G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev – tranziţia ca destin naţional

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(prima parte) 

Adrian CIOROIANU

  (Acest text va apărea luni, 9 noiembrie a.c., în numărul 13, nov. – dec. 2009, al revistei Foreign Policy – România)

Nimic mai simplu

Nimic nu pare mai simplu decât a vorbi despre tranziţia postcomunistă a Rusiei, aşa cum s-a consumat ea în ultimii 20 de ani. Pentru majoritatea ruşilor, aceasta a avut două episoade: deceniul Elţîn şi deceniul Putin. Un prim episod (1991-1999) plin de promisiuni, suferinţe şi cedări: de la crizele monetare din 1993 şi 1998 (care au sărăcit pensionarii cu depuneri în bănci dar au creat prima generaţie a oligarhilor) la paşii înapoi în faţa extinderii NATO (1997) sau la războaiele triste din Cecenia. Şi un al doilea episod (2000 – prezent), unul al ridicării din genunchi, al clasei mijlocii renăscute, al oligarhilor readuşi sub ascultare (nu de instituţii, ci de către liderul politic suprem!), al ofensivei declarate în raport cu “vecinătatea imediată” (două “războaie ale gazului” cu Ucraina – 2006 şi 2009 – şi un război adevărat cu Georgia, în 2008). Pe 10 septembrie a.c., într-un articol-program publicat sub titlul mobilizator “Înainte, Rusia”, ca şi o săptămână mai târziu, într-o întâlnire cu participanţii la ce-a de-a şasea ediţie a Clubul Internaţional Valdai, preşedintele Medvedev a operat aceeaşi delimitare: anii ’90 au fost cei ai unei “ţări paralizate”, pe când acest deceniu este al restabilirii ordinei şi revenirii în forţă (la ce anume? – iată o temă de discuţie).

 Şi nimic mai complicat

Şi totuşi, nimic nu este mai dificil decât a vorbi despre tranziţia rusească. Pentru că pare o poveste fără capăt. În ultimele trei secole, o Rusie mereu în schimbare (dar cu aceleaşi ambiţii imperiale) a cunoscut două principale tranziţii modernizatoare: cea a lui Petru cel Mare, vreme de patru decenii, la cumpăna dintre secolele XVII şi XVIII; şi cea denumită generic URSS, timp de opt decenii ale secolului trecut. Fiecare în felul său s-a dorit o modernizare şi o trecere spre un ţel superior: Petru I-ul a visat un imperiu naţional şi a reuşit în bună parte; Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev au urmărit un imperiu universal şi, în anumite momente, au părut foarte aproape de reuşită. Şi, cu toate acestea, după fiecare din aceste episoade istoria (şi tranziţia) a luat-o de la capăt, aproape de la zero.

Să fie sistemul Putin-Medvedev expresia celei de-a treia tranziţii ruseşti? Cel puţin aceasta e intenţia. Chiar dacă establishment-ul actual al Rusiei doreşte să se poziţioneze în extrema opusă anilor ’90, orice observator imparţial observă că decada Putin prezintă suficiente elemente de continuitate cu precedenta decadă Elţîn. Printre acestea:

i) încercarea comună (şi logică, oarecum) de a face din Rusia moştenitoarea a tot ce fusese viabil şi notabil în fosta URSS;

ii) doctrina militară a Rusiei (conturată de Elţîn, în 1993 şi preluată de Putin) conform căreia armata rusă este responsabilă şi de protecţia celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în spaţiul ex-sovietic;

iii) conceptul “vecinătăţii apropiate” Rusiei, alcătuit din republicile ex-sovietice – un spaţiu în care Rusia îşi reclamă pe mai departe interese privilegiate;

iv) geografia perenă a “conflictelor îngheţate” (Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), prin care Rusia  a reuşit, de la începutul anilor ’90 şi până azi, să dezbine şi să controleze;

v) folosirea gazului natural ca instrument geopolitic (prin care sunt “reglate” relaţiile cu Ucraina, cu statele Asiei Centrale, cu Uniunea Europeană sau cu Turcia);

vi) tot pe plan extern, ameliorarea relaţiilor cu China – începută de Elţîn şi continuată fără rezerve de Putin;

vii) pe plan intern, ca şi în anii ’90, cei doi piloni ai puterii rămân partidul prezidenţial şi Duma controlată de acesta (şi, implicit, de preşedinte) etc.

Aşadar, indiferent de faptul că sistemul Putin-Medvedev vrea să se prezinte ca fiind expresia unei rupturi totale cu deceniul tranziţiei eşuate a lui Elţîn, cordonul ombilical dintre cele două episoade ale tranziţiei – Elţîn şi Putin – rămâne evident. (va urma)

5 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

03/oct/2009 Intelectualul român în postcomunism

O înfrîngere în victorie

Intelighenţia română în postcomunism

 Adrian CIOROIANU

Intelectualii României de azi ar avea toate motivele pentru a se considera victorioşi. Dar, oare, toţi intelectualii? Să nuanţăm puţin: la cît de dezbinată era acum 20 de ani intelighenţia română (împărţită în colaboratori activi ai partidului unic, mulţi colaboratori pasivi, cîţiva opozanţi activi şi suficienţi opozanţi pasivi), mai onest ar fi să rezumăm aprecierea la cei care, în 1990, doreau cîteva schimbări fundamentale: despărţirea de comunism, instituirea democraţiei (alegeri libere şi periodice, pluripartitism, presă independentă etc.), libertate de iniţiativă (edituri private, publicaţii apolitice, învăţămînt depolitizat, permisivitate artistică totală etc.) – adică apropierea plenară a României de Occidentul în raport cu care aceiaşi intelectuali pe cale de a deveni victorioşi aveau un acut sentiment al copilului orfan.

Acestea deziderate de atunci acum par înfăptuite. În 1990 ele erau însă miza unei confruntări acerbe – inclusiv intelectuale. Cei care au susţinut atunci aceste idei pot spune că istoria le-a dat dreptate. Studenţii de azi au mirări lungi cînd citesc ziarele noastre din mirabilul an ’90 (pentru unii, chiar anul lor de naştere). Parcă este o altă ţară acolo, sau o altă planetă. Şi totuşi, mulţi dintre cei care azi sînt activi în intelosfera românească atunci, în ’90, şi-au consumat timp şi energie, strigăte şi cerneală în acele dezbateri. (Prin intelosferă înţeleg mediul de acţiune al intelectualilor – de la mass media la instituţii etc. –, cu menţiunea că nu văd un intelectual în orice absolvent de facultate şi nici în orice ziarist, profesor sau posesor de blog.) Astăzi, toate ziarele româneşti seamănă unele cu altele (şi coboară împreună în calitate şi tiraje), iar revistele literare nici măcar nu se mai citesc între ele (necum să mai polemizeze!); acum 15 de ani, între Adevărul şi România liberă sau între Literatorul şi România literară se căscau adevărate prăpăstii, umplute de patimi, de orgolii, de convingeri şi uneori chiar şi de talent.

Repet: nu tuturor intelectualilor activi în 1990 viitorul le-a dat dreptate, ci doar unora. Între timp graniţa dintre ei s-a şters şi toţi combatanţii au sfîrşit prin a pupa împreună diverse pieţe ale independenţei lor pierdute, orientîndu-se fiecare după un alt patron.

 Intelosfera şi patronatul

Pentru că, fatalmente, deasupra capului intelectualului român generic atîrnă un paradox: el vrea să fie liber, iar această liberate să-i fie apărată de un patron generos. De la Carol I-ul la Carol al II-lea şi de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, indiferent de regim şi oricît de diferiţi ar fi fost liderii respectivi, ei au găsit mereu clienţi care să aibă nevoie de protecţie/susţinere. Desigur, nici un patron nu i-a putut mulţumi pe toţi. Desigur, spiritul timpului se mai schimbă: aşa se face că intelectualitatea de azi (sau măcar acea parte “victorioasă”) nu mai are nici elanul celei de la 1880, nici fondurile celei de la 1938, nici temerile celei de la 1950, nici revolta celei de la 1988 şi nici contestarea împletită cu speranţe ale celei din 1992. Intelosfera românească de azi pare mai curînd un spaţiu ai cărui ocupanţi par în egală măsură plictisiţi şi plictisitori.

Pentru că niciodată, în ultimele 200 de ani, intelighenţia română nu a fost mai amorţită decît azi. Niciodată acţiunile ei nu au fost mai lipsite de ecou în societate decît astăzi.  Niciodată, ca astăzi, în România nu au fost atît de puţine reale dezbateri. Niciodată intelighenţia română nu a fost (simultan!) mai dezbinată şi mai amestecată de-a valma – în sensul în care Andrei Şerban şi Dinu Săraru sînt celebraţi sau intervievaţi de aceiaşi oameni şi cu aceleaşi cuvinte şi în sensul în care o ameţitoare majoritate a tinerilor nu par a face diferenţă între Andrei Pleşu şi Aurelian Bondrea (ambii mai apar la televizor, ambii parcă sînt profesori şi, parcă, ambii publică prin aceleaşi ziare – unul ceva comunicate, altul ceva articole) etc.

Cînd unii intelectuali fierbeau în sucul propriu al libertăţii regăsite în Piaţa Universităţii, în mai 1990, şi publicau articole incendiare pe care măcar şi le citeau între ei, primii patroni ai României strîngeau primul milion de dolari. La 20 de ani distanţă, mulţi dintre primii sînt pe statul de plată al multora dintre cei din urmă. Iar catastiful-nomenclator al lui Ion Iliescu nu era deloc mai subţire decît cel al lui Traian Băsescu.

             Jalnica stare a învăţămîntului

 Încă un detaliu ce singularizează intelosfera românească de azi în raport cu cea din alte vremuri: cred că învăţămîntul din 2009 este mai slab decît cel din 1989, mai slab decît cel din 1939 sau decît cel din 1889. Şi e la fel de politizat ca în 1979. De fapt, ce înţeleg prin învăţămînt slab? Nu mă refer numai la calitatea profesorilor, la dotarea laboratoarelor sau la nobleţea arhitectonică a şcolilor. Mă refer în primul rînd la seriozitatea şi credibilitatea actului şcolar în sine. Nicicînd în trecutul recent al României învăţămîntul nu a fost mai devalorizat, ironizat şi politizat pe ascuns decît azi. În copilăria lor, Ion Creangă sau Mircea Cărtărescu încă mai aflau că cine are carte are parte. Cei ce copilăresc azi – şi se mai şi uită la televizor – află că de fapt cine are carte nu are parte decît de şefi care nu au carte. Intervalul 1990 – 2009 a însemnat o graduală despărţire a învăţămîntului de educaţie. Nu-i un joc de cuvinte: în România de azi învăţămîntul şi educaţia nu mai sînt termeni compatibili. Cu învăţămîntul se ocupă şcoala (timorată), cu educaţia se ocupă televiziunea (dezinvoltă). Partea proastă este că mulţi dintre cei care gestionează programele TV par a nu fi iubit şcoala deloc. Dar deloc.

Să ne imaginăm acum ce climat intelectual (sau social) va naşte, în viitorul apropiat, un învăţămînt decredibilizat precum cel de azi, dintr-o societate în care un domn Ţînţăreanu spune în prime time, odată la şase luni, că el n-a mai citit o carte de 30 de ani (iar intervievatorul rîde flatat), în care un domn Orban merge într-un liceu bucureştean şi spune elevilor cum le chiulea el (iar elevii-s cuceriţi, pentru că domnul în speţă e azi deputat), în care un domn Băsescu spune că dacă vrei să afli ceva despre Herodot îl poţi căuta pe Google (şi nu la şcoală); pe scurt, într-o societate ale cărei televiziuni au 47 de emisiuni despre cum trebuie să cumperi un sutien sau o decapotabilă şi doar două emisiuni despre cum trebuie să cumperi o carte. În intelosferă cauzalitatea e simplă: la baza oricărei Academii, reviste de cultură sau centru de cercetare se află o şcoală de cartier sau una sătească. Primele nu pot exista fără ultimele. Azi, la noi, şcolile de cartier & profesorii de la sate dispar. Ce intelighenţie vor genera ele/ei poimîine? Vorba cronicarului: mă sparie gîndul.

Lipsa arbitrului, bucuria bufonilor

Cu o intelectualitate amorţită şi/sau ahtiată după sinecuri, România a ajuns în cel mai penibil stadiu imaginabil: e, pur şi simplu, o societate fără arbitri. Nu există, la noi, o voce majoritar acceptată care să spună ce-i alb, ce-i negru şi care-s nuanţele intermediare. În 1938, nu toţi îi iubeau pe Nicolae Iorga – dar cuvîntul lui conta. În 1946, cine dorea să afle ceva despre ţară citea articolele lui T. Teodorescu-Branişte din Jurnalul de dimineaţă (chiar dacă Scînteia avea un tiraj mai mare). În 1985, îţi plăcea sau nu de N. Manolescu, E. Simion, Monica Lovinescu sau M. Iorgulescu, dar opinia lor despre o carte conta. În 1997, profeţiile TV ale lui Silviu Brucan erau privite inclusiv de cei ce nu erau de acord cu el; la fel seratele lui Iosif Sava. Care-i situaţia azi? Cine-s arbitrii României? Care-s vocile cu greutate în intelosfera de azi? Şi pentru cine mai contează? Necroza e extinsă şi dincolo de arte & idei – probabil aţi observat, pînă şi în fotbalul autohton, cînd e un meci mai important, e chemat vreun arbitru din Italia! Şi nu mă refer numai la intelectualii români din România – priviţi recentele cuie în talpă schimbate între Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu şi veţi pricepe ce vreau să zic. Cred că inclusiv acest intelo-eşec în a găsi un arbitru printre noi ne împiedică să vorbim detaşaţi despre comunism, bunăoară.

Spuneam că o parte a intelighenţiei îşi închide gura (şi ochii) cu sinecuri. Dar nu toţi. Unii intelectuali sînt pur si simplu sastisiţi şi se refugiază în produse de nişă (de la cărţi care-s best seller dacă vînd 3000 de bucăţi – la o populaţie de 18 milioane de alfabetizaţi e jenant! – pînă la programe TV de import). Pe fondul apatiei şi sictirului intelectualilor, prosperă bufonii. Ei, bufonii, sînt arbitrii României de azi. Imaginaţi-vă o polemică între Mihai Şora şi Valentin Stan. Sau întrebaţi-vă de cîte ori i-aţi văzut pe fiecare, în ultima vreme, arbitrînd România. Întrebaţi-vă de ce GDS-ul e palid iar OTV-ul e înfloritor. Şi veţi înţelege de ce România a ajuns atît de bine. Spre deosebire de intelectualul care ştie mai ales că nu le ştie pe toate, bufonul este omniscient. Poate comenta orice, de la rezultatele unor alegeri pînă la culorile unei picturi. În plus, intelectualul veritabil nu cere ostracizarea bufonilor; dar bufonii pot oricînd coaliza alţi bufoni în condamnarea unui intelectual. În 1989, bufonii erau responsabili de partid care, de fapt, erau trişti, pentru că simţeau că pierd teren. În 2009, bufonii, deşi încruntaţi tot timpul, au numai motive de bucurie: ei nu mai împart spaţiul public cu intelectualii, ci îl domină de-a dreptul.

Aşadar: după 1989, intelighenţia română a fost victorioasă în raport cu istoria şi perdantă în raport cu prezentul. Dar în curînd aceste planuri se vor suprapune: insesizabil şi concret, prezentul de azi devine istoria de mîine. Desigur, admit că poate mai sus am exagerat niţel: poate că nu-s chiar 47 de emisiuni TV despre sutiene şi decapotabile; poate că-s vreo 44. Mea culpa. În 1989, nici nu mi le-aş fi putut imagina – din moment ce atunci toate emisiunile TV vorbeau despre roşiile volume cartonate ale operelor celor mai alese ale celui mai iubit dintre adevăraţii tătuci ai bufonilor de azi.

______________________________

 (text publicat în „Dilema veche”, nr. 292, 17 septembrie 2009)

3 octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Un comentariu

02/iun/2009 Filme istorice, daci şi stadioane

Despre cum Istoria ne modelează prezentul

 Adrian CIOROIANU despre:

 Mihaela Grancea, Trecutul de astăzi. Tradiţie şi inovaţie în cultura română, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 270 p., 28 RON

O surpriză dintre cele mai plăcute vine de la Cluj: o culegere de studii ce se impune prin seriozitatea şi urbanitatea intelectuală (da, există şi aşa ceva!) cu care sînt tratate subiectele, precum şi prin actualitatea nedezminţită a acestora. Autoarea, Mihaela Grancea, e o fostă studentă a regretatului profesor Pompiliu Teodor. Doctor în Istorie, specializată în Istoria mentalităţilor şi preocupată, în anii din urmă, de tanatologie (umblă vorba că ar fi unul dintre cei mai serioşi cercetători români ai cultului & culturii locurilor de veci!) dna Grancea este, astăzi, profesor (conferenţiar?) la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. N-o cunosc pe autoare, dar – judecînd după încărcătura de idei a acestui volum – îi fericesc pe studenţii d-sale. (A trebuit să dau cîteva telefoane pentru a afla această brumă de detalii; cred că ar fi fost pe deplin meritat ca editorul cărţii ­- altfel, apărută în bune condiţii – să fi inclus între coperte şi o minimă prezentare a autorului.)

Volumul, împărţit în două capitole, cuprinde şase studii, fără altă legătură între ele decît rigoarea analitică. Fie că este vorba despre conturarea identităţii transilvane în zorii modernităţii sau despre statutul femeii în familia românească din secolul XVIII, despre strategiile identitare ale lui Dinicu Golescu sau despre dilema culturală haiduc versus tîlhar în literatură şi imagologie, Grancea scrie fără complexe şi cu maximum de informaţie, dovedind un remarcabil simţ al speculaţiei de calitate şi al conexiunilor interdisciplinare.

Ceea ce reţin mai cu seamă este capitolul al II-lea, ce cuprinde măcar două studii pe care le-aş recomanda drept bibliografie obligatorie pentru orice om care îşi pune problema în ce ţară (şi în ce cultură) trăieşte. Un astfel de studiu este „Filmul istoric românesc în proiectul construcţiei naţiunii socialiste (1965-1989)”. Pe de o parte este limpede pentru orice minte deschisă că acea producţie cinematografică era încărcată de agenda politică a epocii, dar pe de altă parte nu putem să nu observăm relativul succes pe care, peste decenii, multe dintre filmele de atunci îl au printre telespectatorii de azi (există cel puţin un post TV naţional care efectiv trăieşte de pe urma lor!). „Cea de-a şaptea artă (…) trebuie (…) să contribuie (…) la formarea universului moral socialist al omului” – spunea un editorial din revista Cinema din 1974; şi probabil a reuşit, sugerează Grancea, pentru că altfel nu s-ar explica succesiunea de mitologeme, complexe, stereotipuri şi lamentaţii pe care majoritatea producţiilor din epopeea cinematografică românească o cuprinde şi o poartă peste ani.

În fine, la fel de remarcabil studiul „Dacismul şi avatarurile discursului istoriografic postcomunist”. Dacă în cazul filmelor istorice încă ne mai putem permite un zîmbet îngăduitor-nostalgic, aici ne aflăm în plină dramă: pentru că fanteziile pseudo-istorice daciste ale unor contemporani de-ai noştri nu sînt benigne, ci pot semăna cumplite confuzii în minţi june şi nepregătite. Grancea are dreptate cînd spune că una este să vorbească (sau să scrie) despre „ideea dacică” Lucian Blaga, Simion Mehedinţi sau Mircea Eliade şi alta este cînd tema cade pe mîna unor tracomani precum Iosif Constantin Drăgan sau G.D. Iscru (ca să nu mai vorbesc despre Pavel Coruţ, Napoleon Săvescu ş.cl.). „Această literatură minoră, ignorată de mediile academice, (…) a avut ecou mai ales în rîndurile adolescenţilor atraşi de profilul soteriologic al eroilor daci” – spune autoarea.

De meditat, pentru că rezultatul se va vedea nu numai în şcoli, ci mai ales pe străzi şi stadioane.

– (text publicat în „Dilemateca”, iunie 2009)

2 iunie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii