G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)

Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii)

Adrian Cioroianu

În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile –, românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.

Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie Citește în continuare

Reclame

10 iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu, despre cartea unui om pe care l-a stimat – Pavel Câmpeanu, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Ed. Polirom. Iaşi, 2002

… republicăm această recenzie a dlui Adrian Cioroianu (din iunie 2002!) doar pentru a semnala interesul autorului de atunci faţă de istoria/memoria legate de Nicolae Ceauşescu, precum şi respectul amical şi academic pe care profesorul Cioroianu l-a purtat faţă de cel ce a fost Pavel Câmpeanu (diacriticile limbii române lipsesc din ediţia electronică a revistei „22”)

Revista „22”, 24 iunie 2002, 

Comunismul si cel care a trait Iluzia

Adrian Cioroianu

Cartile de memorii ale fostelor personaje ale comunismului românesc îmi aduc aminte, nu stiu cum, de parabola racilor din proza memorialistica a lui Belu Zilber: racii sunt alarmati si pesimisti când sunt prinsi si scosi din balta pe uscat, dar se înveselesc si-si gasesc din nou optimismul cand pescarul îi pune într-o galeata plina, pentru a-i duce acasa; pesimismul îi învaluie iarasi în momentul în care sunt scosi din galeata, dar sunt brusc revigorati si cu pofta de viata când se trezesc aruncati într-o prima cada cu apa; din nou apoi tristi când sunt scosi de acolo, din nou optimisti când ajung într-un lighean de bucatarie, în timp ce bucatareasa îsi pregateste ustensilele; si tot asa, între pesimism si speranta, pâna când ajung în oala în care vor fierbe. Oala în care plonjeaza, evident, optimisti!

Parabola racilor si comunismul românesc

Cat pot eu sa intuiesc trairea intima a unui comunist român debutând cu prea plinul sperantei într-o lume mai buna si ajungând în anii ‘80 prea bogat în dezamagirea sa (si au fost câtiva!), cred ca parabola cu racii poate fi o buna cheie de lectura pentru toata istoria comunismului de la noi: speranta în 1934, când România relua legaturile diplomatice cu URSS si tot felul de oficine si asociatii mai mult sau mai putin inocente apar în tara, alimentate fara îndoiala de banii Kominternului (Petre Constantinescu-Iasi, profesor universitar la Chisinau în epoca, ar fi avut ce povesti!). Apoi, disperare în timpul proceselor staliniste de la Moscova (pentru cei care au stiut sau au dorit sa stie) si mai ales dupa „pactul monstrilor” din august 1939; din nou speranta când, dupa rezistenta eroica a Stalingradului, în februarie 1943, Armata Rosie reia ofensiva pe frontul de est.

Pentru cei initiati, umbra unei alarmari va fi plutit în aprilie 1944, când Stefan Foris – liderul din interior al comunistilor aflati înca în libertate – a fost înlocuit cu o troica alcatuita din Emil Bodnaras, Constantin Pârvulescu si Iosif Ranghet, dar optimismul a înflorit poate iarasi când la conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej era ales secretar general, tutelat de un secretariat în care stralucea Passionaria noastra, Ana Pauker. Din nou alarma în 1948, cand este arestat Lucretiu Patrascanu si cand ruptura dintre Stalin si Iosip Broz Tito agita Estul; din nou speranta dupa martie 1953, cand dupa moartea lui Stalin tarile din lagar îsi anunta pe rand „noul curs politic” (o face într-o maniera proprie si Gheorghiu-Dej, în cuvantarea prilejuita de sarbatorirea lui 23 august acel an) si din nou disperare în 1956, cand se vede foarte clar ca destalinizarea are limitele ei, care nu ajung oricum pana la tolerarea unei rebeliuni precum cea a maghiarului Imre Nagy.

Speranta din nou în vara lui 1958, când armata sovietica este retrasa cu ceva zarva din tara noastra, si din nou alarma pentru cei cu mintea limpede, cei care au putut întelege ca de pe urma acestei retrageri au avut de câstigat mai ales doi oameni: Gheorghiu-Dej, care va începe o nationalizare a stalinismului remanent – dublata de desovietizarea culturala si economica de la începutul anilor ‘60 -, si Nikita Hrusciov, care îsi argumenteaza dorinta de pace si destindere tocmai cu retragerea din România. Anii ‘60 se termina pe fondul unei sperante reînviate – România comunista se misca bine pe scena internationala, N. Ceausescu parea a fi un lider comunist atipic – în sensul bun al termenului – si chiar simpatic (vezi reabilitarile din 1968, gestica patriotarda din timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia, vizitele la Bucuresti ale lui De Gaulle si Nixon etc.), drept care devine relativ repede l’enfant gâté al presei occidentale, postura de invidiat în care ramâne pentru cea mai mare parte a anilor ‘70. Iarasi o noua alarma în iulie 1971, când revelatiile culturale ale aceluiasi Ceausescu aratau ca trecerile lui recente prin piata Tien An Men din Beijing si prin piata Ian Mot Dong („Piata Nufarului”!) din Phenian îi atinsesera o coarda sensibila – impact care va schimba în urmatoarele doua decenii nu numai fata personajului, ci si fata României. Si caruselul acestui va et vient al sperantei si al dezamagirii continua cu exemple care ar putea fi duse mai departe, pâna în 1989.

– text integral la: http://www.revista22.ro/comunismul-si-cel-care-a-trait-iluzia-122.html

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”

Generaţia şi decretul care au schimbat România

 

Adrian CIOROIANU

În septembrie 1957, regimul Dej a legalizat avortul la cerere. Era nu atît o dovadă de liberalism demografic cît o încercare de reconciliere cu societatea din partea unui lider care descoperea gustul dulce şi beneficiile (pentru sine) ale comunismului “naţional”.  În plus, această relativă liberalizare nu a afectat semnificativ creşterea naturală a populaţiei în România. Statul încuraja pe mai departe natalitatea şi oferea o gamă de facilităţi (de la sănătate la învăţămînt) care, pentru multe familii, erau chiar importante. Prin această cheie trebuie privită, cred, politica demografică a lui Gheorghiu-Dej.

Ceauşescu şi cei 25 de milioane de români

Nicolae Ceauşescu a schimbat însă tonul. În comparaţie cu “libertinul” Dej, Ceauşescu era capul de familie model (chiar suspect de model pentru unii, din moment ce nici azi nu-i recunosc paternitatea pentru toţi cei trei copii ai săi – ceea ce consider că este o răutate fără nici o bază). Mai mult, Ceauşescu avea o dorinţă care în timp a devenit obsesie: să devină conducătorul unui popor tot mai numeros. Nu era nimic exagerat – gîndea Ceauşescu – în a-şi dori o Românie cu 25 de milioane de locuitori. (text integral)

29 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 2 comentarii

Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”

Generaţia şi decretul care au schimbat România

 

Adrian CIOROIANU

 

Pînă la începutul secolului al XX-lea, problema demografică – în România de atunci – nu se punea în termenii de azi. Reglarea era naturală: indicii de fecunditate ai populaţiei feminine, mai ales în mediul rural, garanta o creştere constantă a populaţiei – creştere care a continuat, ca atare, pînă prin primii ani ai istoriei postcomuniste (începutul anilor ’90), cînd indicii au fost daţi peste cap de o autentică schimbare a paradigmei sociale.

Contrar clişeului pe care unii încă îl mai colportează, societatea românească de la 1900 nu era una habotnică şi nici ultrapuritană. Era, desigur, una patriarhală, pe alocuri clar conservatoare în moravuri – dar nu într-atît încît să nu îngăduie tacit întreruperile de sarcină, în lumea satului ca şi la oraşe. Ele nu erau acceptate de Biserică, se înţelege, ca şi astăzi (nici nu poţi să-i ceri Bisericii să accepte aşa ceva!); dar, ca şi astăzi, nici atunci românii nu făceau numai ce le recomanda părintele preot.

Războaiele, foametea şi lavanda

Apoi au venit cele două războaie mondiale. Odată cu ele, problema demografică a căpătat brusc o acută importanţă, peste tot în Europa.

După marele răzbel din 1916-1918, populaţia noii Românii a crescut numeric, în ciuda (sau poate tocmai datorită) pierderilor de pe front – pentru că statul român ca atare s-a mărit, cu noi provincii precum Basarabia, parte din Banat, Transilvania. În plus, imediat după ce soldaţii s-au întors acasă, indicele natalităţii – în continuare crescut – a început să absoarbă, treptat, pierderea celor sacrificaţi pe altarele lui Marte.

Dar problema s-a pus cu totul altfel după cel de-al doilea război mondial. În 1947, populaţia României era mai mică decît fusese în 1939 – din cauza pierderilor de pe cîmpurile de luptă şi mai ales din cauza pierderilor teritoriale suferite de statul român. Apoi a urmat seceta din 1946-’47 – grea lovitură pentru natalitatea rurală! Într-o sărăcire accentuată, pe timp de foamete, întreruperile de sarcină au sporit notabil: orice gură de hrănit era o sarcină în plus, deseori nedorită.

Pe acest fond a intervenit partidul comunist: el nu putea controla întreaga societate dacă nu controla şi femeia! În 1948, avortul era interzis prin lege – articolul 482, introdus în Codul Penal, penaliza cu pedepse de la 3 luni la 5 ani întreruperile de sarcină. Măsura corespundea, desigur, logicii staliniste a industrializării ca semn imuabil al progresului: mai mulţi copii azi, mai mulţi proletari mîine – aceasta este ideea după care s-a ghidat Gheorghe Gheorghiu-Dej aproape un deceniu. De reţinut că acelaşi Dej era însă mai abil decît un dogmatic de rînd. În plus, el nu era tocmai prototipul familistului român: tată iubitor al propriilor fiice, el nu s-a mai recăsătorit după război şi a preferat (comuniştii nu-s scutiţi de tentaţii!) aventuri relativ discrete cu doamne şi tovarăşe în ochii cărora apărea ca fiind un bărbat puternic, cu simţul umorului şi care mirosea, viril, a tutun şi a lavandă (da, Gheorghiu-Dej folosea after shave!). În paranteză fie spus, mi se par nefondate rumorile legate de episoadele de homosexualitate carcerală ale lui Gheorghiu-Dej, dintre care unele l-ar implica şi pe… Nicolae Ceauşescu. Dej şi Ceauşescu au avut mii de păcate – şi ar fi bine să le elucidăm pe cele reale, înainte de a le inventa altele, pe bază de bîrfe.

Aşadar, în septembrie 1957, regimul Dej a legalizat avortul la cerere. Era nu atît o dovadă de liberalism demografic cît o încercare de reconciliere cu societatea din partea unui lider care descoperea gustul dulce şi beneficiile (pentru sine) ale comunismului “naţional”. Temut de mulţi şi iubit de puţini, regimul Dej dorea însă şi subiecţi care să-l respecte. În plus, această relativă liberalizare nu a afectat semnificativ creşterea naturală a populaţiei în România. Statul încuraja pe mai departe natalitatea şi oferea o gamă de facilităţi (de la sănătate la învăţămînt) care, pentru multe familii, erau chiar importante. Prin această cheie trebuie privită, cred, politica demografică, cu plusuri şi minusuri, a lui Gheorghiu-Dej.

Ceauşescu şi cei 25 de milioane de români

Nicolae Ceauşescu a schimbat însă tonul. În comparaţie cu “libertinul” Dej, Ceauşescu era capul de familie model (chiar suspect de model pentru unii, din moment ce nici azi nu-i recunosc paternitatea pentru toţi cei trei copii ai săi – ceea ce consider că este o răutate fără nici o bază). Mai mult, Ceauşescu avea o dorinţă care în timp a devenit obsesie: să devină conducătorul unui popor tot mai numeros. Nu era nimic exagerat – gîndea Ceauşescu – în a-şi dori o Românie cu 25 de milioane de locuitori. Nu-i nimic surprinzător: produs el însuşi al unui mediu rural în care pauperitatea nu împiedicase natalitatea (el fusese al treilea din cei zece copii ai unei familii de ţărani săraci din Scorniceşti – Olt), Ceauşescu nu putea înţelege de ce românii nu ar fi dispuşi să aibă pe mai departe mulţi copii cu atît mai mult cu cît regimul susţinea că le asigura condiţii mai echitabile decît vechiul regim burghez.

Aceasta este una dintre explicaţiile politicii demografice ale lui Ceauşescu. O alta era admiraţia sa (nemărturisită întrutotul) pentru eroul în viaţă al Franţei, Charles de Gaulle. Cu ceva ani înainte de a-l primi la Bucureşti în 1968, lui Ceauşescu i se spusese că de Gaulle era unul dintre liderii europeni care, constant, repeta că o naţiune puternică trebuie să fie şi o naţiune numeroasă (aceasta fiind o marotă a unor francezi încă după 1870, cînd Germania a început să dea coşmaruri la Paris).

Aşadar, în mintea de ţăran isteţ dar necultivat a lui Ceauşescu planul s-a înfiripat într-o logică proprie: statul construia blocuri de locuit, dispensare medicale la oraşe şi sate, şcoli şi grădiniţe, uzine şi fabrici. Tinerele familii, alcătuite din juni şi june aduşi de prin sate către oraşe de mirajul industrializării, aveau asigurat de stat un minimum necesar vieţii, muncii şi… procreării. Numai că societatea tindea către o anumită emancipare şi nu se mai rezuma (precum în timpul copilăriei lui Ceauşescu) la binomul muncă-familie. Eroii noii Românii post-dejiste nu mai erau Zoia Kosmodemianskaia, Pavel Stahanov sau mamele-eroine sovietice, ci Iurie Darie, Gina Lolobrigida sau Sylvie Vartan – iar unele dintre tinerele românce purtau minijupă, întîrziau mariajul şi îşi petreceau seara în barurile de noapte nou (re)apărute la Bucureşti şi în ţară.

Pe scurt fie spus: la mijlocul anilor ’60, dacă româncele ar fi fost încurajate să poarte fuste mini şi să divorţeze la prima palmă a soţului, proiectul celor 25 de milioane de supuşi ai lui Ceauşescu s-ar fi pierdut în neant. Drept care primul cap de familie al ţării a intervenit autoritar – şi aşa s-a ajuns la…

 …Celebrul decret 770 din 1966

Faimosul decret ce vă rămîne în istorie legat de numele lui Ceauşescu a fost lansat în septembrie 1966, cu intrare în vigoare de la 1 octombrie acel an: întreruperile de sarcină, “liberalizate” de către Dej în 1957, deveneau iarăşi ilicite, sub grele pedepse. În cele două decenii următoare, campania a fost periodic revitalizată. Într-unul din anii din urmă, un student mi-a atras atenţia asupra unui detaliu de petite histoire: cîntăreaţa Margareta Pâslaru, înainte de a pleca (fugi?) din ţară, cîndva în anii ’80, îşi inclusese în repertoriu cel puţin un cîntec ce fredona politica demografică a regimului. A fost acesta resortul revoltei sale? A fost acesta preţul pentru paşaport? O generaţie viitoare, mai dezinhibată, va da răspunsul pe măsura panoramei mai largi a acelei epoci.

Consecinţele decretului s-au văzut din anul imediat următor: astfel intră în scenă, începînd cu vara lui 1967, generaţia “decreţeilor”. Istoria acestei generaţii e departe de a fi scrisă – din simplul motiv că ea este în curs. Prin această generaţie, Ceauşescu a trăit pe pielea lui păţania ucenicului vrăjitor: exact aceşti tineri în jur de 20 de ani, născuţi din dragostea părinţilor dar şi din dorinţa Conducătorului de a-şi spori poporul, au fost în mare parte cei care au animat străzile în decembrie 1989.

Această generaţie animă astăzi agenţiile de publicitate şi foarte coloratele televiziuni autohtone (veritabilă răzbunare a copilăriei lor cu două ore de program pe zi!), tot ea tinde să domine presa şi Parlamentul României şi, peste unul sau două cicluri electorale, va da şi un preşedinte ţării. O Românie tot mai îmbătrînită şi mai mică (demografic vorbind) va fi condusă de un produs al epocii în care “comunismul naţional” visa o Românie tînără, cu maternităţi zumzăind precum stupii şi cu şcoli primare în care puberi cu cravate tricolor înnodate la gît recitau poezii prin care jurau credinţă eternă celui pe care aveau să-l hulească peste 20 de ani.

_______________________

o variantă a acestui text a fost publicată în „Dilema veche”, 29 octombrie 2009

29 octombrie 2008 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu