G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

12/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (6/6)

GO: Apropo de funcţia dumneavoastră de fost şef al diplomaţiei. Mentalitatea e destul de învechită dacă ajungi să vorbeşti cu acei oameni. Nu mă refer la rangul înalt, ci la personal pur şi simplu. Ce cutremur ar trebui să se întîmple în Ministerul de Externe pentru ca oamenii aceia să nu mai gîndească ca înainte de 1989?

AC: Să ştiţi că fiecare ministru schimbă acolo cîte ceva. Nu vă imaginaţi o instituţie imobilă şi autarhică. Problema este că, aşa cum am spus, orice român ajuns în străinătate are aceleaşi calităţi şi/sau defecte pe care le are un român din interiorul ţării. Un portar de la o ambasadă din afară, de la o instituţie din Bucureşti sau din Iaşi se pot comporta la fel de politicos sau nepoliticos cu clientul din tine.

GO: Eu am fost şocat să aud o discuţie foarte aprinsă între doi angajaţi ai Ambasadei de la Londra despre ultima emisiune a lui Mircea Badea. Eu mă gîndesc că, dacă intri într-un alt spaţiu, bănuiesc că erau vorbitori de limbă engleză, te formează acel mediu.

AC: Nu contează dacă eşti vorbitor de limbă engleză, franceză sau chineză, tot român rămîi. Să fim serioşi, v-aţi fi aşteptat să-i regăsiţi pe toţi la British Museum? Un program TV, azi, înseamnă o legătură pe care nu vrei să o pierzi cu ţara. Şi parlamentarii noştri europeni, la Bruxelles sau Strasbourg, prind în birourile lor programe româneşti. Am ţinut o conferinţă la Paris în decembrie trecut, cu ocazia a 20 de ani de la revoluţiile din Est, şi îmi spunea cineva din Ambasada noastră că în Franţa nu se prind decît trei posturi româneşti şi că ar fi dorit mai multe. Vă daţi seama că nu vor să rupă o punte, e normal. Sînt şi ei oameni şi au defectele şi calităţile noastre. Pe de altă parte, prefer să îi judecăm individual, nu i-aş pune pe toţi la grămadă. Am întîlnit oameni de care eram mîndru că mi-s colegi la Externe, am întîlnit oameni de al căror rost acolo mă întreb şi acum. Aşa se întîmplă în orice instituţie de la noi: şi într-o bancă, şi într-o universitate, şi într-un spital. Unii sînt amabili, alţii te gonesc de la uşă. Există, probabil, o marcă a noastră, ca tip de relaţionare: noi între noi, românii. Nu există o solidaritate românească, românii să se caute, să se ajute afară. Cum nu ne ajutăm în interior, din păcate nu ne ajutăm nici afară. Noi vorbim despre evrei, despre italienii din sudul Italiei etc., dar acei oameni au o solidaritate la care noi nu visăm. Dacă ies doi greci în afara Greciei şi află unul de altul, măcar se întreabă de sănătate. Dacă se întîlnesc doi evrei, se întreabă dacă se pot ajuta cu ceva. Dar dacă se întîlnesc doi români, încearcă să se despartă cît mai repede. Or, aici este ceva problematic şi într-un fel sau altul despre aceasta a fost şi conferinţa mea de la Iaşi.

GO: Ultima întrebare este legată de volumul recent lansat. Este practic volumul prim dintr-o lucrare mai amplă dedicată Rusiei, Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială. E un subiect care pare să ne intereseze foarte puţin. Doar despre gazul rusesc se vorbeşte, cel mult.

AC: Din acest motiv am scris această carte (din fericire am fost şi încurajat de editura Curtea Veche din Bucureşti), pentru că am impresia că pe români îi interesează relativ puţin ce se întîmplă la Est, în Rusia, Ucraina etc., şi mi-am spus să-mi fac datoria în a atrage atenţia, eventual acelei părţi dintre concetăţeni care vor să ştie pe ce lume trăiesc. Unii (nu numai din ambasadele străine de la Bucureşti) cred că vor considera interesantă cartea mea.

GO: Mă gîndeam la genul de ştire care răzbate din Rusia. Sînt mai degrabă mondenităţi legate de Medvedev sau de Putin.

AC: Cum spunea Octavian Paler, aşa începe mancurtizarea, micşorarea creierului. Dar la noi, despre oamenii noştri politici, afli altceva decît mondenităţi? Nu. Aceasta pare a deveni maniera noastră de a percepe realitatea. De ani de zile, ca senator, ministru sau mai nou ca profesor non-politic, în fiecare vară, ca o fatalitate, mă pozează doi-trei paparazzi la mare. Cred că-i dezamăgesc, partenera fiind aceeaşi. Apoi văd în ziar în ce restaurant am intrat, ce am mîncat, eventual nota de plată. Dar nici un ziar nu e interesat de ce cărţi citim pe plajă, de exemplu. Titlurile de cărţi enervează într-un tabloid. Tabloidele, de fapt, sînt excelente pentru creaturi gen Honorius Prigoană (nu i-aş fi reţinut numele, dar e atît de ostentativ-latin!): aflăm cîte maşini are, aflăm în ce club şi cu cine dansează, dar nu aflăm nimic despre ce are el în cap, politiceşte vorbind. Probabil că sîntem orbiţi de strălucirea staniolului şi nu vedem susurul tainic al aurului, de multe ori.

12 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (5/6)

GO: Apropo de acest sentiment de orfan al Europei, revin la o afirmaţie a dvs., în care spuneaţi că ea se transferă la est, în Republica Moldova. Aţi sugerat că li se vinde sentimentul european tinerilor care vor fi înşelaţi în aşteptări?

AC: Ca să fiu foarte direct, eu cred că e de datoria noastră, ca români, care am trecut printr-un proces lung de integrare europeană, să spunem prietenilor şi fraţilor noştri de la Chişinău că acest proces al integrării lor va fi lung şi poate dureros. Gîndiţi-vă, dacă în 1993 ni s-ar fi spus nouă: „Români, mai aveţi 14 ani pînă veţi ajunge membri UE“, ni s-ar fi părut enorm. Pentru o viaţă de om, 10, 14, 15 ani înseamnă mult. În aprilie a.c., eu însumi voi fi la Chişinău, am o invitaţie de la o asociaţie a junilor istorici de acolo, şi nu mă voi sfii să le spun că acei tineri care au fost în Revoluţia Twitter, cum a fost numită, în aprilie 2009, nu trebuie să fie dezarmaţi dacă li se va sugera că integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană nu va fi poimîine, nu va fi la anul sau în doi-trei ani, poate va dura ceva mai mult. Repet: e de datoria noastră să fim oneşti în raport cu Chişinăul. Ca să nu spun că, în definitiv, competiţia pentru democraţie în Republica Moldova nu e cîştigată încă. Să nu ne îmbătăm cu apă de trandafiri.

 GO: Aceşti tineri au acum posibilitatea să plece. Nu vor părăsi ţara şi vor rămîne doar rusofonii? Şi în ce măsură se va răsfrînge asta asupra viitorului ţării?

AC: Nu cred că ne putem imagina ca toţi românii să plece şi să rămînă doar rusofonii! Am avut eu însumi studenţi din R. Moldova la Facultatea de Istorie din Bucureşti, apoi mulţi au rămas în România. Fostul consilier al preşedintelui Băsescu, Tomac, mi-a fost student. Da, mi-am pus problema dacă nu cumva noi răpim Republicii Moldova o elită, educată româneşte. Pe de altă parte, cred că acest neam, mă refer la românii de peste tot, are o fantastică capacitate de regenerare. Ce s-a întîmplat în aprilie ’09 la Chişinău, din punctul meu de vedere, a fost o revoluţie. Nu cred că e posibil ca peste noapte toţi tinerii pro-occidentali să vină în România, iar acolo să rămînă rusofonii şi să îndrepte din nou R. Moldova spre Moscova. Ştiu în acelaşi timp că au fost cetăţeni de etnie rusă care l-au votat la primărie pe Dorin Chirtoacă. Deci eu nu mă refer la un cetăţean de etnie rusă sau la un vorbitor de limba rusă ca la un inamic potenţial. Nu pot să judec un om în aceşti termeni. Poate că şi un cetăţean de etnie rusă din R. Moldova îşi doreşte să trăiască după un model occidental – de ce nu? Nu numai românii au dreptul la aşa ceva.

GO: Iar în campania electorală din Republica Moldova, atît comuniştii, cît şi partidele democratice militau pentru integrarea în Uniunea Europeană.

AC: Eu aş dori să nu ne mai întoarcem la situaţia din anii 2007-2008. Acum pot să o spun: în biroul meu, la Ministerul de Externe, veneau pe ascuns lideri ai partidelor politice sau intelectuali din R. Moldova, mă întîlneam cu ei, de la Oleg Sebrerian la Grigore Vieru, veneau aproape conspirativ. Nu era normal, nu mi-a plăcut şi nu aş vrea să ne întoarcem acolo. (va urma)

11 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (4/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (4/6)

GO: Aţi mers în campanie electorală.

AC: Am mers în campanii electorale în care am crezut. În 2002 am crezut în Stolojan, în 2004 am crezut în Băsescu. Doar că azi sînt ceva mai pretenţios. Dealtfel, în aprilie 2009, cînd am plecat din PNL, am făcut-o inclusiv pentru a nu fi pus în situaţia de a gira persoane în care eu nu cred. În textele mele, de regulă, nu scriu despre oameni, ci despre cărţile lor. Nu judec oamenii după ce mi se spune despre ei. Nu mă interesează viaţa lor, mă interesează eventual ce scriu, felul în care gîndesc şi, acolo, dacă sînt de acord, bine, dacă nu, nu. Nu mă sfiesc să o spun.

GO: „Ce îi lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“ este titlul conferinţei pe care aţi susţinut-o la Iaşi. Aţi vorbit despre sentimentul de orfan al Europei pe care îl au românii. În ce fel sînt orfani tinerii noştri care obţin burse la Harvard, de exemplu?

AC: Cei cu burse la Harvard nu-s genul de români care să ne reprezinte, totuşi. Haideţi să fim serioşi!

GO: Mă întrebam dacă perspectiva nu se schimbă radical în funcţie de generaţie. Tinerii care pleacă acum în străinătate se mai simt orfani?

AC: Nu ţine de generaţie. Eu am întîlnit în străinătate români, tineri sau vîrstnici, care se simt orfani. Am întîlnit sute, mii de oameni care îmi spuneau că se simt abandonaţi de statul român, dar se simt nebăgaţi în seamă şi de statul-gazdă. Aduceţi-vă aminte, eram ministru şi aveam ceva probleme atunci, noi, ca stat, cu diverse cazuri, prin Spania, prin Italia. Unii dintre acei oameni ajungeau la o situaţie materială decentă, alţii nu, şi cei din urmă spuneau: „Ce face România pentru noi? Ce face Italia (sau Spania) pentru noi?“. Să nu ne ascundem: mulţi români pleacă din ţară mînaţi de lipsuri grave, nu de plăcere, muncesc în condiţii grele, sînt daţi afară sau sînt angajaţi în funcţie de moftul patronilor, care să ştiţi că nu-s mai buni decît patronii noştri. Iar pe acest fond de alienare mulţi dintre ei se simt părăsiţi. Inclusiv din acest motiv vorbeam despre sentimentul de orfelin (alte motive ţin de istoria noastră etc.), o sintagmă lansată de intelectualul Ştefan Borbely. Imaginaţi-vă că sînteţi ministru, cum mi s-a întîmplat mie, vizitezi o bibliotecă pe undeva prin Spania şi vine la tine o mamă tînără cu doi copii mici după ea într-un cărucior şi îţi spune pe româneşte: “Vă rog, faceţi ceva să fiu angajată aici, măcar femeie de serviciu, pentru că mor de foame“. Să nu ne ascundem: nu toţi românii ajung bine în Occident. Nu mă refer la tinerii noştri de la Harvard. Eu însumi am fost bursier în Canada ani de zile, dar eram acolo, totuşi, o mînă de studenţi. Mult mai mulţi români ajungeau în Canada căutînd un loc de muncă, şi-l găseau uneori greu. Eu însumi am întîlnit un conferenţiar universitar din oraşul meu natal, Craiova, care venise acolo şi trăia din ajutor de şomaj pentru că nu-şi găsea slujbă. Şi alţii, şi alţii. (va urma)

10 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (3/6)

GO: Se întîmplă însă foarte rar să poţi purta ca jurnalist conversaţii normale cu istorici pentru a marca anumite evenimente.

AC: Istoricii în România nu sînt foarte ascultaţi, nici foarte vizibili. Avem unii profesori de istorie admirabili la Iaşi, Bucureşti, Cluj sau Timişoara, în multe universităţi sau în licee. De cîte ori l-aţi văzut în ultimul an la televizor pe Lucian Boia şi de cîte ori aţi văzut aşa-zişi analişti care sînt doar mercenari deghizaţi? Şi ce te faci atunci cînd elevii au o oră de istorie pe săptămînă şi poate că şi în acea oră, o dată la două săptămîni, fac educaţie de nu mai ştiu care? Nu că aş fi neapărat complice cu cei ce au aceeaşi meserie ca mine, dar cred că materia Istorie nu le-ar dăuna tinerilor. Istoria îţi oferă o perspectivă generală asupra lumii, afli cum ai ajuns la momentul numit astăzi.

GO: Foarte mulţi prieteni mi-au spus că Adrian Cioroianu a dat-o în bară cu politica, e momentul să îşi revină la ale sale. Credeţi că un mediu atît de vanitos precum cel cultural ar putea să vă accepte mai uşor înapoi sau v-a acceptat mai uşor înapoi decît ar putea-o face foştii dumneavoastră colegi de Parlament?

AC: Aveţi prieteni cam superficiali. Spuneţi-le că eu am intrat în politică şi am ieşit din politică atunci cînd am vrut, iar “din ale mele” (universitate, scris, reviste, cărţi etc.) nu am ieşit niciodată, indiferent că am fost în Parlament sau nu. Am scris în „Dilema“ sau “Lettre internationale” şi cînd eram asistent la universitate şi cînd eram senator şi scriu şi azi, am publicat anual cîte o carte între 2004 şi 2009 (cu excepţia lui 2007, cînd eram ministru şi asta mi-ar fi adus noi acuze din partea unor mercenari, vă daţi seama). Public în aceleaşi reviste la care am colaborat dintotdeauna (poate ceva mai multe azi, pentru că au mai apărut titluri noi, gen Foreign Policy etc.). E o lume dinspre care ofertele îmi vin în continuare tocmai pentru că eu nu am ieşit niciodată din ea. Niciodată nu mi-am făcut probleme referitoare la imaginea pe care “un mediu vanitos”, cum spuneţi, o are despre mine – tocmai pentru că ştiu că în mediile noastre “culturale” coexistă oameni oneşti dar şi mercenari sau sinecurişti, ca şi în restul societăţii. Opinia unui om onest contează pentru mine. Cea a unui mercenar, nu. Avantajul meu e că am ajuns în poziţii care m-au ajutat să fac diferenţa.

GO: Vreţi să spuneţi că nu v-aţi descoperit mai mulţi prieteni din momentul în care aţi fost numit ministru al Afacerilor Externe?

AC: Ba da, dar asta m-a lăsat rece, pentru că eu am prieteni din şcoala generală, din liceu sau facultate, care-mi sînt prieteni şi azi; nu-s genul care să-şi schimbe prietenii în funcţie de cartea de vizită şi nici nu-s omul care să fie flatat din vorbe şi cucerit prin exclamaţii. Am acelaşi număr de telefon mobil din 1997 pînă azi. Dacă vreau să răspund cuiva o fac, dacă nu, nu. Eu însumi nu stimez pe toată lumea, eu însumi nu iubesc pe toată lumea. Nu sînt Iisus Hristos, să pot să-i duc pe toţi de-a dreapta Tatălui. Drept care nu aştept stimă sau iubire de peste tot.

GO: Ca politician nu eraţi obligat cumva să faceţi acest compromis?

 AC: Nu, nici o clipă. Acesta n-ar fi un compromis. A spune că stimezi sau iubeşti pe toţi este ipocrizie. Compromisuri facem cu toţii. Dar nu e obligatoriu să fim ipocriţi.

9 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

03/oct/2009 Intelectualul român în postcomunism

O înfrîngere în victorie

Intelighenţia română în postcomunism

 Adrian CIOROIANU

Intelectualii României de azi ar avea toate motivele pentru a se considera victorioşi. Dar, oare, toţi intelectualii? Să nuanţăm puţin: la cît de dezbinată era acum 20 de ani intelighenţia română (împărţită în colaboratori activi ai partidului unic, mulţi colaboratori pasivi, cîţiva opozanţi activi şi suficienţi opozanţi pasivi), mai onest ar fi să rezumăm aprecierea la cei care, în 1990, doreau cîteva schimbări fundamentale: despărţirea de comunism, instituirea democraţiei (alegeri libere şi periodice, pluripartitism, presă independentă etc.), libertate de iniţiativă (edituri private, publicaţii apolitice, învăţămînt depolitizat, permisivitate artistică totală etc.) – adică apropierea plenară a României de Occidentul în raport cu care aceiaşi intelectuali pe cale de a deveni victorioşi aveau un acut sentiment al copilului orfan.

Acestea deziderate de atunci acum par înfăptuite. În 1990 ele erau însă miza unei confruntări acerbe – inclusiv intelectuale. Cei care au susţinut atunci aceste idei pot spune că istoria le-a dat dreptate. Studenţii de azi au mirări lungi cînd citesc ziarele noastre din mirabilul an ’90 (pentru unii, chiar anul lor de naştere). Parcă este o altă ţară acolo, sau o altă planetă. Şi totuşi, mulţi dintre cei care azi sînt activi în intelosfera românească atunci, în ’90, şi-au consumat timp şi energie, strigăte şi cerneală în acele dezbateri. (Prin intelosferă înţeleg mediul de acţiune al intelectualilor – de la mass media la instituţii etc. –, cu menţiunea că nu văd un intelectual în orice absolvent de facultate şi nici în orice ziarist, profesor sau posesor de blog.) Astăzi, toate ziarele româneşti seamănă unele cu altele (şi coboară împreună în calitate şi tiraje), iar revistele literare nici măcar nu se mai citesc între ele (necum să mai polemizeze!); acum 15 de ani, între Adevărul şi România liberă sau între Literatorul şi România literară se căscau adevărate prăpăstii, umplute de patimi, de orgolii, de convingeri şi uneori chiar şi de talent.

Repet: nu tuturor intelectualilor activi în 1990 viitorul le-a dat dreptate, ci doar unora. Între timp graniţa dintre ei s-a şters şi toţi combatanţii au sfîrşit prin a pupa împreună diverse pieţe ale independenţei lor pierdute, orientîndu-se fiecare după un alt patron.

 Intelosfera şi patronatul

Pentru că, fatalmente, deasupra capului intelectualului român generic atîrnă un paradox: el vrea să fie liber, iar această liberate să-i fie apărată de un patron generos. De la Carol I-ul la Carol al II-lea şi de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, indiferent de regim şi oricît de diferiţi ar fi fost liderii respectivi, ei au găsit mereu clienţi care să aibă nevoie de protecţie/susţinere. Desigur, nici un patron nu i-a putut mulţumi pe toţi. Desigur, spiritul timpului se mai schimbă: aşa se face că intelectualitatea de azi (sau măcar acea parte “victorioasă”) nu mai are nici elanul celei de la 1880, nici fondurile celei de la 1938, nici temerile celei de la 1950, nici revolta celei de la 1988 şi nici contestarea împletită cu speranţe ale celei din 1992. Intelosfera românească de azi pare mai curînd un spaţiu ai cărui ocupanţi par în egală măsură plictisiţi şi plictisitori.

Pentru că niciodată, în ultimele 200 de ani, intelighenţia română nu a fost mai amorţită decît azi. Niciodată acţiunile ei nu au fost mai lipsite de ecou în societate decît astăzi.  Niciodată, ca astăzi, în România nu au fost atît de puţine reale dezbateri. Niciodată intelighenţia română nu a fost (simultan!) mai dezbinată şi mai amestecată de-a valma – în sensul în care Andrei Şerban şi Dinu Săraru sînt celebraţi sau intervievaţi de aceiaşi oameni şi cu aceleaşi cuvinte şi în sensul în care o ameţitoare majoritate a tinerilor nu par a face diferenţă între Andrei Pleşu şi Aurelian Bondrea (ambii mai apar la televizor, ambii parcă sînt profesori şi, parcă, ambii publică prin aceleaşi ziare – unul ceva comunicate, altul ceva articole) etc.

Cînd unii intelectuali fierbeau în sucul propriu al libertăţii regăsite în Piaţa Universităţii, în mai 1990, şi publicau articole incendiare pe care măcar şi le citeau între ei, primii patroni ai României strîngeau primul milion de dolari. La 20 de ani distanţă, mulţi dintre primii sînt pe statul de plată al multora dintre cei din urmă. Iar catastiful-nomenclator al lui Ion Iliescu nu era deloc mai subţire decît cel al lui Traian Băsescu.

             Jalnica stare a învăţămîntului

 Încă un detaliu ce singularizează intelosfera românească de azi în raport cu cea din alte vremuri: cred că învăţămîntul din 2009 este mai slab decît cel din 1989, mai slab decît cel din 1939 sau decît cel din 1889. Şi e la fel de politizat ca în 1979. De fapt, ce înţeleg prin învăţămînt slab? Nu mă refer numai la calitatea profesorilor, la dotarea laboratoarelor sau la nobleţea arhitectonică a şcolilor. Mă refer în primul rînd la seriozitatea şi credibilitatea actului şcolar în sine. Nicicînd în trecutul recent al României învăţămîntul nu a fost mai devalorizat, ironizat şi politizat pe ascuns decît azi. În copilăria lor, Ion Creangă sau Mircea Cărtărescu încă mai aflau că cine are carte are parte. Cei ce copilăresc azi – şi se mai şi uită la televizor – află că de fapt cine are carte nu are parte decît de şefi care nu au carte. Intervalul 1990 – 2009 a însemnat o graduală despărţire a învăţămîntului de educaţie. Nu-i un joc de cuvinte: în România de azi învăţămîntul şi educaţia nu mai sînt termeni compatibili. Cu învăţămîntul se ocupă şcoala (timorată), cu educaţia se ocupă televiziunea (dezinvoltă). Partea proastă este că mulţi dintre cei care gestionează programele TV par a nu fi iubit şcoala deloc. Dar deloc.

Să ne imaginăm acum ce climat intelectual (sau social) va naşte, în viitorul apropiat, un învăţămînt decredibilizat precum cel de azi, dintr-o societate în care un domn Ţînţăreanu spune în prime time, odată la şase luni, că el n-a mai citit o carte de 30 de ani (iar intervievatorul rîde flatat), în care un domn Orban merge într-un liceu bucureştean şi spune elevilor cum le chiulea el (iar elevii-s cuceriţi, pentru că domnul în speţă e azi deputat), în care un domn Băsescu spune că dacă vrei să afli ceva despre Herodot îl poţi căuta pe Google (şi nu la şcoală); pe scurt, într-o societate ale cărei televiziuni au 47 de emisiuni despre cum trebuie să cumperi un sutien sau o decapotabilă şi doar două emisiuni despre cum trebuie să cumperi o carte. În intelosferă cauzalitatea e simplă: la baza oricărei Academii, reviste de cultură sau centru de cercetare se află o şcoală de cartier sau una sătească. Primele nu pot exista fără ultimele. Azi, la noi, şcolile de cartier & profesorii de la sate dispar. Ce intelighenţie vor genera ele/ei poimîine? Vorba cronicarului: mă sparie gîndul.

Lipsa arbitrului, bucuria bufonilor

Cu o intelectualitate amorţită şi/sau ahtiată după sinecuri, România a ajuns în cel mai penibil stadiu imaginabil: e, pur şi simplu, o societate fără arbitri. Nu există, la noi, o voce majoritar acceptată care să spună ce-i alb, ce-i negru şi care-s nuanţele intermediare. În 1938, nu toţi îi iubeau pe Nicolae Iorga – dar cuvîntul lui conta. În 1946, cine dorea să afle ceva despre ţară citea articolele lui T. Teodorescu-Branişte din Jurnalul de dimineaţă (chiar dacă Scînteia avea un tiraj mai mare). În 1985, îţi plăcea sau nu de N. Manolescu, E. Simion, Monica Lovinescu sau M. Iorgulescu, dar opinia lor despre o carte conta. În 1997, profeţiile TV ale lui Silviu Brucan erau privite inclusiv de cei ce nu erau de acord cu el; la fel seratele lui Iosif Sava. Care-i situaţia azi? Cine-s arbitrii României? Care-s vocile cu greutate în intelosfera de azi? Şi pentru cine mai contează? Necroza e extinsă şi dincolo de arte & idei – probabil aţi observat, pînă şi în fotbalul autohton, cînd e un meci mai important, e chemat vreun arbitru din Italia! Şi nu mă refer numai la intelectualii români din România – priviţi recentele cuie în talpă schimbate între Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu şi veţi pricepe ce vreau să zic. Cred că inclusiv acest intelo-eşec în a găsi un arbitru printre noi ne împiedică să vorbim detaşaţi despre comunism, bunăoară.

Spuneam că o parte a intelighenţiei îşi închide gura (şi ochii) cu sinecuri. Dar nu toţi. Unii intelectuali sînt pur si simplu sastisiţi şi se refugiază în produse de nişă (de la cărţi care-s best seller dacă vînd 3000 de bucăţi – la o populaţie de 18 milioane de alfabetizaţi e jenant! – pînă la programe TV de import). Pe fondul apatiei şi sictirului intelectualilor, prosperă bufonii. Ei, bufonii, sînt arbitrii României de azi. Imaginaţi-vă o polemică între Mihai Şora şi Valentin Stan. Sau întrebaţi-vă de cîte ori i-aţi văzut pe fiecare, în ultima vreme, arbitrînd România. Întrebaţi-vă de ce GDS-ul e palid iar OTV-ul e înfloritor. Şi veţi înţelege de ce România a ajuns atît de bine. Spre deosebire de intelectualul care ştie mai ales că nu le ştie pe toate, bufonul este omniscient. Poate comenta orice, de la rezultatele unor alegeri pînă la culorile unei picturi. În plus, intelectualul veritabil nu cere ostracizarea bufonilor; dar bufonii pot oricînd coaliza alţi bufoni în condamnarea unui intelectual. În 1989, bufonii erau responsabili de partid care, de fapt, erau trişti, pentru că simţeau că pierd teren. În 2009, bufonii, deşi încruntaţi tot timpul, au numai motive de bucurie: ei nu mai împart spaţiul public cu intelectualii, ci îl domină de-a dreptul.

Aşadar: după 1989, intelighenţia română a fost victorioasă în raport cu istoria şi perdantă în raport cu prezentul. Dar în curînd aceste planuri se vor suprapune: insesizabil şi concret, prezentul de azi devine istoria de mîine. Desigur, admit că poate mai sus am exagerat niţel: poate că nu-s chiar 47 de emisiuni TV despre sutiene şi decapotabile; poate că-s vreo 44. Mea culpa. În 1989, nici nu mi le-aş fi putut imagina – din moment ce atunci toate emisiunile TV vorbeau despre roşiile volume cartonate ale operelor celor mai alese ale celui mai iubit dintre adevăraţii tătuci ai bufonilor de azi.

______________________________

 (text publicat în „Dilema veche”, nr. 292, 17 septembrie 2009)

3 octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Un comentariu

05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”

Curs de Masterat: “Intelectuali şi societate în România după 1945”

Adrian CIOROIANU

(prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti)

 Sugestii bibliografice pentru studenţi:

 (nu ezitaţi să contribuiţi la actualizarea listei)

  1. *** Document – circulara Ministerul Învăţămîntului 1949
  2. *** Document – Institutul de Studii Româno-Sovietic (manifest de înfiinţare)
  3. *** Document– ARLUS – tabel secţii
  4. *** Documente: Ion Frunzetti – Diplomat la Belgrad (1946), Orizont”, X, 10, 17 oct. 1998, pp. 8-9.
  5. *** Dosarul “legionar” al lui Mircea Eliade, în “Jurnalul literar”, IX, nr. 1-2, mai 1998.
  6. *** Şcoala Jdanov, “News from behind the Iron Courtain”, nr. 6, iunie 1954.
  7. Augenot, Marc – Masses aveulies et militants virils, “Politix”, 14, 1991.
  8. Bârna, Vlaicu – De la tîrgul de vechituri la Institutul de istorie literară (des. G. Călinescu, A. Toma, etc), în “România literară”, XXXI, nr. 28, 15 iulie 1998, p. 14
  9. Bălu, Ion – Viaţa lui G. Călinescu, Libra, 1994.
  10. Bălu, Ion – Viaţa lui Lucian Blaga, vol. 4, Libra, 1999.
  11. Benda, Julien – Trădarea cărturarilor, Humanitas, 1993
  12. Ion Biberi – Lumea de mîine, Curtea Veche, 2001 (interviuri-potrete)
  13. Bogdan, Radu – “Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură”, o autocritică semnată de Grigore Preoteasa în febr, 1948 (des. Pătrăscanu, M. Sebastian, Bodnăras, Gh.Dej, B. Silber), în “Adevărul literar şi artistic (A.l.a.)”, VII, 434, 8 sept. 1998, p. 10-11
  14. Boia, Lucian – Un nou Eminescu: A. Toma, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Nemira, 1998, pp. 71-81.
  15. Bois, Pierre du – Stalin: genesis of a myth, “Survey”, nr. 1, 1984.
  16. Bozgan, Ovidiu – Traiectorii universitare: de la stînga interbelică la comunism, în L. Boia (ed.), Miturile …, pp. 309-335.
  17. Buculei, Toader – Clio încarcerată, Libertatea, Brăila, 2000 (portrete, interviuri)
  18. Cassian, Nina – Memoria ca zestre (2 vol), ICR, 2003
  19. Călugăru, Ion – fragmente din jurnal et alia, în “Magazin istoric”, XXXII, nr. 9, sept. 1998, p.35
  20. Cătănuş, Dan (coord.) – Intelectuali români în arhivele comunismului, Nemira, 2006 (documente)
  21. Cioroianu, Adrian – 1918 – 1998: Cronologie istorică şi literară, în “Lettre Internationale” ediţia română, nr. 29, primăvara 1999.
  22. Cioroianu, Adrian – Alibi sau culpă. Dreptul la naivitate al intelectualului, în “Lettre Internaţionale”, ediţia română, nr. 34, vara 2000.
  23. Cioroianu, Adrian – Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Curtea Veche, 2005 (sau 2007), p. 106-148; 232-290.
  24. Cioroianu, Adrian – Biserica Ortodoxă Română între tradiţie şi compromis – anul 1945 (partea I-a), în O. Bozgan (ed.), “Studii de Istoria Bisericii” Ed. Universităţii Bucureşti, 2000, pp. 27-42.
  25. Cioroianu, Adrian – Dilemele mimetismului istoriografic. Cazul Analelor Sovieto-Române, 1947-1963, în volumul Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Ed. Universităţii Bucureşti, 2000, pp. 591-610.
  26. Cioroianu, Adrian – The Impossible Escape: Romanians and the Balkans, în Bjelic, D. & Savic, O., Balkan as Metaphor. Between Globalization and Fragmentation, MIT Press, Cambridge & London, 2002., p. 209-233.
  27. Cioroianu, Adrian – Lumina vine de la răsărit, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 21-68.
  28. Cioroianu, Adrian – Regele Carol al II-lea – “Voievodul” culturii, protectorul cărturarilor, în “Dosarele istoriei”, V, 5 (45), mai 2000, pp. 32-36.
  29. Coloşenco, M. (ed) – Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Vremea, 2006
  30. Constantiniu, Florin – De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Enciclopedică, 2007
  31. Cordoş, Sanda – Literatura între revoluţie şi reacţiune, Apostrof, Cluj, 1999, pp. 77-86; 87-135; 137-180.
  32. Gabanyi, Anneli Ute – Literatura şi politica în România după 1945, FCR, 2001
  33. Giurescu, Dinu C. – De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română, Meronia, 2009
  34. Grancea, Mihaela – Trecutul de astăzi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p. 163-222
  35. Grigurcu, Gh. – Cazul Sadoveanu, “Convorbiri literare”, 4, aprilie 1999, pp. 14-15
  36. Grigurcu, Gheorghe – Despre Mihai Ralea, în “România literară”, XXXI, nr. 30, 29 iulie 1998, p. 5.
  37. Ionescu, Gelu – Despre Tudor Vianu în ultimii săi 20 de ani (I), în “22”, IX, 43, 27 oct. 1998, p. 12-13.
  38. Iordan, Iorgu – Memorii, vol. 3, Eminescu, 1979, pp. 11-33; 34-64; 65-93; 94-114.
  39. Johnson, Paul – Intelectualii, Humanitas, 1999, pp. 333-387.
  40. Judt, Tony – Le marxisme et la gauche francaise, 1830-1981, Hachette, 1986, p.181-245 (“era Sartre” etc.)
  41. Koch, Stephen – Sfîrşitul inocenţei, Albatros, 1997, pp. 330-364; 366-411.
  42. Lazar, Marc – Ouvrier, histoire et literature de parti, “Revue des Sciences Humanines”, LXI, apr.-iun. 1983, p. 101.
  43. Lungu, Vasile – Viaţa lui Tudor Vianu, Minerva, 1997, pp. 102-135: 136-172.
  44. Manu, Emil – Generaţia literară a războiului, Curtea Veche, 2000.
  45. Matei, Sorin Adam – Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Ed. Compania, Bucureşti, 2004.
  46. Micu, Dumitru – Timpuri zbuciumate. Reconstituiri subiective, Vestalia, 2001, p. 153-257.
  47. Mihăilescu, Florin – De la proletcultism la postmodernism, Pontica, Constanţa, 2002
  48. Milosz, Czeslaw – Gîndirea captivă, Humanitas, 1999, pp. 11-15; 64-89.
  49. Mocanu, Marin Radu – Cenzura comunistă, Albatros, 2001.
  50. Mocanu, Marin Radu – Cenzura a murit, trăiască cenzorii, Europress, 2008
  51. Montebello, Fabrice – Joseph Staline et Humphrey Bogart: la construction sociale de la figure du “heros” en milieu ouvrier, “Politix”, 24, 1993.
  52. Mulller, Florin – Politică şi istoriografie în România (1948-1964), Neremiae Napocae, 2003, p. 97-199.
  53. Negrici, Eugen – Literatura română sub comunism, Ed. Fundaţiei PRO, 2002
  54. Nicolescu, Daniel – Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Eminescu, 1998
  55. Niţescu, Marian – Sub zodia proletcultismului, Humanitas, 1995.
  56. Opriş, Ioan – Cercuri culturale disidente, Univers enciclopdic, 2001
  57. Oprişan, I – G. Călinescu. Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate, Vestala, 1999
  58. Pandrea, Petre – Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Vremea, 2002
  59. Pareto, Vilfredo – The Rise and fall of the Elites, Arno Press, NY, 1979, pp. 1-21.
  60. Pătrăşcanu, Lucreţiu – Poziţia PCR faţă de intelectuali, …, 1946
  61. Petcu, Marian – Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, 1999, pp. 155-186.
  62. Racine, Nicole – Une cause: l’antifascisme des intellectuels dans les années trente, “Politix”, 17, 1992, p. 79.
  63. Râpeanu, Valeriu – Ce roman, viaţa lui Zaharia Stancu (intelectuali, scriitori), în “Magazin istoric”, XXXII, nr. 9, sept. 1998, p.53
  64. Riviere, Claude – Les liturgies politiques, PUF, 1988, pp. 76-93.
  65. Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948). Trădarea intelectualilor, Traspres, Sibiu, 1992. (vezi şi volumele următoare)
  66. Sfetcu, Paul – 13 ani în anticamera lui Dej, FCR, 2000, pp. 211-237.
  67. Ştefănescu, Alex – Marin Preda si realismul socialist (II), în “România literară”, XXXI, nr. 29, 22 iulie 1998, p. 12-13.
  68. Tănase, Stelian – Anatomia mistificării 1944-1989, Humanitas, 1997.
  69. Toma, Sorin – Între adevăr si fantezie (des. T. Arghezi), “A.l.a”, 4 aug 1998.
  70. Toma, Sorin – Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Compania, 2004, p.  157-169; 307-335.
  71. Trică, Dimitrie – Emil Bodnăras numeste academicieni, în “Magazin Istoric”, XXXII, 10, oct. 1998, p. 16.
  72. Ţugui, Pavel – “Cazul” Tudor Arghezi, în “A.l.a”, 27 oct., 1998, p. 10-11.
  73. Ţugui, Pavel – Amurgul demiurgilor: Arghezi, Blaga, Călinescu, Floarea Darurilor, 1998.
  74. Ţugui, Pavel – Arghezi necunoscut, Vestala, 1998, pp. 189-219.
  75. Ţugui, Pavel – Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, Ed. Ion Cristoiu, 1999.
  76. Vincent, Gérard – A fi comunist? Un fel de-a fi, în Ph. Aries & G. Duby, Istoria vieţii private, vol 10, Meridiane, 1997, pp. 110-135.

5 august 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 3 comentarii