G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

08/oct/2009 Două aniversări: Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

Două aniversări, în jurul unei sticle cu vodcă:

Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

EURAST Center / Adrian Cioroianu

Ieri, 7 octombrie a.c., premierul Rusiei, Vladimir Putin a împlinit 57 de ani. Unii scriitori i-au dedicat aniversatului rînduri şi gînduri alese, Patriarhul rus Kiril l-a felicitat, preşedintele Medvedev i-a dăruit un tablou, iar mai mulţi lideri de state sau guverne i-au trimit mesajele protocolare cuvenite.

57 de ani reprezintă o vîrstă frumoasă, iar premirul Putin este în deplinătatea forţelor sale – dovadă, fotografiile „la bustul gol” care mai răzbat uneori în ziarele moscovite (din raţiuni de PR) sau faptele de poveste – precum episodul de acum un an, dintr-un parc zoologic, cînd premierul a împuşcat cu tranchilizante un tigru ce tocmai ameninţa cîţiva ziarişti!

Potrivit statisticilor măcar, în mod categoric Vladimir Putin se află într-o formă cu mult mai bună decît majoritatea colegilor săi de generaţie; aceşti 57 de ani nu se află departe de durata medie de viaţă a bărbaţilor din Rusia – una care a scăzut constant din anii 1960 şi pînă azi, în principal pe fondul consumului de alcool. Potrivit unui raport dat publicităţii luni, 5 octombrie a.c., după 1991 moartea a  mai mult de jumătate dintre ruşii decedaţi între vîrstele de 15 şi 54 de ani a fost cauzată de un consum excesiv de alcool. Ce înseamnă „consum excesiv” în cazul ruşilor? Este vorba – spun aceleaşi statistici – despre 18 litri de alcool pur / an / persoană în viaţă! 

Ultima încercare serioasă de a remedia această problemă s-a produs în 1986-87, cînd liderul sovietic Mihail Gorbaciov a introdus o serie de măsuri anti-alcool – fapt ce s-a tradus prin creşterea preţului la sortimentele cele mai populare de vodcă; ruşii au denumit această lege a lui Gorbaciov „legea seacă” – şi trebuie spus că ea nu a contribuit deloc la creşterea popularităţii lui Gorbaciov. Recent, preşedintele Dimitri Medvedev şi-a anunţat intenţia de a ataca şi el acest flagel. Rămîne de văzut dacă chiar va merge pînă la capăt (cu riscurile politice de rigoare) şi spre ce gen de măsuri se va îndrepta.

Revenind la premierul Putin, din păcate el nu i-a putut apăra pe toţi ziarişti ruşi ameninţaţi de tigri – sau de concetăţeni.

Un caz dramatic rămîne cel al Annei Politkovskaia – de la a cărei asasinare, tot ieri, s-au împlinit 3 ani. În momentul uciderii sale (cel mai propabil, în urma unui contract ai cărui parteneri rămîn pînă astăzi necunoscuţi), Politkovskaia avea doar 48 de ani.  Cîteva sute de moscoviţi s-au adunat în centrul capitalei ruse, ieri, pentru a comemora această dispariţie – şi pentru a deplînge faptul că autorităţile statului sînt pe mai departe incapabile să lămurească misterul acestei morţi, pentru care pînă acum nu s-a dispus nici o arestare, iar speculaţiile rămîn cu mult mai numeroase decît elucidările ca atare.

Reclame

8 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

06/sept/2008 Şansa de a fi tigru în noua Rusie

Şansa de-a fi tigru  în noua Rusie

(Câte războaie reci putem duce-ntr-o viaţă?)

 

Adrian Cioroianu

 

            Războiul rece părea, în viaţa noastră, un fapt recent. Dar şi încheiat. Un capitol de istorie, abia dacă apucasem să-i facem bilanţul. Un Est (Uniunea Sovietică, mai ales) incapabil să priceapă de ce a pierdut, un Vest (Statele Unite plus Europa Occidentală) incapabile să înţeleagă ce anume, de ce şi cum a câştigat. Divizii de politologi, de sovietologi şi de kremlinologi şi singura mare surpriză că nici unul dintre ei – în ciuda foarte bunei lor pregătiri academice, în ciuda banilor investiţi în ei etc. – nu a reuşit să anunţe cu o anticipare rezonabilă inevitabilul: anume că imperiul sovietic se va prăbuşi într-o patetică implozie. S-au strâns, despre conflict, cărţi de referinţă. Dar şi tone de hârtie – lozinci, afişe, materiale, broşuri, analize, prospecţii, introspecţii, propagandă, contra-propagandă ş.cl. – de o parte şi de alta, date uitării, fără altă folosinţă decât – eventual – curiozitatea unor viitori savanţi. Vocea Americii şi Europa Liberă de o parte a baricadei, Radio Moscova de alta. Dolarul versus rubla. CIA versus KGB. Bourbon whiskey contra votcă. Madonna contra Alla Pugaciova. Romanele lui Ian Fleming şi John Le Carré, filmele cu Sean Connery în rolul lui James „007” Bond, şi, de cealaltă parte, colecţiile est-europene de romane de spionaj (în cazul românesc, vezi colecţia Sfinx de la fosta Editură Militară) în care, invariabil, câte un agent ieşit din marea masă a poporului socialist se luptă pe viaţă şi pe moarte cu o complicată agentură de spionaj (cu baza, aproape obligatoriu, în R.F.G.) şi o dovedeşte, în cele din urmă.

            Spre mijlocul anilor ’90, student fiind la o universitate canadiană, eram plin de ciudă că sfârşitul comunismului în Europa şi prăbuşirea Uniunii Sovietice căzuseră (ca subiecte academice) în banalitate, nu mai interesau aproape pe nimeni. Războiul etnic din Balcani? Era atunci la ordinea zilei. Studiile despre noua Chină? Erau noua modă. Studiile despre America Latină? Erau în floare. Despre istoria comunismului european – ceva licăriri de interes remanent şi, în rest, o mare de certitudini. Fostul război rece? Până şi cuvintele ca atare căzuseră în desuetudine, din moment ce, privite dinspre mediul universitar nord-american, ţările Europei de Est erau rudele educate dar sărace ce dădeau din coate ca să prindă un loc la masa europeană în continuă lărgire, iar Rusia era un fel de pacient bizar, alternând între zvâcniri de orgoliu şi comă profundă.

            Asta a fost, până de curând.

            Fără de veste, luaţi cu alte treburi, mai nou vedem cum buletinele de ştiri – printre reclame, dramolete mondene şi rezultate ale tragerilor 6 din 49 – vorbesc tot mai clar despre un nou război rece. Altul. Cel de-al doilea. Dacă tot am avut două adevărate războaie mondiale, de ce nu am reface paritatea şi la cele reci? De o parte Rusia lui Vladimir Putin, de cealaltă parte un Occident mai lărgit, dar şi mai scindat.

            Pe la începutul acestui an am primit, pesemne direct de la autor din moment ce văd o dedicaţie pe pagina de gardă, un volum impozant – legat, copertă tare, supracopertă – dar cu un titlu care mi s-a părut din cale-afară de comercial ca să fie şi serios: Noul Război Rece. Trebuie să spun că nu ştiam nimic despre autor (ulterior aflam că-i corespondent al The Economist pe Europa de Est), necum despre cartea lui. Drept care am pus volumul de-o parte, pe raftul acela pe care fiecare posesor de bibliotecă îl are, cel pe care înghesuim de regulă cărţile (mai ales primite) pe care nu ne lasă inima nici să le citim, dar nici să le aruncăm. Când eşti ministru, se mai întâmplă: fel şi fel de oameni îţi dau fel şi fel de mici atenţii: cărţi producţie proprie, scrisori, cereri, pietre norocoase ş.a.m.d. – o să vedeţi când o să ajungeţi în această situaţie.

            Cert este că abia recent, mânat mai curând de o temere, am scos cartea din umbra cotlonului în care o aruncasem. Din ce motiv? Unul simplu, dar cu rădăcini mai multe. Bunăoară, sunt unul dintre cei pe care recentul război georgian i-a luat pe nepregătite. Eram pe litoralul Mării Negre, o dimineaţă de 8 august ca oricare alta, sună telefonul şi cineva mă roagă, fără mari introduceri, să comentez atacul Rusiei asupra Georgiei pentru un post de televiziune! De cu seară, la culcare, nu era nici un război; la trezire, înfloreau explozii pe toate ecranele. Nici eu şi nici d-voastră nu eram singurii surprinşi de ştire – am temerea că şi George W. Bush, preşedintele singurei superputeri mondiale şi unul dintre cei mai declaraţi suporteri ai independenţei Georgiei, nu era departe.  

Rusia joacă tare. Chiar şi a spune acest lucru este banal. Într-un climat care nu mai este acelaşi cu cel din timpul fostului război rece. Populaţia Rusiei, în majoritatea ei, nu mai este potrivnică regimului. Dimpotrivă. În Rusia de azi, Putin este infinit mai popular decât era Leonid Brejnev cu 30 de ani în urmă. Rusul de rând nu mai este cel ameţit şi cârtitor din paginile lui Boris Pasternak, ci e unul bucuros că, în fine, a apărut un nou ţar în stare să ridice Rusia „acolo unde merită”.  Rusia nu mai este ţara textelor clandestine, a samizdatelor circulând pe sub mână ca în vremea recent-răposatului Soljeniţîn. Poţi să spui ce vrei – plata sau răsplata vin după. După moartea ziaristei Anna Politkovskaya, în octombrie 2006, presa rusă de opoziţie e la fel de accesibilă ca şi găina cu ouă de aur. Chiar în ziua în care scriu acest text agenţiile de presă dau două noutăţi care cu greu încap în aceeaşi teacă logică: un alt ziarist, animator al unui site de ştiri din Inguşeţia şi opozant al lui Putin, a fost împuşcat dar, pe de altă parte, Putin însuşi ar fi salvat de la moarte, într-un parc zoologic, câţiva ziarişti împuşcând un tigru care se îndrepta către ei. Cu o mică diferenţă: ziaristul a fost împuşcat – vorba unui erou al lui Marin Preda – total şi definitiv, pe când tigrul a fost doar adormit cu ceva tranchilizante. În noua Rusie, un tigru pare a avea mai multe şanse decât un opozant.

Drept care revin la opul lui Lucas, spunând că mi-aş dori să ne ferească Dumnezeu de epoci în care cărţi ce iniţial par comerciale devin ulterior de referinţă.

 

 Edward Lucas, The New Cold War. How the Kremlin Menaces both Russia and the West, Bloomsburry Publishing Plc, Londra, 2008

_______________________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 9, septembrie 2009

6 septembrie 2008 Posted by | Bibliografii, Geopolitica | , , , , | Un comentariu