G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

12/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (6/6)

GO: Apropo de funcţia dumneavoastră de fost şef al diplomaţiei. Mentalitatea e destul de învechită dacă ajungi să vorbeşti cu acei oameni. Nu mă refer la rangul înalt, ci la personal pur şi simplu. Ce cutremur ar trebui să se întîmple în Ministerul de Externe pentru ca oamenii aceia să nu mai gîndească ca înainte de 1989?

AC: Să ştiţi că fiecare ministru schimbă acolo cîte ceva. Nu vă imaginaţi o instituţie imobilă şi autarhică. Problema este că, aşa cum am spus, orice român ajuns în străinătate are aceleaşi calităţi şi/sau defecte pe care le are un român din interiorul ţării. Un portar de la o ambasadă din afară, de la o instituţie din Bucureşti sau din Iaşi se pot comporta la fel de politicos sau nepoliticos cu clientul din tine.

GO: Eu am fost şocat să aud o discuţie foarte aprinsă între doi angajaţi ai Ambasadei de la Londra despre ultima emisiune a lui Mircea Badea. Eu mă gîndesc că, dacă intri într-un alt spaţiu, bănuiesc că erau vorbitori de limbă engleză, te formează acel mediu.

AC: Nu contează dacă eşti vorbitor de limbă engleză, franceză sau chineză, tot român rămîi. Să fim serioşi, v-aţi fi aşteptat să-i regăsiţi pe toţi la British Museum? Un program TV, azi, înseamnă o legătură pe care nu vrei să o pierzi cu ţara. Şi parlamentarii noştri europeni, la Bruxelles sau Strasbourg, prind în birourile lor programe româneşti. Am ţinut o conferinţă la Paris în decembrie trecut, cu ocazia a 20 de ani de la revoluţiile din Est, şi îmi spunea cineva din Ambasada noastră că în Franţa nu se prind decît trei posturi româneşti şi că ar fi dorit mai multe. Vă daţi seama că nu vor să rupă o punte, e normal. Sînt şi ei oameni şi au defectele şi calităţile noastre. Pe de altă parte, prefer să îi judecăm individual, nu i-aş pune pe toţi la grămadă. Am întîlnit oameni de care eram mîndru că mi-s colegi la Externe, am întîlnit oameni de al căror rost acolo mă întreb şi acum. Aşa se întîmplă în orice instituţie de la noi: şi într-o bancă, şi într-o universitate, şi într-un spital. Unii sînt amabili, alţii te gonesc de la uşă. Există, probabil, o marcă a noastră, ca tip de relaţionare: noi între noi, românii. Nu există o solidaritate românească, românii să se caute, să se ajute afară. Cum nu ne ajutăm în interior, din păcate nu ne ajutăm nici afară. Noi vorbim despre evrei, despre italienii din sudul Italiei etc., dar acei oameni au o solidaritate la care noi nu visăm. Dacă ies doi greci în afara Greciei şi află unul de altul, măcar se întreabă de sănătate. Dacă se întîlnesc doi evrei, se întreabă dacă se pot ajuta cu ceva. Dar dacă se întîlnesc doi români, încearcă să se despartă cît mai repede. Or, aici este ceva problematic şi într-un fel sau altul despre aceasta a fost şi conferinţa mea de la Iaşi.

GO: Ultima întrebare este legată de volumul recent lansat. Este practic volumul prim dintr-o lucrare mai amplă dedicată Rusiei, Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială. E un subiect care pare să ne intereseze foarte puţin. Doar despre gazul rusesc se vorbeşte, cel mult.

AC: Din acest motiv am scris această carte (din fericire am fost şi încurajat de editura Curtea Veche din Bucureşti), pentru că am impresia că pe români îi interesează relativ puţin ce se întîmplă la Est, în Rusia, Ucraina etc., şi mi-am spus să-mi fac datoria în a atrage atenţia, eventual acelei părţi dintre concetăţeni care vor să ştie pe ce lume trăiesc. Unii (nu numai din ambasadele străine de la Bucureşti) cred că vor considera interesantă cartea mea.

GO: Mă gîndeam la genul de ştire care răzbate din Rusia. Sînt mai degrabă mondenităţi legate de Medvedev sau de Putin.

AC: Cum spunea Octavian Paler, aşa începe mancurtizarea, micşorarea creierului. Dar la noi, despre oamenii noştri politici, afli altceva decît mondenităţi? Nu. Aceasta pare a deveni maniera noastră de a percepe realitatea. De ani de zile, ca senator, ministru sau mai nou ca profesor non-politic, în fiecare vară, ca o fatalitate, mă pozează doi-trei paparazzi la mare. Cred că-i dezamăgesc, partenera fiind aceeaşi. Apoi văd în ziar în ce restaurant am intrat, ce am mîncat, eventual nota de plată. Dar nici un ziar nu e interesat de ce cărţi citim pe plajă, de exemplu. Titlurile de cărţi enervează într-un tabloid. Tabloidele, de fapt, sînt excelente pentru creaturi gen Honorius Prigoană (nu i-aş fi reţinut numele, dar e atît de ostentativ-latin!): aflăm cîte maşini are, aflăm în ce club şi cu cine dansează, dar nu aflăm nimic despre ce are el în cap, politiceşte vorbind. Probabil că sîntem orbiţi de strălucirea staniolului şi nu vedem susurul tainic al aurului, de multe ori.

Reclame

12 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (5/6)

GO: Apropo de acest sentiment de orfan al Europei, revin la o afirmaţie a dvs., în care spuneaţi că ea se transferă la est, în Republica Moldova. Aţi sugerat că li se vinde sentimentul european tinerilor care vor fi înşelaţi în aşteptări?

AC: Ca să fiu foarte direct, eu cred că e de datoria noastră, ca români, care am trecut printr-un proces lung de integrare europeană, să spunem prietenilor şi fraţilor noştri de la Chişinău că acest proces al integrării lor va fi lung şi poate dureros. Gîndiţi-vă, dacă în 1993 ni s-ar fi spus nouă: „Români, mai aveţi 14 ani pînă veţi ajunge membri UE“, ni s-ar fi părut enorm. Pentru o viaţă de om, 10, 14, 15 ani înseamnă mult. În aprilie a.c., eu însumi voi fi la Chişinău, am o invitaţie de la o asociaţie a junilor istorici de acolo, şi nu mă voi sfii să le spun că acei tineri care au fost în Revoluţia Twitter, cum a fost numită, în aprilie 2009, nu trebuie să fie dezarmaţi dacă li se va sugera că integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană nu va fi poimîine, nu va fi la anul sau în doi-trei ani, poate va dura ceva mai mult. Repet: e de datoria noastră să fim oneşti în raport cu Chişinăul. Ca să nu spun că, în definitiv, competiţia pentru democraţie în Republica Moldova nu e cîştigată încă. Să nu ne îmbătăm cu apă de trandafiri.

 GO: Aceşti tineri au acum posibilitatea să plece. Nu vor părăsi ţara şi vor rămîne doar rusofonii? Şi în ce măsură se va răsfrînge asta asupra viitorului ţării?

AC: Nu cred că ne putem imagina ca toţi românii să plece şi să rămînă doar rusofonii! Am avut eu însumi studenţi din R. Moldova la Facultatea de Istorie din Bucureşti, apoi mulţi au rămas în România. Fostul consilier al preşedintelui Băsescu, Tomac, mi-a fost student. Da, mi-am pus problema dacă nu cumva noi răpim Republicii Moldova o elită, educată româneşte. Pe de altă parte, cred că acest neam, mă refer la românii de peste tot, are o fantastică capacitate de regenerare. Ce s-a întîmplat în aprilie ’09 la Chişinău, din punctul meu de vedere, a fost o revoluţie. Nu cred că e posibil ca peste noapte toţi tinerii pro-occidentali să vină în România, iar acolo să rămînă rusofonii şi să îndrepte din nou R. Moldova spre Moscova. Ştiu în acelaşi timp că au fost cetăţeni de etnie rusă care l-au votat la primărie pe Dorin Chirtoacă. Deci eu nu mă refer la un cetăţean de etnie rusă sau la un vorbitor de limba rusă ca la un inamic potenţial. Nu pot să judec un om în aceşti termeni. Poate că şi un cetăţean de etnie rusă din R. Moldova îşi doreşte să trăiască după un model occidental – de ce nu? Nu numai românii au dreptul la aşa ceva.

GO: Iar în campania electorală din Republica Moldova, atît comuniştii, cît şi partidele democratice militau pentru integrarea în Uniunea Europeană.

AC: Eu aş dori să nu ne mai întoarcem la situaţia din anii 2007-2008. Acum pot să o spun: în biroul meu, la Ministerul de Externe, veneau pe ascuns lideri ai partidelor politice sau intelectuali din R. Moldova, mă întîlneam cu ei, de la Oleg Sebrerian la Grigore Vieru, veneau aproape conspirativ. Nu era normal, nu mi-a plăcut şi nu aş vrea să ne întoarcem acolo. (va urma)

11 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (4/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (4/6)

GO: Aţi mers în campanie electorală.

AC: Am mers în campanii electorale în care am crezut. În 2002 am crezut în Stolojan, în 2004 am crezut în Băsescu. Doar că azi sînt ceva mai pretenţios. Dealtfel, în aprilie 2009, cînd am plecat din PNL, am făcut-o inclusiv pentru a nu fi pus în situaţia de a gira persoane în care eu nu cred. În textele mele, de regulă, nu scriu despre oameni, ci despre cărţile lor. Nu judec oamenii după ce mi se spune despre ei. Nu mă interesează viaţa lor, mă interesează eventual ce scriu, felul în care gîndesc şi, acolo, dacă sînt de acord, bine, dacă nu, nu. Nu mă sfiesc să o spun.

GO: „Ce îi lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“ este titlul conferinţei pe care aţi susţinut-o la Iaşi. Aţi vorbit despre sentimentul de orfan al Europei pe care îl au românii. În ce fel sînt orfani tinerii noştri care obţin burse la Harvard, de exemplu?

AC: Cei cu burse la Harvard nu-s genul de români care să ne reprezinte, totuşi. Haideţi să fim serioşi!

GO: Mă întrebam dacă perspectiva nu se schimbă radical în funcţie de generaţie. Tinerii care pleacă acum în străinătate se mai simt orfani?

AC: Nu ţine de generaţie. Eu am întîlnit în străinătate români, tineri sau vîrstnici, care se simt orfani. Am întîlnit sute, mii de oameni care îmi spuneau că se simt abandonaţi de statul român, dar se simt nebăgaţi în seamă şi de statul-gazdă. Aduceţi-vă aminte, eram ministru şi aveam ceva probleme atunci, noi, ca stat, cu diverse cazuri, prin Spania, prin Italia. Unii dintre acei oameni ajungeau la o situaţie materială decentă, alţii nu, şi cei din urmă spuneau: „Ce face România pentru noi? Ce face Italia (sau Spania) pentru noi?“. Să nu ne ascundem: mulţi români pleacă din ţară mînaţi de lipsuri grave, nu de plăcere, muncesc în condiţii grele, sînt daţi afară sau sînt angajaţi în funcţie de moftul patronilor, care să ştiţi că nu-s mai buni decît patronii noştri. Iar pe acest fond de alienare mulţi dintre ei se simt părăsiţi. Inclusiv din acest motiv vorbeam despre sentimentul de orfelin (alte motive ţin de istoria noastră etc.), o sintagmă lansată de intelectualul Ştefan Borbely. Imaginaţi-vă că sînteţi ministru, cum mi s-a întîmplat mie, vizitezi o bibliotecă pe undeva prin Spania şi vine la tine o mamă tînără cu doi copii mici după ea într-un cărucior şi îţi spune pe româneşte: “Vă rog, faceţi ceva să fiu angajată aici, măcar femeie de serviciu, pentru că mor de foame“. Să nu ne ascundem: nu toţi românii ajung bine în Occident. Nu mă refer la tinerii noştri de la Harvard. Eu însumi am fost bursier în Canada ani de zile, dar eram acolo, totuşi, o mînă de studenţi. Mult mai mulţi români ajungeau în Canada căutînd un loc de muncă, şi-l găseau uneori greu. Eu însumi am întîlnit un conferenţiar universitar din oraşul meu natal, Craiova, care venise acolo şi trăia din ajutor de şomaj pentru că nu-şi găsea slujbă. Şi alţii, şi alţii. (va urma)

10 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (2/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

(2/6)

GO:  Victor Ponta este în continuare în politică, cu mari perspective, iar dumneavoastră aţi demisionat. 

AC: Poate că spre deosebire de dînsul eu nu mă plictisesc în afara politicii, am ce face şi nu am nevoie de Parlament pentru a mă simţi folositor sau activ. Repet, nu e Ponta răul cel mare. Eu nu am demisionat din cauza lui Ponta. Am demisionat din cauza unor demagogi ca Ludovic Orban ş.a. – care mi-au reproşat că “am fost de partea lui Tăriceanu” în partid şi s-au răzbunat dîndu-mi pe lista PNL pentru europarlamentare un loc pe care ştiau că nu-l voi accepta. Iar eu intrasem în politică pentru a da jos Guvernul Năstase şi PSD-ul de la putere! Ulterior, am fost membru într-un guvern care, deschis sau nu, era susţinut de PSD. Apoi am văzut PSD-ul guvernînd cu PDL-ul, apoi am văzut PNL-ul aşteptînd să guverneze ba cu PSD-ul, ba cu PDL-ul şi mi-am dat seama că în politica românească orice este posibil, orice şi opusul acestui orice în acelaşi timp. 

GO: Dar care sînt tinerii din politică în care dumneavoastră aveţi încredere?  

AC: Sînt mulţi. Eu nu-s pesimist în ceea ce priveşte politica românească. Nu m-am retras pentru că aş fi dezgustat. În politică există oameni meritorii în ceea ce fac, după cum sînt oameni care nu ar merita nici măcar să ambaleze marfa într-o băcănie. La mine a fost, dacă vreţi, o decizie cvasi-egoistă, pentru că, repet, sînt cîteva cărţi pe care mi-aş dori să le scriu, şi pentru un profesor pînă la urmă ele rămîn. Şi vă daţi seama, după ce ai fost ministru, e bună şi-o “vacanţă”; după care te poţi întoarce sau nu. Contează, cred, să faci un lucru atît timp cît ai plăcere. Eu am avut o miză reală în 2002, cînd am intrat în politică, să dăm PSD-ul jos de la putere. Am avut o miză reală în 2005, cînd am fost în prima garnitură de români din Parlamentul European. Am avut o miză reală în 2007, cînd România a devenit membru al UE şi eu am fost propus ministru. Acum cred ceea ce credeam şi în 2002: la noi, un partid – dacă rămîne două mandate la putere – e cangrenat. E mai bine să se schimbe. Puterea de prea multe ori îi corupe pe români. 

GO: Însă acela a fost un moment de ruptură în imaginea lui Adrian Cioroianu. Deodată nu mai eraţi doar cel pe care îl citim săptămînal în „Dilema veche“, ci şi acel personaj care joacă Hora Unirii cu fular galben în piaţă la Iaşi pe 24 ianuarie. 

AC: Probabil. Dar aici există nuanţe: nu toată lumea ne vede la fel şi nu are aceleaşi aşteptări de la noi. Unii, ca dvs., ar fi dorit să mă vadă pe mai departe numai în Dilema; alţii s-au bucurat să mă vadă alături de PNL (am fost cu Stolojan, Fenechiu ş.a. la Iaşi, pe 24 ianuarie ’03 – dar azi n-aş mai paria că Stolojan sau Fenechiu chiar sînt liberali autentici). În plus, eu nu am nevoie de un partid ca să joc Hora Unirii. Am jucat-o şi în acest an, am fost invitat într-o şcoală generală la Bucureşti, nu am mai avut fular de partid la gît, dar nu mi-a fost jenă să joc Hora Unirii pe 24 ianuarie. Am umblat ceva prin lumea asta şi i-am văzut pe americani, pe francezi cum îşi trăiesc istoria… Noi deseori ne jenăm. Unde vă dau dreptate este că, într-adevăr, de multe ori la noi sărbătorile tind să fie politizate, dar altfel vă spun deschis că am o mare plăcere să mă duc în şcoli, în licee, în facultăţi şi să le vorbesc tinerilor despre istorie. Tinerii au ajuns să se sperie de Istorie ca materie. Au impresia că Istoria înseamnă numai date, nume etc. “Ce ne facem? Nu dăm bacul la istorie. Mai bine dăm la geografie“ – spun unii. „Să avem ore puţine de istorie!“ – spun alţii. Mi se pare o manieră de a spăla creierele pentru că Istoria este, pînă la urmă, parte din identitatea şi din conştiinţa ta ca om. De fapt, Istoria este o poveste care poate fi spusă şi frumos.  (va urma)

8 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (1/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

(1/6)

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

GO: În 2002 eram student în anul I la Jurnalistică. Mi-aţi oferit atunci un autograf, mi-aţi acordat un interviu. Adrian Cioroianu era un tînăr intelectual, scria la revista „Dilema“, ulterior transformată în „Dilema veche “. Avea un succes uriaş la publicul feminin. De ce nu i-a fost suficient să îşi urmeze drumul de intelectual?

AC: Succesul de care vorbiţi este o noutate pentru mine ca realitate, dar nu ca şi clişeu. Dat fiind că eu nu am scris nimic special pentru publicul feminin, mi se pare nedrept faţă de bărbaţii care poate mă citesc şi ei – fie în Dilema, fie în altă parte.

GO: S-a şi păstrat.

AC: Clişeul s-a păstrat. Mă bucură cînd apare numele meu în clasamente ale vînzărilor de carte – în rest, presă mondenă nu consum şi, sincer să fiu, nu dau doi bani pe cei care-şi exhibă viaţa acolo. Nu cred că un om normal caută succes feminin sau masculin. Pînă la urmă, ca intelectuali, noi intrăm în dialog preponderent cu raţiunea oricărei fiinţe umane, indiferent de sexul ei. Cît priveşte cealaltă întrebare, pentru mine politica activă a fost o provocare. Invitat fiind spre un partid (de unii lideri liberali, în 2002), am considerat că politica ea însăşi are nevoie de o dimensiune intelectuală. Din păcate, tocmai asta nu domină acolo şi mi-au trebuit cîţiva ani să accept eu însumi acest lucru.

GO: Intelectualii par disidenţi în politică.

AC: Da, de cele mai multe ori şi, indiferent de partid, intelectualul este văzut ca un fel de disident. Repet : indiferent de partid. Priviţi cine ţine prima pagină a ziarelor astăzi, dintre politicieni. Cîţi intelectuali vedem acolo ? Pe de altă parte, în momentul în care noi ne-am cunoscut, în 2002, cred că eram asistent sau lector la Istorie, la Bucureşti. Au trecut anii şi permiteţi-mi să precizez că din 1993 pînă azi, indiferent dacă am fost senator, parlamentar european sau ministru, cartea mea de muncă a rămas în Universitate. Din iunie 2008 am devenit profesor plin, iar asta te obligă la a-ţi menţine contactul cu studenţii, dar şi la anumite cărţi, la anumite cursuri, drept care am zis că e timpul să fac o pauză cu politica. În noiembrie 2008 nu am mai candidat pentru parlamentul nostru – doream să revin în parlamentul european, dar unii “colegi liberali” ajunşi par hasard la conducere nu au fost de acord. Din păcate, la noi politica nu reprezintă propriu-zis o provocare intelectuală – precum pregătirea unui curs sau scrierea unei cărţi. Iar eu caut provocări intelectuale, nu scaune calde. Oricum, vedeţi că orice vid se umple acolo; nu a rămas cineva neînlocuit în politică. Măcar eu, nemaidorind să candidez pentru parlamentul naţional, am invitat în PNL un rector de universitate din Timişoara şi i-am cedat locul (actualul senator Robu, un om de ispravă). Sincer, m-am gîndit că o pauză nu mi-ar strica pentru că sînt cîteva cărţi pe care doresc să le scriu în aceşti ani. Politica să rămînă şi pentru alţii.

 GO: „Nu mai pot suporta ca oameni precum Victor Ponta să reprezinte viitorul în politică”. Asta declaraţi în 2003. Vă reconsideraţi afirmaţia aceea?

AC: Nu. Doar că acum e mai rău. Atunci Ponta era un obraznic şi atît. Acum Ponta s-a maturizat şi mi se pare relativ decent, dar viitorul pare a fi de partea unor politicieni gen Honorius Prigoană, Monica Ritzi, Norica Nicolai sau Ludovic Orban – indivizi care vorbesc mult şi nu spun nimic. Să vă povestesc ceva amuzant despre dna Ritzi: prin toamna lui 2007 eram ministru şi ea mi-a trimis o “scrisoare deschisă”, ceva populist, gen “ce face MAE pentru românii” din cutare ţară, iar ministerul i-a răspuns, dar eu nu doream să intru într-un epistolar public (ea asta urmărind). Şi o sun: “dragă dnă Ritzi, unde să vă trimit răspunsul?” – am întrebat-o. Ceea ce pe ea a blocat-o. Mi-a spus că nu se aştepta s-o sun, că a primit sarcină de la partid să-mi scrie, că să-i răspund pe adresa partidului… ba mai bine pe adresa cabinetului ei… ba că de ce nu-i răspund prin presă… În mintea ei era o varză. Ea s-a dovedit de fapt la fel de bună în politica externă ca şi în cheresteaua scenelor pentru festivaluri. Faptul că asemenea creaturi politice ajung în partide e un minus pentru politica românească.

GO: Dar dvs. nu aţi putut schimba nimic.

AC: Poate că am schimbat un centimetru spre bine. Mi-aş fi dorit să fi schimbat măcar vreo zece metri. (va urma)

7 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu