G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/febr/2010 Dansând cu ruşii – România în South Stream

Dansând cu ruşii – România în South Stream

Mircea Marin
standard.ro, 19 februarie a.c.

Bucurestiul este din ce în ce mai aproape de a deveni cu acte în regula o parte a proiectului South Stream  daca este sa dam crezare unui comunicat postat, miercuri seara,  pe situl oficial al Gazprom, la câteva ore de la încheierii vizitei la Bucuresti a vice-presedintelui sau Alexandr Medvedev.
“România  si-a reafirmat interesul de a participa la proiectul South Stream si a transmis partii ruse documentele cerute pentru pregatirea studiului de fezabilitate” se arata în document.
“Discutiile sunt într-o faza incipienta” a confirmat, potrivit TMCTV, ministrul român al Economiei, Adriean Videanu. “Stiu ca Transgaz a fost invitat din acest punct de vedere (în South Stream – n.r.). Romgaz nu poate sa faca parte.”

Scopul discutiilor pare a fi fost stabilirea de “principiu” a conditiilor tehnice, economice dar si politice ale aderarii României la South Stream  – cel putin asta o sugereaza componenta celor doua delegatii. Echipa rusa a fost condusa de Alexandr Medevedev, un apropiat colaborator al duo-ului Vladimir Putin (actual premier) – Dmitri Medevedev (actual presedinte. Cei doi Medvedevi, între care exista doar o coincidenta de nume au fost colegi în cadrul gigantului energetic rus înainte ca actualul presedinte sa fi fost cooptat în echipa lui Vladmir Putin la Kremlin) arata clar ca Moscova a venit pentru a face promisiuni la nivel înalt si nu pentru discutii exploratorii. Echipa româna a fost condusa de ministrul Economiei, Adriean Videanu (nu doar detinatorul portofoiului de resort dar su un apropiat colaborator al Presedintelui Traian Basescu) secondat de reprezentanti ai Ministerului Afacerilor Externe si diplomati, fapt care arata ca dincolo de aspectele economice, discutiile au atins aspecte legate de politica externa.

Ce este South Stream

Proiectul South Stream vizeaza construirea unui gazoduct care sa asigure transportului de gaz rusesc (din regiunile sudice ale Rusiei)  sau de gaz central asiatic (adus din Kazakstan, Turkemenistan) prin intermediul Gazprom, catre statele Uniunii Europene pe o ruta care sa ocoleasca teritoriul Ucrainei, printr-un segment care va traversa Marea Neagra. Segmentul sub-Euxin, ce ridica cele mai mari probleme din punct de vedere tehnic (lungime de 900 de kilometru adâncime pe anumite portiuni 2 000 metri) cât si geopolitic (Faptul ca Ucraina este ocolita permite Moscovei sa izoleze Kievul din discutiile sale cu Europa. Asta înseamna si o libertate mai mare în a duce o politica de forta fata de Kiev care nu mai are puterea de a genera probleme care sa deranjeze buna relatie dintre Moscova si Berlin – Roma – Paris, asa cum s-a întâmplat în cazul crizelor gazelor din anii precedenti De altfel prin South Stream, ca si prin Nord Stream, Rusia iese din Containmentul la care o supun SUA si aliatii sai din Estul Europei –  vezi problemele cu Estonia, Polonia, Ucraina, România – sarind “zidul” pentru a avea o relatie directa cu Vechea Europa). Din Bulgaria, South Stream urmeaza a se ramifica spre centrul Europei (Austria) si spre sudul Europei (Grecia si Italia). Capacitatea maxima a conductei este de 31 de miliarde de metri cubi, ulterior cu posibilitatea cresterii capacitatii la 63 miliarde de metri cubi. Proiectul ar costa între 10 -15 miliarde de euro.

Ce loc are gazul în Politica de putere a Moscovei

Moscova a exploatat dependenta energetica din punct de vedere politic înca din perioada sovietica, dupa aceasta, înca si mai mult. Un lucru de care Esticii sunt constienti si îngrijorati. “Ieri foloseau tancurile, azi folosesc petrolul” remarca Zbigniew Siemiatkowski, folstul sef al serviciilor secrete poloneze citat de New York Times, trecând în revista instrumentele de lucru utilizate de Rusia în zona fostei si perceputei sale sfere de influneta din regiune. În cei douazeci de ani, care au trecut de la Caderea Zidului Berlinului, Moscova a utilizat de 55 de ori întreruperea livrarilor de gaze catre diferitii sai parteneri externi cu scopul constrângerii acestora (aceasta este concluzia unui studiu realizat de Swedish Defence Research Agency). Pentru Estici aceste practici aduc aminte de un trecut de care prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO doreau sa se puna la adapost. În scrisoarea adresata în primavara lui 2009 lui Barack Obama, fostii lideri Estici, printre care si Vaclav Havel (Cehia) si Lech Walesa (Polonia) îi spuneau noului lider de la Casa Alba ca în ceea ce priveste statele lor proiectele de gazoducte South Stream si Nord Stream însemnau doar ca “Rusia s-a întors la politica imperiala pe care o urma în secolul XIX cu instrumente de secol XX1. Vechea Europa priveste altfel lucrurile – ea este chiar partenera Rusiei în construirea acestor gazoducte:  Germania (Nord Stream), Italia (South Stream) sunt partenere cu drepturi egale alaturi de Rusia. Pentru Estici acesta este un al doilea motiv de îngrijorare.

Opţiunea strategică  – politic vs economic

Statele din Europa Centrala si de Est, printre ele si România, foste membre ale lagarului socialist sau ale imperiului sovietic au crezut ca aderarea la Uniunea Europeana si NATO le va scoate de sub influnta Moscovei. Acest lucru în linii mari este adevarat.Occidentul da însa dovada de “dubla personalitate” în relatia sa cu Moscova. Berlinul, Parisul si Roma sunt dispuse sa aduca Moscova din ce în ce mai mult în “jocul european” trecând peste avertismentele si protestele Varsoviei sau Pragai, cele mai vocale în aceasta problema. Washingtonul este mai putin dispus sa o faca, iar faptul ca atât administratia Bush cât si administratia Obama au cautat solutii ca dupa primirea în NATO a tarilor din “imediata apropiere” a fostei URSS – Polonia, România, Bulgaria – sa consolideze securitatea acestora prin gasirea unor solutii (baze militare, cele doua variante ale scutului anti.racheta) prin care sa fie prezente ele însele în aceasta regiune, arata pe de o parte si ca au înteles ca Rusia va continua ofensiva politica spre acestea  si ca Berlinul-Parisul-Roma nu se vor opune acestei lucru.Totusi, economic Rusia câstiga teren în regiune – iar proiectul South Stream, la care au aderat deja mai multe state din aceasta, este un vector important. Este de vazut daca în viitor influenta economica în crestere nu se va transforma într-o influenta politica. Noua relatie în care România ar intra cu Moscova, are totusi si unda verde a Washingtonului – venit anul trecut la Bucuresti, vicepresedintele SUA, Joe Biden îndemna la construirea unei “relatii pragmatice cu Rusia”.

Bad Girl Ukraine

South Stream evita Ucraina. De ce? Ucraina ocupa un loc important în politica Rusiei în partea sa Europeana.  Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeste Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politica externa al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic optiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fara statele baltice si fara Polonia o Rusie ce si-ar fi pastrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut înca sa încerce sa fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tabla de Sah – suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Odata cu revolutia portocalie Kievul a devenit din ce în ce mai distant fata de Moscova si mai dornic sa se integreze în Uniunea Europeana si NATO. Moscova a încercat sa “înmoaie” linia dura a Yuliei Timosenko apelând la “menghina energetica”. Cum din punctul de vedere al Rusiei oprirea livrarilor nu se mai putea face, pentru ca aceasta ar fi însemnat stricarea unor relatii greu construite cu Berlinul si Roma, s-a apelat la cresterea pretului gazelor livrate Kievului. Peste noapte Ucraina s-a trezit îndatorata Rusiei cu o factura gigant la gaze. Tousi, strategia Rusiei a fost perdanta. Europa Occidentala tot a ramas fara gaz – pentru ca Ucraina a închis tranzitul livrarilor rusesti catre vest – asa cum s-a întâmplat în 2009. Europa s-a confruntat cu o problema deloc usoara – Bulgaria unde gazul natural asigura 90% din nevoile energetice si care depinde în proportie de 96% de importurile de gaz din Rusia, a fost practic înghetata, în conditiile în care timp de apaope o saptâmâna nu a primit 1 metru cub. Rusia nu poate scoate din discutie Ucraina, pentru ca 80% dintre livrarile sale de gaze catre Europa trec prin aceasta tara. Prin urmare trebuie sa o ocoleasca.

Care este situaţia în Europa

Europa cauta solutii sa reduca dependenta sa de gazul rusesc. Dar beneficiarele acestor solutii sunt deocamdata statele din Vest. Este pur si simplu din cauza apropierii geografice de furnizori alternativi: Algeria  pentru Europa de Sud Vest, Norvegia pentru Europa de Nord Vest. Vestul Europei de altfel conteaza si mai putin pe gazul natural ca sursa de energie – Germania (39%), Franta (16%).  Pentru Vechea Europa livrarile de gaze naturale din Rusia descriu o problema din ce în ce mai putin semnificativa – Daca în anii 1980 membrii Comunitatii Economice Europene depindeau în proportie de 80% de livrari rusesti în ceea ce priveste consumul lor de gaz, înainte de prima extindere a Uniunii Europene acesta dependenta se redusese la jumatate. Cresterea la nivel agregat a depaendentei Europei de livrarile de gaze rusesti s-a facut pe seama noilor memebrii din Estul Europei, care conteaza în proportii mari pe gazer naturale ca surse energetice si pe importuri rusti pentru asigurarea nevoilor de consum.

Problema României sau unde e Nabucco?

Mai bine de o treime din gazul consumat de Romania vine din Rusia. În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creste constant, din cauza declinului natural al rezervelor interne. Conform strategiei energetice elaborate recent de Ministerul Economiei si Finantelor, zacamintele de gaze ale României sunt estimate la 184,9 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamna ca, raportat la actuala productie de gaze, aceste rezerve se vor epuiza în 15 ani. România a încercat sa gaseasca o solutie la aceasta problema prin sprijinirea proiectului pan-european Nabucco – care evita Rusia. Pe marginea acestui subiect l-am provocat la o discutie pe Adrian Cioroianu, fostul Ministru de Externe al României.“Problema majora a Nabucco esrte ca nu avem furnizori de gaz. Iranul dadea semne ca ar putea dezvolta o alta relatie cu Occidentul si cu SUA în special. Nabucco are la baza acordul politic, dar nu are furnizor”. El remarca jocul dublu  facut între Nabucco si South Stream de multe state din regiune noastra. “România a fost una dintre putinele state din regiune care a sustinut cu consecventa proiectul Nabucco. Bulgaria, Serbia, Ungaria au spus de la început ca vor da curs propunerii celei mai avantajoase” a adaugat el. Principalul nostru aliat împotriva Rusiei, Statele Unite nu fac din Nabucco un proiect prioritar.   “Da, sustinem Nabucco, insa acest proiect de gazoduct nu este Sfantul Graal, ca niciun alt gazoduct” a spus anul trecut Robert Morningstar, noul ambasador pentru energie pe continentul eurasiatic al SUA. Chiar si daca Nabucoo nu va fi niciodata construit, spune Cioroianu, România tot nu se afla într-o situatie disperata. “Avem un potential înca neutilizat în privinta energiei nucleare. Nu avem nevoie de constructia unei noi centrale ci de punerea în functiune a reactoarelor ramase la CNE Cernavoda”. Alaturarea în “dansul cu rusii” nu este decât o potentialitate subliniaza fostul sef al diplomatiei. “Rusia mizeaza pe dependenta de gaze naturale a statelor din jurul sau. Dar nimic nu este determinat. Ne-am obisnuit sa vedem Rusia în ofensiva. Lucrurile nu stau chiar asa. Rusia are nevoie sa vânda aceste resurse de gaze naturale” a încheiat aceasta.

19 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Un comentariu

10/febr/2010 Din nou despre alegerile din Ucraina – incertitudini pentru UE şi pentru România

Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?

Mircea Marin

08 februarie a.c., ziarul Standard. ro

Din nou incertitudini politice la Kiev

Rezultatul alegerilor turului decisive pentru prezidenţialele din Ucraina este încă incert. Viktor Yanucovici (Partidul Regiunilor, fost-comunist, pro-rus) s-a declarat deja învingător, învocând scorul electoral 48,48% vs 45,86% stabilit între el şi Yulia Timoşenko (Blocul “Yulia Timoşenko” popular naţionalist, pro-occidental) la numărarea a 84,43% din voturi. Aceasta însă spune că anunţul acestuia este “prematur”.
“Cred că Timoşenko ar trebui să fie pregătită de demiterea sa” a spus Yanucovici, care devenind preşedinte în cazul victoriei nu o va păstra pe acesta ca premier. “Timoşenko ne- arătat că este un opponent puternic şi este foarte important ca e să îşi accepte înfrângere” a mai continuat acesta.
Răspunsul primit de la Timoşenko, nu seamnă deloc cu acceptarea unei înfrângeri.  “Rezultatul  este doar sociologie. Pentru toţi cei care mă aud şi mă înţeleg este doar vorba despre sociologie, 3% este în marginea de eroare luată în calcul de orice cercetare de acest gen. Este prematur ca cineva să declare un învingător politic al alegerilor” a declarat Yulia Timoşenko în  cadrul unei declaraţii de presă fulger, imediat după ce rivalul său s-a proclamat victorios. Ea le-a cerut reprezentanţilor echipei sale în secţiile de votare să lupte pentru fiecare vot. “Fiecare vot este la fel de important pentru victoria noastră” a subliniat Timoşenko.
Încă de săptămâna trecută Yulia Timoşenko l-a acuzat pe Viktor Yanucovici că ar intenţiona fraudarea scrutinului, de duminică uzând aceleaşi “tehnici” care în urmă cu cinci ani au dus la declanşarea “revoluţiei portocalii”.“Dacă Yanucovici vrea să fraudeze alegerile, tebuie şă ştie că suntem capabili să îi opunem o rezistenţă pe care nu a mai văzut-o niciodată, nici măcar în 2004. 

Acum 5 ani – revoluţia portocalie

Şi în urmă cu cinci ani Yanucovici s-a declarat învingător dar victoria sa a fost anulată de justiţie după ce au fost constatate importante fraude electorale. Atunci, contracandidatul său era actualul preşedinte în funcţie Viktor Yuşcenko, un simbol a ceea ce însemna dorinţa Ucrainei de a ieşi din “zona gri” a spaţiului cu identitate politică incertă dintre Rusia şi Occident şi alegerea unui destin politic nou, european. Să ne amintim că atunci, Yuşcenko apărea ca un martir ,“la propriu”, faţa sa – un atu al oricărui candidat la preşedinţie – indicând vizibilele urme al atacului cu dioxină la care fusese supus din partea adversarilor săi. Un atac care şi acum este trecut la categoria “cu autor necunoscut” – deşi modul de operare, foarte asemănător cu cel în care a fost executat fostul agent al serviciilor secrete ruse Alexandr Litvinenko, spune multe). În spatele său se afla pe atunci Yulia Timoşenko, care nu avea încă decât un rol secondar deşi rolul său în mobilizarea a ceea ce avea să fie revoluţia portocalie a fost unul principal. Ea avea să devină premier, şi cu timpul, graţie unui discurs mult mai clar şi mai consecvent în ceea ce priveşte orintarea sa politică, adevăratul lider al taberei “portocalii”, scoţându-l definitiv din joc pe Yuşcenko, pe care l-a transformat într-un preşedinte “spectator”, prin grija permanenetă de a deţine iniţiativa. Astfel, ca premier ea a reuşit să îi convingă pe toţi – ucraineni, occidentali şi ruşi – că ea este “omul de acţiune” de la Kiev, omul cu care trebuie să negociezi dacă vrei să obţii ceva – aşa s-a întâmplat mai cu seamă pe parcursul celor două criză ale gazului care au îngheţat şi la propriu şi la figurat discuţiile dintre Moscova, Kiev şi Bruxelles în urmă cu câţiva ani.  Acest lucru a reprezentat de fapt adevarata sa victorie, pentru că şi în ipoteza în care nu va ajunge preşedinte, ea va fi singura voce care va conta în tabăra portocalie.    

Yanucovici, un stâlp al societăţii cu tentative de viol

Adversarul ei de azi, Viktor Yanucovici revine pe un mesaj extrem de populist exploatând din plin situaţia economică şi socială destul de proastă a fostei republici sovietice. El le-a promis ucrainenilor reducerea taxelor dar şi majorarea pensiilor şi salariilor acuzând-o pe Timoşenko de faptul că a risipit pe “showuri electorale” aproape 10 miliarde de dolari primiţi de la Fondul Monetar Internaţional. “Ucrainenii au ajuns să mânânce de trei ori mai puţină carne decât europenii” acuza acesta în campania sa electorală în cadrul unui meeting organizat la Dnipropetrovsk, una dintre regiunile ţării, cele mai afectate de criza economică, unde industria metalurgică a cărei producţie a scăzut cu 30% doar anul trecut a făcut ca aproape trei din zece locuitori să fie şomeri. Totuşi, în ciuda grijii sale faţă de păturile sărace ale ţării, Yanucovici este de fapt candidatul oligarhiei. În spatele său, au fost văzuţi toţi marii oligarhi ucraineni, în frunte cu Rinat Akhmetov. De altfel, chiar şi pentru foarte mulţi dintre suţinătorii săi, el nu este altceva decât un afiş de carton în spatele cărora se află de fapt grupurile de interese economice. Toţi ştiu că în ciuda imaginii sale de « stâlp al societăţii » – ( şi la propriu, are 1,95 m şi 115 kg) – Yanucovici are un trecut care îl face nu doar şantajabil ci pur şi simplu grotesc – în 1968 el a fost condamant pentru furt şi vătămare corporală, iar în 1970 a fost condamnat pentru tentativă de viol, aşa cum îşi amintesc foştii săi amici din tinereţe. 

Timoşenko o aparenţă foarte înşelătoare

Şi Yulia Timoşenko stă “prost” prost la capitolul imagine publică. Blondă, cu coafura ei de zână, complicat împletită şi cu rochiile ei de firmă de o eleganţă incontestabilă, extrem de feminină, ea pare cel mult un “agent provocator”. Surpriză! Pe lângă voinţă, ambiţie şi iniţiativă Yulia Timoşenko are … creier (este chiar doctor în economie şi posesoarea unei averi proprii de invidiat). Cu siguranţă ea este mult mai mult decât ceea ce pare – pentru toată lumea. Deşi se declară anti-comunistă şi anti-rusă – trecutul său arată clar că a avut legături extreme de strânse şi cu comunismul şi cu Rusia – între 1991-1995 Timoşenko a    fost director general al Companiei Naţionale de Petrol, o poziţie în care nu ar fi ajuns dacă relaţiile sale în cadrul structurilor fostului  Partid Comunist din RSS Ucraineană nu ar fi fost foarte puternice, dat fiind faptul că foştii comunişti erau de fapt cei care declaraseră independenţa republicii, iar între 1995 – 197 ea a fost preşedinta United Energy Systems of Ukraine, o companie cu capital privat, care în mod surprinzător a fost preferată de Gazprom, companie care este condusă de foşti agenţi KGB, pentru a deveni principalul importator de gaz rusesc către ţara sa – poziţii care i-au adus din partea presei ucrainene porecla de “prinţesă a gazului” şi o reputaţie de specialistă în inginerii financiare.    

Ce este Ucraina pe harta geopolitică

Dincolo de mizele electorale, victoria lui Yanukovici sau a lui Timoşenko are o miză geo-politică, una care nouă nu ne poate fi indiferentă. Ucraina este acel element care îi lipseşte lui Putin (haideţi să nu ne mai iluzionăm că Dmitri Medvedev chiar ar conduce la Moscova) pentru a completa puzzle-ul eurasiatic al noului imperiu al Rusiei. Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeşte Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politică externă al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fără statele baltice şi fără Polonia o Rusie ce şi-ar fi păstrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut încă să încerce să fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tablă de Şah – supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Este clar deci ce înseamnă pentru Rusia ca la Kiev să aibă un preşedinte pro-rus sau anti-rus.

Ucraina, scenarii politice

Dacă Yulia Timoşenko va câştiga alegerile lucrurile vor sta în cel mai rău caz ca şi până acum. Ucraina va evita diferitele formule inventate de Rusia pentru a reface imperiul, iar ponderea ei politică la Marea Neagră va ţine în afara orbitei Moscovei şi Georgia şi Moldova. Mai mult, Occidentul va câştiga timp să îşi repare greşeala de a nu fi invitat Kievul să devină membru al NATO şi al UE. Dacă Viktor Yanukovici va câştiga trebuie să ne gândim la ce este mai rău.
Despre acest “rău” am discutat cu Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe al României şi autor al cărţii Geopolitica Matrioşkăi : Rusia postsovietică în noua ordine mondială.
«În primul rând Rusia îşi va înteţi eforturile de a atrage Ucraina în uniunea vamală Rusia-Bielorusia-Kazakstan, acest proiect politic căruia noi îi acordăm în mod nedrept o atenţie prea mică dar  pe care liderii de la Moscova îl consideră principala victorie a deceniului trecut. În al doilea rând este problema bazei militare ruse de la Sevastopol al cărui acord expiră în 2017. Chiar dacă acordul nu va fi rediscutat sub mandatul peşedinteui ales acum acesta poate condiţiona lucrurile de o manieră care să faciliteze prelungirea acestuia.  În al treilea rând succesul Parteneriatului Estic al Uniunii Europene este pus în pericol de o ieşire din joc a Ucrainei, care este cea mai importantă componentă a acestuia. Să nu uităm că Rusia priveşte cu ostilitate acest proiect pe cae îl vede ca pe o violare de către Bruxelles a sferei sale de influenţă. Îl al patrulea rând vor reintra în chestiune Moldova şi Georgia, între care Ucraina era un nod »  ne-a spus Cioroianu.
Problema devine şi mai complicată dacă aducem în chestiune şi faptul că în România vor fi aduse elemente ale scutului anti-rachetă american, un proiect pe care Rusia, în ciuda asigurărilor primite de din partea SUA, continuă şi vor continua să îl considere o acţiune ostilă obiectivelor sale de securitate, la Marea neagră şi în Europa de Est.
« Pentru Rusia alegerea lui Viktor Yanukovici ar fi o victorie de ordin geopolitic în ceea ce priveşte regiunea Mării Negre. Moscova nu acceptă decât două puteri la Mare Neagră : Rusia şi Turcia. Prezenţa Statelor Unite în România şi Bulgaria – ca şi în Polonia – este deranjantă. Să nu uităm că pentru mult vreme atât Marea Neagră cît şi Marea Baltică au fost « lacuri ruseşti ». Rusia nu va fi de acord niciodată cu amplasarea elementelor scutului merican la noi. Noi însă va trebui să ne facem treaba ca aliaţi » ne-a mai spus Cioroianu.
Despre viitorul politic al Ucrainei am vorbit şi cu Sergiu Celac, membru de marcă al corpului diplomatic român. Părerile sale sunt mult mai rezervat împărtăşite. Şi el se aşteaptă la o schimbare în politica externă a Kievului.
« Va ava loc o rebalansare, o recalibrare a politicii externe a Ucrainei, într-un sens mi apropiat de cel impus de Vladimir Kucima, în anii 1990. Echilibru şi colaborare în toate direcţiile. Trebuie să vedem ce va fi şi cum vor evolua lucrurile » ne-a spus Celac.

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu