12/mai/2010 Din nou despre competiţia Nabucco – South Stream

AZERBAIJAN – TURKEY – RUSSIA // Nabucco or South Stream, the battle over energy transit to Europe is on

The European Union wants Nabucco, a gas pipeline from Central Asia that bypasses Russia. Moscow wants to revive interest in the South Stream gas pipeline to retain its place as Europe’s main energy supplier. Construction in both pipeline projects is ready to go.

Tuesday, May 11, 2010, by Asia News  
 
Baku – Turkey and Azerbaijan have agreed on a price for Azeri gas and its transit through Turkish territory in direction of Europe. In the meantime, Russia and Austria agreed on terms to build the South Stream gas pipeline. Large-scale projects that would supply energy to Europe over the next decades are trying to outdo each other. Turkey and Azerbaijan has agreed to an earlier „agreement in principle” that had been informally leaked to the press two months ago. Now confidential sources cited by the Asia Times are saying that the deal is based on “concrete numbers”, a new bilateral contract for additional gas for Turkish domestic consumption as well as for further gas from the Shah Deniz Two deposit to be developed as a source for the Nabucco project.

[  G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Rusia, Uniunea Europeană şi proiectul Nabucco ]

Nabucco is designed to take gas from the Caspian Sea basin through Georgia and Turkey

Publicitate

20/mart/2010 EURAST recomandă: Vladimir Socor despre „revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia „South Stream” – Nabucco – Nord Stream

South Stream: a Casualty of Moscow’s Excess Pipeline Capacity Building

Vladimir Socor (The Jamestown Foundation)

Like all parties involved with South Stream, ENI must rely on the new Ukrainian President Viktor Yanukovych agreeing to share control of Ukraine’s gas transit system with Moscow. In that case, Gazprom would no longer need South Stream as a Ukraine-bypass option, which Moscow had brandished all along to pressure Kyiv into ceding control of the transit system. Moreover, Gazprom would have to commit to full use of the Ukrainian system as part of the bargain with Kyiv, instead of shifting volumes from the Ukrainian system into South Stream, as the scenario had envisaged. (foto: RIA Novosti)

Furthermore, an investment decision in Russia’s supergiant Shtokman gas field has recently been “postponed” (or possibly abandoned), further constricting Russian gas export potential in the years ahead. This also affects South Stream directly, placing it in competition with Nord Stream and other Russian pipeline projects, all now reliant on Siberian gas in limited availability. Shtokman’s postponement has left Nord Stream –the Baltic seabed pipeline to Germany– without any source of gas for the project’s second stage. While Nord Stream One has Siberian gas earmarked for it, putatively at 27.5 billion cubic meters (bcm) per year, Nord Stream Two was planned to be fed to the same annual capacity from Shtokman in the Barents Sea. Instead, Nord Stream Two, as well as South Stream ,would have to draw on Siberian gas, where the shortfall looms.

Thus, apart from the undeclared rivalry with Nabucco, the South Stream project has entered an undeclared competition with Nord Stream Two, the Ukrainian transit system, and even the Blue Stream pipeline (which ENI built for Gazprom earlier on the seabed of the Black Sea to Turkey, and is only being used at one half of its 16 bcm annual capacity). All of these projects, existing or virtual, must vie for access to gas supplies from western Siberia, even as those fields move past their peak, while Russian domestic demand recovers.

It would be logical to anticipate that the Italians would lobby in Moscow for South Stream and against Nord Stream Two. It also seems logical that Moscow might prioritize its German, French, and Dutch customers in Nord Stream, ahead of the South Stream project. South Stream cannot count on the strong political lobbying at state levels that helps drive Nord Stream forward.

South Stream seems to have resulted in a no-win situation at this point. Ultimately, these insoluble dilemmas stem from the Kremlin’s pre-crisis policy to build export pipeline capacities in vast surplus, compared with Russia’s own export potential. South Stream and other projects are the fruits of that policy. It was wrongly premised on continuing Russian monopolization of Central Asian gas; European consent to high-priced, take-or-pay long-term commitments to Russian-delivered gas; predatory acquisitions of infrastructure assets in consumer countries; and, as an intent, a Russian-led cartel of gas exporters to Europe. Both Dmitry Medvedev (Gazprom chairman, then head of state) and Vladimir Putin (head of state, then prime minister) are closely associated with that policy.

Failure to invest in Russian field development (apart from Siberia’s east and far east) and loss of Gazprom’s dominance in Turkmenistan have left South Stream without dedicated resources. Market-transforming processes in Europe, through the surge of LNG and spot markets, have left South Stream behind both in a non-competitive position and as an unappealing investment prospect. Like Nord Stream in some ways, the South Stream project is rooted in the invalidated assumptions of past years.

ENI’s proposal to unify South Stream with Nabucco could provide a lifeline for the South Stream project, serving ENI’s corporate interest as well as Russia’s strategic advantage in Europe. Meanwhile, however, Moscow affects a lack of interest in such unification. Following Paolo Scaroni’s proposal, Russian Foreign Minister, Sergei Lavrov, and Energy Minister, Sergei Shmatko, have reasserted Moscow’s full confidence in South Stream and its resolve to press ahead with it. These responses did not even allude to ENI as such. As Russian officialdom has done all along, Lavrov and Shmatko each made self-contradictory arguments: that South Stream and Nabucco are not in competition against each other, but that South Stream is in a far stronger position to succeed, compared with Nabucco. For its part, Gazprom acknowledged –but downplayed– ENI’s proposal. Gazprom spokesman, Sergei Kupryanov, parried that Scaroni was merely trying to demonstrate that South Stream and Nabucco are not rivals (Interfax, March 14, 15, 16).

In a far more nuanced position, Russian Gas Society President Valery Yazev (who also lobbies for Gazprom as a senior Duma deputy), has suggested that the proposed South Stream-Nabucco unification “is worth considering” and “could make sense” from Moscow’s standpoint. In that event, Yazev said, Turkmen gas would be supplied through the planned Caspian Littoral pipeline and existing pipelines to Russia’s Black Sea coast and then pumped into South Stream on the seabed of the Black Sea. Thus, South Stream-Nabucco unification would “add a branch [Nabucco] to our South Stream” in Europe and “solve the problem of filling the pipeline with Russian and Turkmen gas,” Yazev pointed out. His statement entreated West European companies in the Nabucco project to cooperate in unifying it with South Stream (ITAR-TASS, March 14).

While Moscow’s political officials affect lack of interest for reasons of prestige (as some Western policymakers assume) or play hard to get (as seems more likely), Yazev has spelled out Russian interest in a possible unification of the two projects, depending on terms to be negotiated. Unification could perhaps rescue some downscaled version of South Stream, but only at the expense of the Nabucco project and of European energy security. Considering its recent and continuing advances, Nabucco does not need South Stream in order to succeed.

06/mart/2010 EURAST recomandă: „The Economist” despre cursa energetică dintre South Stream, Nord Stream şi Nabucco în Europa Centrală

Energy security in Europe. Central questions

United in the cause of undermining Russian pipeline monopolies
Mar 4th 2010 | BUDAPEST AND WARSAW | From The Economist print edition

DOES “Central Europe” exist? It depends on the political climate. Amid worries that France and Germany are stitching up the European Union’s decision-making, the Czech Republic, Hungary, Poland and Slovakia are reviving their ties and pushing shared ideas on energy security and relations with the east.

The alliance began in Visegrad, a Hungarian town, in 1991, when even the EU’s waiting-room seemed distant. Once dreams of joining Western clubs became reality, co-operation all but dissolved. New members shunned anything that made them seem different from the rest. Squabbles, most recently over the treatment of ethnic Hungarians in Slovakia, dominated Visegrad meetings. Some even suggested winding the club up.

Not any more. At a summit in Budapest on February 24th Visegrad showed signs of renewed life. The big shift is in Poland, where go-it-alone policies have given way to enthusiasm for working with the neighbours. Under the voting rules of the Nice treaty, in force until 2014, Visegrad countries have as many votes in the EU as France and Germany combined. (harta: The Economist, 04 martie a.c.)

Next year Hungary and Poland will each have six months in the EU’s rotating presidency. Eurocrats in Brussels like to portray the rotating presidency as largely redundant now there is a permanent European Council president. The Poles and Hungarians are working closely together to disprove this. Hungary wants a “Danube strategy” to divert EU money and attention to the river basin. Poland supports this, in return for Hungarian backing for more EU aid to countries such as Georgia, Moldova and Belarus.

The group is gaining allies. “Visegrad-Plus” adds some neighbours, largely from the former Austro-Hungarian empire. Most of these (especially the core four) depend heavily on Russian gas and oil. These are typically costly and come from clapped-out fields along ageing pipelines through unreliable transit countries, with unwelcome political conditions attached.

One way to change this would be to turn the east-west gas pipelines into a grid, with interconnectors running north to south. New Hungarian pipelines to Romania and Croatia will be finished this year. A Czech-Polish connector will open in the summer of 2011. An EU-financed Bosnian-Serbian link will be announced on March 5th. A second idea is coastal terminals in Poland and Croatia to import liquefied natural gas by tanker from countries such as Qatar. The third plan is Nabucco, an ambitious pipeline to connect Caspian and Iraqi gasfields to Europe via Turkey.

Visegrad is also pushing for EU rules on mutual help in energy crises. These could offer the region greater security. But big obstacles remain. One is Russia, which is intensifying its co-operation with friendly energy companies in France, Germany and Italy. On a trip to France, Russia’s president, Dmitry Medvedev, started formal talks on the sale of up to four Mistral-class warships, while France’s GDF Suez gained a 9% stake in the Nord Stream pipeline.

Russia also continues to push South Stream, a Russian-backed Black Sea pipeline. But it now has less backing than Nabucco. The new Croatian prime minister, Jadranka Kosor, visited Moscow this week and signed up to receive gas from South Stream. But Hungary and other countries have stiffened Croatian resistance to other Russian plans, such as the attempt to gain control of an oil pipeline from the Croatian coast to Hungary. That is a lifeline for Hungary’s energy company, MOL, which otherwise depends solely on oil from the east and is fighting attempts by a Russian company, Surgutneftegaz, to gain control.

The biggest problem is that energy security costs money. Gas interconnectors, for example, sound fine. But the extra competition they bring hits market share for companies used to cosy national monopolies. The Visegrad governments may gripe about west Europeans. But they have plenty to do on the home front.

19/febr/2010 Dansând cu ruşii – România în South Stream

Dansând cu ruşii – România în South Stream

Mircea Marin
standard.ro, 19 februarie a.c.

Bucurestiul este din ce în ce mai aproape de a deveni cu acte în regula o parte a proiectului South Stream  daca este sa dam crezare unui comunicat postat, miercuri seara,  pe situl oficial al Gazprom, la câteva ore de la încheierii vizitei la Bucuresti a vice-presedintelui sau Alexandr Medvedev.
“România  si-a reafirmat interesul de a participa la proiectul South Stream si a transmis partii ruse documentele cerute pentru pregatirea studiului de fezabilitate” se arata în document.
“Discutiile sunt într-o faza incipienta” a confirmat, potrivit TMCTV, ministrul român al Economiei, Adriean Videanu. “Stiu ca Transgaz a fost invitat din acest punct de vedere (în South Stream – n.r.). Romgaz nu poate sa faca parte.”

Scopul discutiilor pare a fi fost stabilirea de “principiu” a conditiilor tehnice, economice dar si politice ale aderarii României la South Stream  – cel putin asta o sugereaza componenta celor doua delegatii. Echipa rusa a fost condusa de Alexandr Medevedev, un apropiat colaborator al duo-ului Vladimir Putin (actual premier) – Dmitri Medevedev (actual presedinte. Cei doi Medvedevi, între care exista doar o coincidenta de nume au fost colegi în cadrul gigantului energetic rus înainte ca actualul presedinte sa fi fost cooptat în echipa lui Vladmir Putin la Kremlin) arata clar ca Moscova a venit pentru a face promisiuni la nivel înalt si nu pentru discutii exploratorii. Echipa româna a fost condusa de ministrul Economiei, Adriean Videanu (nu doar detinatorul portofoiului de resort dar su un apropiat colaborator al Presedintelui Traian Basescu) secondat de reprezentanti ai Ministerului Afacerilor Externe si diplomati, fapt care arata ca dincolo de aspectele economice, discutiile au atins aspecte legate de politica externa.

Ce este South Stream

Proiectul South Stream vizeaza construirea unui gazoduct care sa asigure transportului de gaz rusesc (din regiunile sudice ale Rusiei)  sau de gaz central asiatic (adus din Kazakstan, Turkemenistan) prin intermediul Gazprom, catre statele Uniunii Europene pe o ruta care sa ocoleasca teritoriul Ucrainei, printr-un segment care va traversa Marea Neagra. Segmentul sub-Euxin, ce ridica cele mai mari probleme din punct de vedere tehnic (lungime de 900 de kilometru adâncime pe anumite portiuni 2 000 metri) cât si geopolitic (Faptul ca Ucraina este ocolita permite Moscovei sa izoleze Kievul din discutiile sale cu Europa. Asta înseamna si o libertate mai mare în a duce o politica de forta fata de Kiev care nu mai are puterea de a genera probleme care sa deranjeze buna relatie dintre Moscova si Berlin – Roma – Paris, asa cum s-a întâmplat în cazul crizelor gazelor din anii precedenti De altfel prin South Stream, ca si prin Nord Stream, Rusia iese din Containmentul la care o supun SUA si aliatii sai din Estul Europei –  vezi problemele cu Estonia, Polonia, Ucraina, România – sarind “zidul” pentru a avea o relatie directa cu Vechea Europa). Din Bulgaria, South Stream urmeaza a se ramifica spre centrul Europei (Austria) si spre sudul Europei (Grecia si Italia). Capacitatea maxima a conductei este de 31 de miliarde de metri cubi, ulterior cu posibilitatea cresterii capacitatii la 63 miliarde de metri cubi. Proiectul ar costa între 10 -15 miliarde de euro.

Ce loc are gazul în Politica de putere a Moscovei

Moscova a exploatat dependenta energetica din punct de vedere politic înca din perioada sovietica, dupa aceasta, înca si mai mult. Un lucru de care Esticii sunt constienti si îngrijorati. “Ieri foloseau tancurile, azi folosesc petrolul” remarca Zbigniew Siemiatkowski, folstul sef al serviciilor secrete poloneze citat de New York Times, trecând în revista instrumentele de lucru utilizate de Rusia în zona fostei si perceputei sale sfere de influneta din regiune. În cei douazeci de ani, care au trecut de la Caderea Zidului Berlinului, Moscova a utilizat de 55 de ori întreruperea livrarilor de gaze catre diferitii sai parteneri externi cu scopul constrângerii acestora (aceasta este concluzia unui studiu realizat de Swedish Defence Research Agency). Pentru Estici aceste practici aduc aminte de un trecut de care prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO doreau sa se puna la adapost. În scrisoarea adresata în primavara lui 2009 lui Barack Obama, fostii lideri Estici, printre care si Vaclav Havel (Cehia) si Lech Walesa (Polonia) îi spuneau noului lider de la Casa Alba ca în ceea ce priveste statele lor proiectele de gazoducte South Stream si Nord Stream însemnau doar ca “Rusia s-a întors la politica imperiala pe care o urma în secolul XIX cu instrumente de secol XX1. Vechea Europa priveste altfel lucrurile – ea este chiar partenera Rusiei în construirea acestor gazoducte:  Germania (Nord Stream), Italia (South Stream) sunt partenere cu drepturi egale alaturi de Rusia. Pentru Estici acesta este un al doilea motiv de îngrijorare.

Opţiunea strategică  – politic vs economic

Statele din Europa Centrala si de Est, printre ele si România, foste membre ale lagarului socialist sau ale imperiului sovietic au crezut ca aderarea la Uniunea Europeana si NATO le va scoate de sub influnta Moscovei. Acest lucru în linii mari este adevarat.Occidentul da însa dovada de “dubla personalitate” în relatia sa cu Moscova. Berlinul, Parisul si Roma sunt dispuse sa aduca Moscova din ce în ce mai mult în “jocul european” trecând peste avertismentele si protestele Varsoviei sau Pragai, cele mai vocale în aceasta problema. Washingtonul este mai putin dispus sa o faca, iar faptul ca atât administratia Bush cât si administratia Obama au cautat solutii ca dupa primirea în NATO a tarilor din “imediata apropiere” a fostei URSS – Polonia, România, Bulgaria – sa consolideze securitatea acestora prin gasirea unor solutii (baze militare, cele doua variante ale scutului anti.racheta) prin care sa fie prezente ele însele în aceasta regiune, arata pe de o parte si ca au înteles ca Rusia va continua ofensiva politica spre acestea  si ca Berlinul-Parisul-Roma nu se vor opune acestei lucru.Totusi, economic Rusia câstiga teren în regiune – iar proiectul South Stream, la care au aderat deja mai multe state din aceasta, este un vector important. Este de vazut daca în viitor influenta economica în crestere nu se va transforma într-o influenta politica. Noua relatie în care România ar intra cu Moscova, are totusi si unda verde a Washingtonului – venit anul trecut la Bucuresti, vicepresedintele SUA, Joe Biden îndemna la construirea unei “relatii pragmatice cu Rusia”.

Bad Girl Ukraine

South Stream evita Ucraina. De ce? Ucraina ocupa un loc important în politica Rusiei în partea sa Europeana.  Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeste Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politica externa al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic optiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fara statele baltice si fara Polonia o Rusie ce si-ar fi pastrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut înca sa încerce sa fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tabla de Sah – suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Odata cu revolutia portocalie Kievul a devenit din ce în ce mai distant fata de Moscova si mai dornic sa se integreze în Uniunea Europeana si NATO. Moscova a încercat sa “înmoaie” linia dura a Yuliei Timosenko apelând la “menghina energetica”. Cum din punctul de vedere al Rusiei oprirea livrarilor nu se mai putea face, pentru ca aceasta ar fi însemnat stricarea unor relatii greu construite cu Berlinul si Roma, s-a apelat la cresterea pretului gazelor livrate Kievului. Peste noapte Ucraina s-a trezit îndatorata Rusiei cu o factura gigant la gaze. Tousi, strategia Rusiei a fost perdanta. Europa Occidentala tot a ramas fara gaz – pentru ca Ucraina a închis tranzitul livrarilor rusesti catre vest – asa cum s-a întâmplat în 2009. Europa s-a confruntat cu o problema deloc usoara – Bulgaria unde gazul natural asigura 90% din nevoile energetice si care depinde în proportie de 96% de importurile de gaz din Rusia, a fost practic înghetata, în conditiile în care timp de apaope o saptâmâna nu a primit 1 metru cub. Rusia nu poate scoate din discutie Ucraina, pentru ca 80% dintre livrarile sale de gaze catre Europa trec prin aceasta tara. Prin urmare trebuie sa o ocoleasca.

Care este situaţia în Europa

Europa cauta solutii sa reduca dependenta sa de gazul rusesc. Dar beneficiarele acestor solutii sunt deocamdata statele din Vest. Este pur si simplu din cauza apropierii geografice de furnizori alternativi: Algeria  pentru Europa de Sud Vest, Norvegia pentru Europa de Nord Vest. Vestul Europei de altfel conteaza si mai putin pe gazul natural ca sursa de energie – Germania (39%), Franta (16%).  Pentru Vechea Europa livrarile de gaze naturale din Rusia descriu o problema din ce în ce mai putin semnificativa – Daca în anii 1980 membrii Comunitatii Economice Europene depindeau în proportie de 80% de livrari rusesti în ceea ce priveste consumul lor de gaz, înainte de prima extindere a Uniunii Europene acesta dependenta se redusese la jumatate. Cresterea la nivel agregat a depaendentei Europei de livrarile de gaze rusesti s-a facut pe seama noilor memebrii din Estul Europei, care conteaza în proportii mari pe gazer naturale ca surse energetice si pe importuri rusti pentru asigurarea nevoilor de consum.

Problema României sau unde e Nabucco?

Mai bine de o treime din gazul consumat de Romania vine din Rusia. În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creste constant, din cauza declinului natural al rezervelor interne. Conform strategiei energetice elaborate recent de Ministerul Economiei si Finantelor, zacamintele de gaze ale României sunt estimate la 184,9 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamna ca, raportat la actuala productie de gaze, aceste rezerve se vor epuiza în 15 ani. România a încercat sa gaseasca o solutie la aceasta problema prin sprijinirea proiectului pan-european Nabucco – care evita Rusia. Pe marginea acestui subiect l-am provocat la o discutie pe Adrian Cioroianu, fostul Ministru de Externe al României.“Problema majora a Nabucco esrte ca nu avem furnizori de gaz. Iranul dadea semne ca ar putea dezvolta o alta relatie cu Occidentul si cu SUA în special. Nabucco are la baza acordul politic, dar nu are furnizor”. El remarca jocul dublu  facut între Nabucco si South Stream de multe state din regiune noastra. “România a fost una dintre putinele state din regiune care a sustinut cu consecventa proiectul Nabucco. Bulgaria, Serbia, Ungaria au spus de la început ca vor da curs propunerii celei mai avantajoase” a adaugat el. Principalul nostru aliat împotriva Rusiei, Statele Unite nu fac din Nabucco un proiect prioritar.   “Da, sustinem Nabucco, insa acest proiect de gazoduct nu este Sfantul Graal, ca niciun alt gazoduct” a spus anul trecut Robert Morningstar, noul ambasador pentru energie pe continentul eurasiatic al SUA. Chiar si daca Nabucoo nu va fi niciodata construit, spune Cioroianu, România tot nu se afla într-o situatie disperata. “Avem un potential înca neutilizat în privinta energiei nucleare. Nu avem nevoie de constructia unei noi centrale ci de punerea în functiune a reactoarelor ramase la CNE Cernavoda”. Alaturarea în “dansul cu rusii” nu este decât o potentialitate subliniaza fostul sef al diplomatiei. “Rusia mizeaza pe dependenta de gaze naturale a statelor din jurul sau. Dar nimic nu este determinat. Ne-am obisnuit sa vedem Rusia în ofensiva. Lucrurile nu stau chiar asa. Rusia are nevoie sa vânda aceste resurse de gaze naturale” a încheiat aceasta.

10/febr/2010 România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom – Adrian Cioroianu, pentru RFI

Radio France International, 09 februarie 2010

Cioroianu la RFI : România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom

• Şeful Gazprom, Alexandr Medvedev vine la Bucureşti, pe 17 februarie.
• Anunţul a venit de la ministrul Economiei, Adriean Videanu.
• Fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu spune că este evident că gigantul rus încearcă să atragă România în South Stream.

Vice-preşedintele Gazprom, Aleksandr Medvedev vine săptămâna viitoare la Bucureşti. Anuntul a fost făcut la B1TV de ministrul Economiei, Adrian Videanu. Cele două părţi vor discuta despre proiectul de realizare a unei societăţi mixte între Romgaz şi Gazprom şi înfiinţarea unui depozit de gaze la Mărgineni. O altă temă de discuţie ar putea fi legată de proiectul South Stream. Oficialii ruşi ar putea invita România să adere la acest proiect concurent pentru Nabucco. Bucureştiul nu a adoptat până acum o poziţie oficială clară în acest sens.

Fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu (ascultă fragment audio din interviu) spune la RFI că proiectul ruso-român pentru înfiinţarea depozitului de gaze ar fi benefic pentru consumatorii români şi subliniază că Nabucco a rămas proiectul preferat de România, la nivel declarativ.

„Probleme în ultimii ani ne-au pus intermediarii între firma de stat, Gazprom şi distribuitorul român, drept care orice reglementare care ar scurta acest traseu e benefică. Nici una dintre propunerile făcute de partea rusă în ultimii ani nu este străină de o încercare de a atrage România către South Stream”, declară fostul şef al diplomaţiei române.

„România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom-ului referitoare la acest traseu al coridorului South Stream şi fără îndoială că şi în viitor, mă gândesc la întâlnirea de pe 17 februarie, va fi abordat acest subiect al posibilei participări româneşti. În ce măsură aceasta se va şi produce, deocamdată este cu totul prematur să vorbim, atâta vreme cât pentru noi, Nabucco a rămas subiectul preferat în analizele noastre predictive”, conchide Adrian Cioroianu.

___________________________

G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

Rusia, UE şi proiectul Nabucco

10/oct/2009 Invitatul din weekend: Vladimir Socor, despre Gazprom şi gazoductele South Stream şi/sau Nabucco

Vladimir Socor
(The Jamestown Fundation)

despre Gazprom, proiectele South Stream şi/sau Nabucco

şi despre poziţionarea României în această reţea de interese:

 
GAZPROM TAKES ITS SOUTH STREAM BLUFF TO BUCHAREST 
 

This week in Bucharest, high-level representatives of Russia’s energy business and their Italian allies are making their strongest pitch yet for Romania to join their South Stream gas transport project. Romania is the latest target in Moscow’s recent effort to enlist additional countries in South Stream — or to persuade participant countries to commit more actively despite doubts.  
Romania is also being exposed to those shifting signals. At the moment, Moscow (with Rome in tow) seeks to convince Bucharest to join South Stream. Only three weeks ago, however, Russian Prime Minister Vladimir Putin announced… (text integral)

02/oct/2009 Rusia, UE şi proiectul Nabucco

Biblia, Verdi şi geopolitica: proiectul Nabucco

(ceea ce nu s-a spus încă)

 Adrian Cioroianu

 În opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi oameni în robie se jeluiesc pentru că regele Nabucodonosor (sau Nabuhod Nassar al II-lea, dacă preferaţi) îi asupreşte, într-o tramă ce pleacă dintr-un episod al Vechiului Testament, dar şi din adevărul istoric al unui rege babilonian care în secolul al VI-lea î.Chr. i-a înfrînt pe egipteni şi i-a forţat pe evrei spre exil.

Printr-un complex de împrejurări, acest nume a fost ales pentru coridorul energetic ce va lega Estul Turciei (localitatea Erzurum, din Asia Mică) de inima Europei (localitatea Baumgarten, de lîngă Viena), spre a transporta gaze naturale (31 miliarde metri cubi/an) pe un traseu care, ocolind Rusia, se recomandă a fi alternativa la monopolul rusesc privind alimentarea cu gaze a Europei. Unul dintre iniţiatorii acestui proiect a fost un preşedinte american ironizat azi cu lejeritate (inclusiv în România, dintr-un mimetism snob): George W. Bush. Probabil că nu a fost ideea sa, dar cine i-a sugerat-o e clar că ştia foarte bine morala drumului mătăsii, valabilă de sute de ani: nu contează cel ce produce mătasea, ci acel ce controlează drumul mătăsii spre consumator. La fel este şi în cazul gazului natural (iar avantajul Rusiei de aici pleacă). În momentul de faţă, nu tot gazul pe care firma rusă Gazprom îl duce spre Europa provine din Rusia (vezi mai jos). Altfel spus, Rusia vrea să controleze livrarea gazului, şi nu producţia. Împotriva acestei ambiţii s-a născut Nabucco. Preţul estimat: 7,9 miliarde euro (dar mai are timp să crească).

Pe 26-27 ianuarie a.c., Budapesta a găzduit un forum crucial al proiectului. Cei şase membri ai consorţiumului Nabucco Gas Pipeline International GmbH (firmele OMV – Austria, Bulgargaz – Bulgaria,  RWE – Germania, Transgaz – România, Botas – Turcia şi MOL – Ungaria) au căzut de acord cu accelerarea finalizării proiectului. Momentul era propice. Între Rusia (furnizorul de gaze al Europei) şi Ucraina (calea de tranzit a gazelor ruseşti spre Europa) tocmai avusese loc un autentic „război al gazului” cu ecou în toată UE. Acest conflict din ianuarie 2009 (continuare a unui conflict similar din 2006) pleca i) din incapacitatea Ucrainei de a-şi plăti consumul de gaz la preţul fixat de Rusia şi ii) din ambiţia Rusiei de a “demonstra” că Ucraina nu e o cale de tranzit sigură pentru gazul europenilor.

 Actul 1. Rusia are alternativa la alternativă

A cîştigat Ucraina de pe urma acestui conflict? Nu. În continuare, preşedintele şi doamna premier de aici, aliaţi în 2004, sînt la cuţite, aşteptînd cu ghearele scoase apropiatele alegeri prezidenţiale. Iar factura la gazul rusesc e oricînd potenţial restantă. A cîştigat Rusia? Deloc. Conflictul din ianuarie i-a speriat şi mai mult pe europeni şi i-a făcut să se gîndească serios la materializarea unui culoar care să aducă gaze din zona Mării Caspice, ocolind Rusia (ceea ce urmează să facă Nabucco). De fapt, Rusia a pierdut chiar mai mult: “războiul gazului” a fost o încercare in extremis a Moscovei de a determina UE să sprijine cele două coridoare ruseşti Nord Stream (prin Marea Baltică, ocolind Polonia şi Ţările Baltice) şi South Stream (prin Marea Neagră, ocolind Ucraina şi, foarte probabil, România). Cum, evident, South Stream e o alternativă rusească la Nabucco, Bruxelles-ul rămîne reticent faţă de cele două proiecte ruseşti (chiar dacă unor state din UE le plac!), şi, recent, a alocat 250 milioane euro ca garanţie pentru alternativa alternativei ruseşti. Adică pentru Nabucco.

 Actul 2: cîştigătorul e sub Semilună

 Şi totuşi, conflictul Rusia vs Ucraina a avut un cîştigător: Turcia, stat cu ambiţii în creştere, pilon geopolitic în Europa de Sud-Est (sau, după preşedintele Sarkozy, în Asia de Sud-Vest!). Pentru Turcia, proiectul Nabucco aduce un bonus aparte: el prefigurează Turciei un rol crucial în sistemul de securitate energetică al UE (din cei 3300 km ai culoarului Nabucco, 2020 km trec pe pămînt turcesc – nu întîmplător recenta ceremonie de semnare a agreement-ului Nabucco a avut loc la Ankara). Care UE? Aceea în care Turcia vrea să intre, deşi unele state europene (Germania, Franţa ş.a.) nu-s foarte entuziasmate de idee. Drept care, convinsă că are în mînă un atu (tranzitarea Turciei e o condiţie sine qua non a materializării coridorului Nabucco), Ankara a încercat să facă din această participare o monedă de schimb pentru facilitarea apropierii de UE. Nu i-a reuşit pe deplin; şi a devenit evident că, o vreme, Ankara a tergiversat negocierile, dorind să obţină condiţii privilegiate. Adică: Turcia dorea să cumpere la un preţ mic 15 % din gazul ce va veni pe conductă – nu în ideea de a-l arde acasă, ci pentru a-l vinde altor amatori. Cu alte cuvinte, Turcia nu vrea să rămînă pe harta gazului numai ţară de tranzit (precum Bulgaria, România sau Ungaria), ci speră să devină un nod de reţea (pipe hub), precum Germania sau Austria. În plus, Turcia mai are un avantaj: are relaţii bune cu două dintre statele-cheie pentru reuşita lui Nabucco. Unul este Azerbaidjanul. Celălalt este… (suspans!).

 Actul 3: ce au sub talpă aitollahii

Şi astfel intră în scenă un vecin asiatic al Turciei, cu o populaţie mare (70 de milioane de locuitori, în creştere) şi tînără (vîrsta medie este de 24 de ani şi e în scădere – spre comparaţie, în România este de 36 de ani şi e în creştere!). Am numit Iranul. Această ţara nu are numai copii – ci şi gaze naturale (al treilea zăcămînt al lumii). Pe schiţele proiectului Nabucco, Iranul e un furnizor de bază (cca 8 miliarde de metri cubi/an, la paritate cu Azerbaidjanul). Numai că în ultima decadă Iranul a fost şi un stat-problemă: posibilitatea ca ţara lui Ahmadinejad să-şi fabrice o armă nucleară a adus-o foarte aproape de un război cu SUA şi sperie deopotrivă Occidentul, Rusia şi Israelul (şi pe alţii). Deocamdată, la Teheran subiectul Nabucco e în ceaţă: pe de o parte, iranienii spun că nu au gaz de dat pe acest tronson; pe de altă parte, tot ei construiesc o conductă de gaze spre Turcia – de unde rezultă că, în anumite condiţii, Iranul ar putea fi totuşi interesat de participarea la acest proiect occidental. Pariul meu: nu va fi deloc suprinzător dacă în următorii ani politica Occidentului faţă de Iran va cunoaşte un grad mai mare de elasticitate, cu compromisuri reciproce.

 Actul 4: care ajunge primul?

Toate personajele din povestea numită Nabucco ţin în mîini cronometre. În plus, fiecare ofertează pe fiecare. Firma rusă Gazprom a tentat practic toate ţările/firmele participante la Nabucco, încercînd să le determine să abandoneze proiectul. Pe 29 iunie a.c., Gazprom a semnat un contract cu Azerbaidjanul (mic, de 500 de milioane m.c./an, dar acesta ar fi doar începutul), după ce cu ani în urmă a semnat un contract mult mai important cu Turkmenistanul. De cealaltă parte, firma germană RWE (parte a Nabucco) a semnat în acest an un contract cu Turkmenistanul[1] – stat care are cel de-al patrulea zăcămînt mondial de gaze şi cu care pînă acum Gazprom avea monopolul parteneriatelor. Potrivit celor mai optimiste evaluări, Nabucco va deveni operaţional în 2014 (iniţial se vorbea despre 2013), dar nu sînt excluse întîrzieri. Alexei Miller (preşedintele Gazprom) spune că gazoductul rus South Stream va fi gata în decembrie 2015[2] (dar experţii, deasemenea, prevăd întîrzieri). Aşadar, întrecerea e lansată. Pînă atunci, unele ţări mai au încă timp să joace la două capete. Precum Bulgaria, care este parte şi din South Stream, dar şi din Nabucco. Sau precum Serbia, pentru care pînă mai ieri South Stream era singura opţiune, iar recent a anunţat că “ar accepta o ofertă de la Nabucco”, dacă i s-ar face[3].

 Actul 5: şah la rege – adică la ţar

 Semnarea pe 13 iulie a.c., la Ankara, a acordului Nabucco între ţările de tranzit s-a dorit, printre altele, un avertisment indirect către Rusia cu privire la Ucraina. Motivul: teoretic şi practic, Rusia poate oricînd să declanşeze un nou “război al gazului” împotriva Ucrainei, pentru că acest stat are mari dificultăţi în a plăti pentru ceea ce consumă. Situaţia din Ucraina, inflamată politic în aşteptarea alegerilor prezidenţiale de acolo, ar putea deveni critică dacă Moscova ar repune în discuţie preţurile sau obligaţiile de achiziţie. Acum, nici Bruxelles-ul nu poate face foarte mult (în privinţa gazelor) pentru Ucraina şi nici Ucraina nu poate ajuta deloc consumatorul european de gaz dacă Rusia pune iarăşi probleme.

 ***

În rest, Nabucco este înţesat de detalii. Iată unul: fostul ministru german Joschka Fisher a fost cooptat recent ca expert-consilier al proiectului Nabucco[4]. Fisher a fost ministru de Externe în guvernul condus de cancelarul Gerhard Schröder – care, Schröder, acum este lobby-ist pentru proiectul Nord Stream al Gazprom-ului.

Nu ştiu cum se face, dar parcă există oameni (şi ţări) care cîştigă în orice situaţie.

---

 [1] “German RWE signs groundbreaking agreement for Turkmen gas”, în publicaţia online Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 76, 21 aprilie a.c.

[2] “Miller says South Stream will pump gas by 2015”, în The Moscow Times, 11 iunie a.c.

[3] “Serbia interested in Nabucco, but gives priority to South Stream”, ştire RIA Novosti, 15 iulie a.c.

[4] “A personal fight, through pipelines” – ştire Die Zeit preluată de jurnalul on-line presseurop.eu, 3 iulie a.c.

_______________________

 (text publicat în „Dilema veche”, 284, 24 iulie 2009)