G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

27/mai/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (2/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(2/5)

Universalismul catolic faţă în faţă cu internaţionalismul comunist

Problemele catolicilor din ţările care au intrat după 1945 în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, aşadar şi a celor din România, s-au datorat aprecierilor deosebit de negative, cu caracter politic, făcute de autorităţile comuniste la adresa Sfîntului Scaun („centru al reacţiunii internaţionale”, „fiecare sacerdot […] este un perfect agent informator al Papei” ş.a.m.d.). Acestea trebuie puse în relaţie cu faptul că în timpul pontificatelor lui Pius al XI-lea (1922-1939) şi Pius al XII-lea (1939-1958) centralizarea şi subordonarea spirituală şi canonică a structurilor bisericii s-au accentuat faţă de pontificatele precedente. (foto: Radio România Actualităţi)

Persecuţiile anticatolice s-au declanşat în perioada interbelică în URSS, unde Citește în continuare

Reclame

27 mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 3 comentarii

08/ian/2010 N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani (I): artistul şi Conducătorul

Artistul Irimescu şi Conducătorul României (de la Carol al II-lea la Ceauşescu)

Adrian Cioroianu

Citesc, cu întârziere, un volum de memorii-dialog al maestrului Ion Irimescu[1], marele sculptor român. Maestrul a trăit mai mult decât veacul XX – timp suficient, s-ar spune, pentru a cunoaşte mare parte din elementele de durată sau de butaforie ale secolului trecut românesc; născut în februarie 1903 şi mort în octombrie 2005, Irimescu închide, în propria sa biografie, un capitol – lung şi complex – de istorie românească. În egală măsură istorie a artei şi istorie pur şi simplu, a conducătorilor şi a celor conduşi.  Cartea sa de memorii m-a descumpănit. Nu sunt un cunoscător al istoriei artei româneşti contemporane, ci mai curând un spectator (neangajat) al acesteia. Şi, ca fost elev al Şcolii generale nr. 18 din Craiova – pe Calea Unirii, cum cobori spre Parcul Romanescu pe partea dreaptă – nu pot să nu-mi amintesc dimineţile de duminică petrecute cu clasa, la finele anilor ’70, lângă soclul statuii 1907, curăţind pământul din jurul ei de buruieni şi ştergând cu bureţi aduşi de doamna dirigintă eventualele inscripţii ireverenţioase.

Ei bine, această frumoasă statuie a Craiovei este una dintre operele lui Irimescu. Cu un ţăran învins şi muribund la bază şi cu un altul victorios pe soclu, ea strânge în sine toată mitologia răscoalei de la 1907, aşa cum o poate recita astăzi orice elev din şcoala primară cu note mari la Istorie. Monumentul a fost – şi rămâne şi azi – impresionant pentru cei ce-şi ridică spre el privirea. Numai că în spatele operei se ascunde o dramă, de nimic trădată.

Lucrurile stau astfel: în primăvara lui 1907, pe când răscoala din Moldova era în toi, familia viitorului artist Irimescu (care avea atunci vreo patru anişori) era de cealaltă parte a baricadei! Tatăl artistului era un om înstărit, proprietar de moară, în satul Preuteşti de prin părţile Fălticenilor. În faţa furiei ţăranilor – care vroiau să-l jupoaie pe stăpânul morii! –, familia Irimescu a încărcat tot ce a putut într-un car şi s-a refugiat la Fălticeni. De acolo, din casa unei rude care-i găzduia, au fost martorii intervenţiei a armatei române – o pacificare soldată, cum se ştie, cu morţi şi răniţi.

Trecut-au anii. Irimescu urmează facultatea de arte frumoase de la Cluj. Artistul păstrează o frumoasă amintire anilor lui Carol al II-lea, pe care-i consideră foarte potriviţi – spre deosebire de ce va urma – capriciilor unui artist. Cred că are dreptate – în fond, capriciile regelui erau oricum mai mari. În plus, categoric Carol al II-lea a respectat arta cât toţi urmaşii săi la conducerea ţării la un loc.

Comunismul aduce, pentru Irimescu angajarea în opera socială. E laureat al Premiului de Stat în 1953. Prezent în toate expoziţiile importante care  se organizează în ţară. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, participă, în numele României, la Bienala de Artă de la Veneţia. În paralel, primeşte Premiul de Stat clasa I-a, destinat celor mai bun artişti ai Republicii Populare Române. În 1958 realizează bustul istoricului Vasile Pârvan, la Constanţa. În 1959, lucrările sale sunt prezente în expoziţii la Budapesta, Belgrad sau Minsk. Şi, în fine, la începutul anilor ’60, ridică la Craiova, în faţa intrării principale din Parcul Romanescu – pe atunci, Parcul Poporului – monumentul 1907. A fost, se înţelege, o comandă de stat (cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoală), pe care artistul a onorat-o. Ironia destinului: un artist a cărui familie fusese fugărită din satul natal de ţăranii răsculaţi ajunge să ridice, într-unul dintre marile oraşe ale ţării, o statuie spre gloria răsculaţilor!

Au urmat mici bucurii şi mici sacrificii obişnuite pentru orice artist important al României socialiste: călătorii în străinătate fără nevastă (din teama vreunui responsabil cu ideologicul ca artistul să nu rămână afară), participare „ghidată” la expoziţii în afara ţării, participarea la expoziţii de interior, inclusiv din cele a căror încărcătură politică era evidentă. Întrebat despre arta realismului socialist, artistul spune, la un moment dat: „Da, am sculptat muncitori şi muncitoare, dar dacă m-a atras o muncitoare, nu a fost pentru munca ei, ci pentru aspectul ei, pentru faţa ei, pentru corpul ei”. Elena Ceauşescu – ca să nu mai vorbim de soţul ei – ar fi fost oripilată de aşa o afirmaţie.

L-a cunoscut şi pe Nicolae Ceauşescu, şi i-a rămas în amintire mai ales perioada de început a acestuia, când liderul era foarte atent cu artiştii, îi mai invita la o discuţie etc. În opinia lui Irimescu, ideile artistice ale lui Ceauşescu erau mai stângiste decât cele ale lui Gheorghiu-Dej. Cum-necum, a ajuns să facă cuplului conducător – Nicolae şi Elena – două busturi din ghips, apoi altele în bronz. Bustul din ghips al lui Ceauşescu a ajuns, înainte de 1989, la muzeul din Fălticeni, astfel încât, în tumultul revoluţiei din decembrie, cei care au intrat în acea incintă au luat lucrarea, au scos-o în stradă şi au făcut-o fărâme în faţa Primăriei din Fălticeni. După propria mărturisire, artistul nu a suferit foarte mult – mai avea două busturi cu Ceauşescu, pe care directorul acelui muzeu le ascunsese din vreme…

Un detaliu: Nicolae Ceauşescu nu i-a pozat niciodată artistului. Ion Irimescu a lucrat aşa cum lucrau toţi artiştii epocii sale, sculptori, pictori sau tapiseri: după nişte fotografii ale Cârmaciului, furnizate de cei care-i comandau lucrările.

 – o variantă a acestui text a fost publicată în revista „Scrisul românesc”, nr. 7 (iulie) 2008.


[1] Zoe Iustina Martin, Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

8 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: First chapter din „Pe umerii lui Marx” de Adrian Cioroianu, 2005

 

fragment preluat din: http://atelier.liternet.ro/articol/3431/Adrian-Cioroianu/Pe-umerii-lui-Marx.html

Adrian Cioroianu, fragment din volumul
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, 2005

Intro

(NB – unele dintre datele de mai jos sunt valabile pentru toamna anului 2005!)

Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d’Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales – Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor ’80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L’Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.

 ***

Capitolul 5
Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944

 Prin cultura şi situaţia lor personală ei pot sta tot atât de departe de aceştia ca cerul de pământ. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gândirea lor nu este în stare să depăşească limitele pe care micul burghez nu le depăşeşte în viaţă, că, din această cauză, ei sunt împinşi în teorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sunt mânaţi, în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.
(Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte)
 

 5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi „clienţi” pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist – inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei – adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS – că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie – dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! 

(text integral al capitolului în format word doc.: AC – Pe umerii lui Marx – 2005  )

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

03/nov/2009 N. Ceauşescu, agent de publicitate

Imaginea lui Nicolae Ceauşescu în România postcomunistă:

o marcă ce (se) vinde

(prima parte)

 

Simona Deleanu

(Prezentăm în cele ce urmează un studiu al drei Simona Deleanu despre abundenţa de reprezentări publicitare în care a fost sau este folosită imaginea şi/sau legenda lui Nicoale Ceauşescu. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de licenţă susţinută în vara anului 2009; autoarea este acum studentă la Master la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti – Adrian Cioroianu) 

Publicitatea este o componentă, este drept, extrem de importantă, a unui ansamblu mult mai cuprinzător, prezent în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, reprezentat de societatea de consum. Dacă pornim televizorul sau schimbăm canalele radio, dacă intrăm în magazin sau dacă ne plimbăm pe stradă, dacă navigăm pe Internet sau citim un ziar, reclama este omniprezentă, într-o formă sau alta. Aceasta, prin dubla funcţie pe care o are, generează mesaje (informaţionale) în favoarea unui produs sau serviciu, influenţând preferinţele consumatorilor prin manipularea atitutidinilor şi valorilor socio-culturale ale acestora.

 Menirea publicităţii este aceea de a vinde cât mai bine produsul promovat de sponsorul de publicitate. Pentru îndeplinirea acestui scop, specialiştii în domeniu folosesc varii domenii şi subiecte de interes, menite să atragă şi să reţină atenţia publicului consumator. Astfel se explică de ce istoria, chiar dacă nu ajunge să concureze prin pondere cu teme precum sexul sau umorul, este şi ea prezentă în discursul publicitar[1]. Dincolo de istoria oficială şi de discursul instituţionalizat al acesteia, există amintirile oamenilor şi ale comunităţilor, în cadrul cărora permanenta confruntare între memorie şi uitare determină o altfel de istorie care vine să suplinească imposibilitatea de evocare totală a istoriei oficiale.

Fiecare societate îşi (re)construieşte şi (re)memorează istoria proprie pe baza unei bătălii simbolice între cavalerii memoriei şi partizanii uitării. Această formulă, una dintre multele posibile, nu poartă în sine, cu necesitate, şi conotaţii valorizatoare: altfel spus, „nu este obligatoriu ca rememorarea să fie de preferat, în orice condiţii, uitării”[2]. Această dispută simbolică a generat două tipuri în materie de memorie: pe de o parte, o memorie completată de o reflecţie critică, de cealaltă parte, o memorie cosmetizată cu grade diferite de nostalgie mai mult sau mai puţin incurabilă. La nivelul fiecărui individ în parte, pe anumite paliere de raportare şi problematizare, între cele două tipuri există însă anumite interdependenţe.

 Istoria comunismului a fost folosită, în ultimii zece ani, în destul de multe campanii publicitare. Nicolae Ceauşescu are, însă, un grup de spoturi şi de campanii publicitare rezervat.Acest demers îşi propune să analizeze felul în care, prin intermediul spoturilor, este desenată sau redesenată, conştient sau nu, raportarea la comunism şi, mai precis, la personajul Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu, ciocolata Rom şi telefoanele mobile

 Pentru o mai bună înţelegere voi face diferenţa între spoturile publicitare – sub forma unor materiale video (care pot sau nu să fie însoţite de afişe publicitare) şi campaniile care se desfăşoară doar prin materiale ilustrative.  

Este vorba mai exact de trei clipuri (video) publicitare: i) Zapp „Talk Free”; ii) Rom „1 mai”; iii) Rom „Vizita de lucru”.  

Şi de campaniile: i) Connex; ii) a unei agenţii imobiliare din Arad. 

Totodată, pentru a vedea ascensiunea ca imagine publicitară a fostului dictator, voi încerca exemplificarea celor mai importante campanii publicitare care îl au în centru pe fostul conducător, în ordine cronologică. Primul video publicitar în care apare Nicolae Ceauşescu este conceput pentru difuzare exclusiv în afara ţării noastre. Mai exact, în 1998, apare un spot publicitar de promovare a unei mărci de prezervative, în care sunt prezenţi părinţii unora dintre dictatorii secolului al XX-lea: Ceauşescu, Hitler, Stalin. Mesajul este: „Dacă ar fi folosit un prezervativ…”[3].  Acesta avea să fie doar începutul.

Aşa cum intuia Alina Gavrilă, director la agenţia de publicitate „Gavrilă şi asociaţii”, în articolul menţionat, Ceauşescu poate fi asociat cu mărci inventate în acea perioadă. Ceea ce avea să se întâmple.  În 2005 şi 2006 compania Cadbury România lansa pe piaţă o campanie publicitară menită să relanseze ciocolata Rom. Evident, toate spoturile video erau cu şi despre comunism. Două, însă, îl aveau în centru pe Nicolae Ceauşescu. Ele fac parte, mai curând, dintr-o categorie care conţine o reflecţie critică asupra trecutului.

Primul video intitulat 1 mai are următoarea desfăşurare: într-un cadru de televizor, asemenea unui screen-saver, apare chipul lui Nicolae Ceauşescu pe un fond roşu cu galben, cu secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri şi data de 1 Mai. Toate simbolurile se învârt, într-un amestec energic de culoare, pe un fundal muzical antrenant, în jurul imaginii fostului conducător. Cele 15 secunde se încheie cu sloganul întregii campanii publicitare: Rom tricolor, senzaţii tari din 1964. Această energie emanată de muzică şi de mişcarea şi culoarea de pe ecran ar putea semăna cu desfăşurarea similară din punct de vedere cromatic, al energiei, dar şi din punct de vedere muzical, de 1 mai, sărbătorită ca ziua muncii, dar şi ca o zi în onoarea celor doi conducători. Pe de altă parte, asocierea imaginii lui Ceauşescu cu secera şi ciocanul şi, concomitent, cu steaua roşie cu cinci colţuri creează un amestec, mai curând aproape de haos decât de o asociere corectă, între simbolurile comuniste. Din nefericire, finalul determină o confuzie şi mai puternic spectatorului puţin familirizat cu istoria comunistă, dar consumator de publicitare, deoarece în 1964, când apare pe piaţă ciocolata împreună cu senzaţiile tari, Nicolae Ceauşescu nu putea fi considerat o imagine-simbol a comunismului românesc. Deşi avea o funcţie importantă în echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, el ajunge secretarul general al partidului în 1965, urmând ca, în câţiva ani să se identifice cu acesta şi cu comunismul. În concluzie, legătura dintre anul 1964 şi Ceauşescu ca simbol e mai dficil de făcut. Ideea care transpare e aceea unei continuităţi peste timp şi, de ce nu, a unei legături în comunism. 

Al doilea clip publicitar, Rom – Vizita de lucru pune împreună câteva mărci ale comunismului: o tânără non-conformistă, după ce-şi desface un baton de ciocolată Rom, din care apucă să muşte, face brusc un salt în timp, iar în faţa sa apare Nicolae Ceauşescu însoţit de câtiva tovarăşi şi de doi pionieri. Conducătorul se opreşte în faţa tinerei şi îi spune: Tovarăşă, nu tolerăm această ţinută de minijup pentru tineretul comunist. E-o provocare! şi ordonă celor doi presupuşi securişti să fie reţinută. Tânăra este dusă într-o cameră, unde îi sunt oferite haine conforme cu ţinuta vestimentară comunistă şi este aruncată în coridorul şcolii. Pe de-o parte, spotul e format dintr-o imagine inspirată din vizitele de lucru ale fostului conducător, discursul său fiind unul tipic, atât în ceea ce priveşte intonaţia, cât şi ponunţia.. Pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă în jurul acestui moment este din lumea capitalistă, deci contrastele sunt uşor de observat.

Ce-al de-al treilea spot în care fostul conducător are rolul principal este cel care promovează campania Talk Free a firmei Zapp. La cel de-al XII-lea Congres al PCR, discursul lui Ceauşescu este întrerupt de soneria unui telefon mobil. Deţinătorul aparatului se ridică de pe scaun şi sub privirile mirate ale celor din jur, iese din sală. Cadrul se mută deasupra unui hol unde sunt filmaţi delegaţii care îi urmează exemplul, iar în fundal se aude celebrul Alo, tovarăşi! înregistrat din balconul Comitetului Central în decembrie 1989. Mesajului spotului: „În trecut ţi-ai câştigat dreptul să vorbeşti liber! Acum vrei să vorbeşti gratis! A început o nouă era cu Zapp Talk Free!”

La o primă privire, acest video este compus din două imagini caracteristice comunismului: pe de-o parte, Ceauşescu vorbind în faţa delegaţilor la Congresul al XII-lea, pe de altă parte, finalul este reprezentat de încercarea lui Ceauşescu de a atrage atenţia ascultătorilor, prin Alo, tovarăşi. Acestea au intercalate imagini moderne. Spotul în sine reprezintă un amalgam de simboluri, de la o imagine oficială (cum e discursul de la un Congres, indiferent care este acesta), la încercarea disperată de a se face ascultat. Pentru cei care îşi amintesc acel moment din 21 decembrie, Ceauşescu încerca să acopere huiduielile mulţumii. Imaginea conducătorului disperat că pierde controlul celor strânşi în piaţă este una penibilă. În acelaşi fel ea este folosită şi în acest spot. Delegaţii de la Congres, într-un spirit de frondă, părăsesc sala şi îl tratează fără deferenţa cuvenită. (va urma)

 


[1] Mulţumesc pentru ideile sugerate de Marius Draşovean şi pentru  excelenta as analiză a tuturor spoturilor ce (se) folosesc de istoria comunismului şi de Nicolae Ceauşescu.

[2] Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 63.

[3] http://www.iqads.ro/revistapresei_1078/ceausescu_lucreaza_pentru_capitalisti.html, accesat la data de 05.05.2009.

 

3 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii