Cu o operă difuzată profitabil în mii de exemplare, cu certificări şi ştampile, anexe obligatorii ale notorietăţii.

Cea de-a doua este legată de Benjamin Fondane, a cărui aniversare relativă – 110 – a readus în prim-plan polemici tari care nu demonstrează altceva decât că Fondane e viu în 2008, la Paris şi la  Bucureşti.

Prin comparaţie cu cei doi, centenarul din 16 decembrie 2008 al lui Jean David ramâne în totală uitare. Dacă memoria scurtă a oraşului de tinereţe este scuzabilă prin ecartul de timp şi prin raritatea referinţelor, absenţa lui Jean David la centenar în Israel, pentru care, dincolo de artă, a desenat timbre, a decorat vapoare şi avioane, şi unde a murit nu demult, acum cincisprezece ani, e, dacă nu inexplicabilă, cel puţin tristă.

(2008)

28 martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu

08/mart/2010 Cronica de artă: despre Dimitrie Berea

Berea, neştiutul

Radu Comşa

Titlul este o parafrază, o construcţie la jumătatea drumului dintre “Necunoscutul Dimitrie Berea”  –  titlul oficial al expoziţiei de la Muzeul Municipiului Bucureşti şi “Jude neştiutul ” al lui Thomas Hardy.  Într-o paralelă largo cu eroul lui Hardy, Dimitrie Berea pare să se fi bucurat de onoruri constante în viaţă urmate de o indiferenţă continuă în posteritate, inclusiv la Bucureşti, unde ultima sa expoziţie le la  Căminul Artei, Kretzulescu, era datată 1944.

Expoziţia deschisă până pe data de 30 octombrie 2009  la Palatul Şuţu (a fost) o iniţiativă a Societăţii Colecţionarilor de Artă şi cum aceasta este o asociaţie independentă, expoziţia nu exprimă decât dorinţa societarilor. Din fericire subiectul nu le este impus, ei sunt liberi de a pune in valoare oricare din valorile lor. Pentru Dimitrie Berea, admiraţia fusese deja  exprimată de preşedintele asociaţiei, Vasile Parizescu, în ”Viaţa ca o pasiune”,  cartea sa autobiografică recent apărută la Monitorul Oficial.

Acea admiraţie explicită lăsa să se întrevadă o eventuală iniţiativă recuperatoare şi anticipaţia se confirmă în aceste zile la etajul Palatului Şuţu. Pe vremuri,  e de sperat că şi acum, profesorii la Belle Arte îşi obligau studenţii să frecventeze casele de licitaţii şi să studieze tot ce se poate vedea public la pasajul dintre două colecţii, printre multe scene convenţionale de gen găsindu-se sigur şi minunăţii expuse  pentru foarte puţine zile.  În acelaşi mod, o expoziţie a societăţii colecţionarilor aduce inevitabil aceeaşi tipologie de imagini noi capabile să creeze nu numai referinţe, ci şi revelaţii. Într-o mobilizare exact cât trebuie, necunoscutul Dimitrie Berea este recompus expoziţional la peste şase decenii de la ultima sa expoziţie, tablourile cele mari sosind din America. Fără fonduri instituţionale sau europene de cheltuit aiurea, cu vernisaj fără televiziuni şi interviuri. Pentru un dependent de fonduri  vernisajul  ar fi părut o întâlnire conspirativă, dar absenţa interesului mediatic suprapus valorii evenimentului putea fi comparat doar unui convivium paleocreştin, într-atât de mare era diferenţa între pasiunea colectivă  şi indiferenţa instituţională. Cu marea excepţie a gazdei expoziţiei, Muzeul Municipal.

Şi totuşi Dimitrie Berea nu a fost printre cei pe care să-i fi ocolit notorietatea. A fost portretistul societăţii globale jet-set în epoca avioanelor cu elice, dacă un asemenea paradox aviatic poate fi permis. De la Winston Churchill la prinţul Gustav, actualmente rege suedez,  trecând prin gondola divelor cu actriţa Merle Oberon în frunte, toţi aceştia i-au pozat lui Berea.  L-au admirat, l-au cumpărat, l-au recomandat. Foarte probabil, a existat o modă Berea în Pennsylvania, la Paris, Cannes sau Londra. Biografia începe în România.

Dimitrie Berea s-a născut în 1908 la Bacău, într-o familie înstărită, fiu al unui avocat implicat în politica locală şi al unei pictoriţe şcolite în Franţa. Dată fiind filiaţia artistică pe linie maternă, părinţii l-au încurajat în acest sens şi tânărul Berea face studii de arhitectură la Bucureşti, în timpul cărora înfiinţează societatea “Ileana”,  împreună cu Ion TheodorescuSion şi Gheorghe Zlotescu.  Deocamdată nimeni nu a documentat şi detaliat aşa cum ar trebui rolul declaraţiilor de genul  “Ileana”  în arta românească, se aşteaptă probabil consumarea monotemei  avangardei sincrone sau forţat sincrone.

După o expoziţie personală în 1936 la Iaşi la galeriile Lăpuşneanu, Berea pleacă anul următor la Roma. Iniţial ca bursier al statului italian, apoi la Accademia di Romania, într-o Romă a mega-exactului cazon de marmură care poate genera şi azi pasiuni pro sau contra.  Inima sa pleacă şi rămâne la Paris, unde, în 1939, îi întâlneşte pe Bonnard, Vuillard, Matisse şi Van Dongen prin intermediul muzei Marie Fontaine Desjardins.  În 1942 la 34 de ani, deschide prima sa expoziţie personală  la Palazzo Lancellotto, acesta fiind anul în care primeşte câte o diplomă pentru fiecare din cele cinci discipline pe care le studiase la Roma la Academia de Belle Arte.

Se întoarce la Bucureşti şi devine director al Muzeului Aman. Noua ordine îi e complet străină aşa că emigrează în 1946. Publică manifestul său de la Veneţia, expune la Paris  în 1952 cu Henri Matisse şi cu cel pe care îl consideră maestrul său, Pierre Bonnard,  ca un preambul al caruselului notorietăţii în care biografia penalizează viitorul.

Pentru că  Dimitrie Berea va rămâne confinat perpetuu într-un palier pentru  care amănuntele biografice ulterioare nu sunt decât anexe penalizante de  trivia. Ca, de exemplu, căsătoria sa târzie cu Alice Gurielli, nepoată de rege georgian şi soferiţă de taxi newyorkez trecută, culmea, prin Bucureşti.

Posesor al unei tehnici exacte şi al unui stil imediat recognoscibil, Dimitrie Berea a rămas aici. Subiectul, adică ochiul trecut prin inima proprie, rămâne la o foarte dulce convenţie. Şi asta începând din România. Peisajul lui din Bran are exact unghiul cărţii poştale, fără sinceritatea Elenei Popea, considerată ultramodernistă, dar brăneancă de suflet, aşa cum ţăranii săi mustăcioşi nu au sinceritatea unui Løwendal chiar reeducat, iar ţigăncile lui Berea nu au curajul premoniţiei egalitare a lui Jean David.

Convenţia continuă într-o lume care plăteşte bine şi se vrea frumoasă. Stilul Berea garantează frumosul, în portrete şi nu numai. Parisul există prin Place Vendôme,  sudul Franţei se vrea la Cannes între bărci rapide şi bine întreţinute. Post-factum, succesul Berea, chiar hyperdiluat, poate genera şi azi clişeul Parisului şi ale altor branduri locale dependente de bugete turistice.

Şi Margareta Sterian a fost posesoarea unui stil imediat recognoscibil dar, spre deosebire de Berea, ea a preferat o existenţă în recluziune cu păstrarea unui univers propriu intact şi fără limite, care permite o explozie ulterioară a unei recunoaşteri  mondialmente unanime. Spre deosebire de Sterian, Berea a trăit fantastic într-o lume încadrată comanditar. Poate motivat  de formaţia sa ca arhitect,  subiectul rămâne deschis, pentru că tema pictorilor-arhitecţi- pictori merită detaliată în sine,  de la Iser la G. M. Cantacuzino.

Amănuntul foarte interesant al expoziţiei de la Şuţu, expoziţie nebifată în nici un buget şi nebifată de critici bugetari, este că reuşeşte să adune, în foarte puţine opere, o proporţie maximă de nonclişee. Mai exact momentele rarisime când Berea se lasă furat de subiect şi nu îl construieşte convenţional. Ca cel peisaj cu râu din colecţia …..   

Acesta este Berea neştiutul.

8 martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

02/mart/2010 Cronica de artă: Radu Comşa depre arhitectul Sergiu Singer

Sergiu Singer şi postmodernismul născut şi nu făcut

Radu Comşa

Când treci pe Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, la un moment apare un front de clădiri cinzeciste. Două din ele flanchează Intrarea Finlanda. Cea din dreapta transpiră cuminte un realism socialism pur et dur înnegrit de benzina cu plumb. Cea din stânga, parcă un pic mai proaspată la culori, are ceva. E altfel.

Întotdeauna m-am întrebat ce e cu blocul de pe colţ cu Finlanda. Amprenta anilor ’50 era destul de clară, dar decorul faţadei avea o oarecare exagerare placută ochiului care o deosebea de academismul unui G.M. Cantacuzino desenând Baroc Revival. La o privire mai atentă, noi amănunte sar în ochi şi fac ca cele două clădiri să semene precum nuca peretelui. De exemplu, jardinerele celei din stânga. Accesorii detaşabile cu decupaje impecabile. Detaşabile, ele sunt mai degrabă potrivite unui decor perisabil decât perenităţii unei lucrări de arhitectură.

Cine naiba îşi permitea sa facă decoruri de teatru pe faţada unui bloc în anii şantierelor utemiste?
Imobilul de pe colţ cu Finlanda a fost arhivat la categoria nelămuriri. La ceva timp dupa ce l-am cunoscut pe Sergiu Singer, şi dupa un “aha, deci tu esti ăla” mi-am dat seama de un fapt absolut rarisim. Bucureştiul avusese parte de o premoniţie postmodernistă. Cu 30 de ani înaintea lumii. Mai cunosc un singur caz, al lui Piero Fornasetti într-o Italie post-Mussolini. Dar Fornasetti desenase locuri de loisir –  cazinoul din San Remo şi fastuoasa corabie Andrea Doria – avându-l alături pe Gio Ponti cu a sa Editoriale Domus cu tot. Sergiu Singer şi-a exprimat viziunea postmodernistă în anii de după Tătuca. Proaspat absolvent repartizat la atelierul lui Giurgea şi suportând sarcasmele maestrului, considerat fiind de acesta drept “baiatul care face butaforie”. După atâtea lamentări despre nesincronizarea regăţenilor, după cultul icoanelor sincrone modernismului interbelic, blocul ce anticipează cu decenii un curent atât de mult discutat şi discutabil ar merita o mai “atentă atenţie”, chiar dacă se numeşte “Iancu de Hunedoara nr.18”.

După experimentul descris, Sergiu Singer face scenografie, în România şi în Germania. Apoi, întoarcerea sa la arhitectură coincide cu explozia postmodernismului pretutindeni. Postmodernismul este azi discutat şi discutabil. Cuvantul sună atât de bine, încât umbrela sa larg generoasă a adunat poate pe prea multi. Graniţa între postmodernism şi kitsch a devenit poros-permeabilă, până şi seaca Wikipedie le cam confundă.

Multi arhitecţi de azi, într-o oarece complezenţă, suflă şi-n iaurt de teama clasificării în curentul coloanelor resuscitate. Dar ce poate defini un postmodernist născut şi nu făcut? În primul rând, atenţia acordată celor de dinainte de Duchamp. Un laviu în amănunţită fidelitate făcut unei vile palladiene sau admiraţia faţă de o asemenea vilă desenată de altul. Cum spune Singer, tot respectul fată de cei care “au labă”. Pe hârtie şi nu pe tastatură. În al doilea rand, scenografia mânuită cu grija pentru privitor. La recenta Bienală de arhitectură, post-minimalismul era penalizat de o cacofonie de poze mici, dovadă că un pic de postmodernism nu strică nimanui, chiar dupa declarat-dorita moarte a sa. Apoi curajul. De exemplu curajul de a iubi marmura, într-un moment când multi se feresc de ea ca dracu’ de tămâie. Din motive de prudenţă în faţa criticii, azi se preferă savante mixturi sintetice generatoare de gaze puturoase în aer. La urmă, un postmodernist adevărat tremură de enervare în contact cu frigiditatea minimalistă. De fapt, el nu suporta frigiditatea în general…

Dacă România îşi va inventaria vreodată patrimoniul postmodern, Sergiu Singer ar figura pe copertă. Mai ales ca nu suferă de boala lui Caragiale, care îi autoexilează pe unii în Germania sau pe aiurea. Dimpotrivă, el traieşte cu aceeasi placere atât la Bremen cât şi la Bucureşti, de unde şi-a reamintit sa înjure neaoş termoficarea.

2 martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu