G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

02/iun/2009 Filme istorice, daci şi stadioane

Despre cum Istoria ne modelează prezentul

 Adrian CIOROIANU despre:

 Mihaela Grancea, Trecutul de astăzi. Tradiţie şi inovaţie în cultura română, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 270 p., 28 RON

O surpriză dintre cele mai plăcute vine de la Cluj: o culegere de studii ce se impune prin seriozitatea şi urbanitatea intelectuală (da, există şi aşa ceva!) cu care sînt tratate subiectele, precum şi prin actualitatea nedezminţită a acestora. Autoarea, Mihaela Grancea, e o fostă studentă a regretatului profesor Pompiliu Teodor. Doctor în Istorie, specializată în Istoria mentalităţilor şi preocupată, în anii din urmă, de tanatologie (umblă vorba că ar fi unul dintre cei mai serioşi cercetători români ai cultului & culturii locurilor de veci!) dna Grancea este, astăzi, profesor (conferenţiar?) la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. N-o cunosc pe autoare, dar – judecînd după încărcătura de idei a acestui volum – îi fericesc pe studenţii d-sale. (A trebuit să dau cîteva telefoane pentru a afla această brumă de detalii; cred că ar fi fost pe deplin meritat ca editorul cărţii ­- altfel, apărută în bune condiţii – să fi inclus între coperte şi o minimă prezentare a autorului.)

Volumul, împărţit în două capitole, cuprinde şase studii, fără altă legătură între ele decît rigoarea analitică. Fie că este vorba despre conturarea identităţii transilvane în zorii modernităţii sau despre statutul femeii în familia românească din secolul XVIII, despre strategiile identitare ale lui Dinicu Golescu sau despre dilema culturală haiduc versus tîlhar în literatură şi imagologie, Grancea scrie fără complexe şi cu maximum de informaţie, dovedind un remarcabil simţ al speculaţiei de calitate şi al conexiunilor interdisciplinare.

Ceea ce reţin mai cu seamă este capitolul al II-lea, ce cuprinde măcar două studii pe care le-aş recomanda drept bibliografie obligatorie pentru orice om care îşi pune problema în ce ţară (şi în ce cultură) trăieşte. Un astfel de studiu este „Filmul istoric românesc în proiectul construcţiei naţiunii socialiste (1965-1989)”. Pe de o parte este limpede pentru orice minte deschisă că acea producţie cinematografică era încărcată de agenda politică a epocii, dar pe de altă parte nu putem să nu observăm relativul succes pe care, peste decenii, multe dintre filmele de atunci îl au printre telespectatorii de azi (există cel puţin un post TV naţional care efectiv trăieşte de pe urma lor!). „Cea de-a şaptea artă (…) trebuie (…) să contribuie (…) la formarea universului moral socialist al omului” – spunea un editorial din revista Cinema din 1974; şi probabil a reuşit, sugerează Grancea, pentru că altfel nu s-ar explica succesiunea de mitologeme, complexe, stereotipuri şi lamentaţii pe care majoritatea producţiilor din epopeea cinematografică românească o cuprinde şi o poartă peste ani.

În fine, la fel de remarcabil studiul „Dacismul şi avatarurile discursului istoriografic postcomunist”. Dacă în cazul filmelor istorice încă ne mai putem permite un zîmbet îngăduitor-nostalgic, aici ne aflăm în plină dramă: pentru că fanteziile pseudo-istorice daciste ale unor contemporani de-ai noştri nu sînt benigne, ci pot semăna cumplite confuzii în minţi june şi nepregătite. Grancea are dreptate cînd spune că una este să vorbească (sau să scrie) despre „ideea dacică” Lucian Blaga, Simion Mehedinţi sau Mircea Eliade şi alta este cînd tema cade pe mîna unor tracomani precum Iosif Constantin Drăgan sau G.D. Iscru (ca să nu mai vorbesc despre Pavel Coruţ, Napoleon Săvescu ş.cl.). „Această literatură minoră, ignorată de mediile academice, (…) a avut ecou mai ales în rîndurile adolescenţilor atraşi de profilul soteriologic al eroilor daci” – spune autoarea.

De meditat, pentru că rezultatul se va vedea nu numai în şcoli, ci mai ales pe străzi şi stadioane.

– (text publicat în „Dilemateca”, iunie 2009)

Reclame

2 iunie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii