G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

28/oct/2009 Vaclav Havel – erou de istorie şi de poveste

Un preşedinte-prinţ de poveste ce fuma cam mult

 Adrian CIOROIANU despre:

 Václav Havel, Pe scurt, vă rog!, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 380 pagini, 30 RON; traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu

 

            În februarie 1989, un dramaturg ceh – nedespărţit de un pachet de ţigări populare şi de cîteva brichete pe care le rătăcea constant – era condamnat la 9 luni de închisoare (pentru “vina” de a fi pus un buchet de flori la mormîntul lui Jan Pallach). În decembrie acelaşi an, acelaşi om era ales preşedinte al Cehoslovaciei, prin votul unanim al unui parlament care, foarte probabil, cu cîteva luni mai devreme nu i-ar fi dat nici măcar un zîmbet… (text integral)

Reclame

28 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu

21/oct/2009 Despre vizita vicepreşedintelui SUA Joe Biden la Bucureşti

Joi, 22 octombrie a.c., ora 10.00, la Realitatea TV, Adrian Cioroianu vorbeşte despre miza şi implicaţiile vizitei vicepreşedintelui SUA Joe Biden în Polonia, România şi Cehia.

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

20/oct/2009 Eveniment! Vicepreşedintele SUA va admira criza politică de la Bucureşti

Vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Varşovia, Bucureşti şi Praga

(good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est)

 

EURAST Center – Adrian Cioroianu

În filmele poliţiste americane (şi nu întotdeauna în cele mai bune), e perceptibil deseori acel presupus truc sintetizat în expresia bad copgood cop: un poliţist vine, îl bruschează măcar verbal pe suspect şi îl asaltează cu întrebări; după care vine altul şi-i oferă aceluiaşi suspect ţigări sau un pahar cu apă, vorbeşte calm şi pune întrebări în sotto voce.

Ultimul număr al revistei Newsweek (datat 19 octombrie a.c.) vorbeşte despre politica bad cop – good cop a SUA faţă de Rusia, invocînd tacticile politice ale vicepreşedintelui Biden, respectiv ale preşedintelui Obama. Comparaţia devine verosimilă, cu punctul de plecare în două evenimente din luna iulie a.c. La începutul acelei luni, s-a consumat vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova – în spiritul „resetării” relaţiilor americano-ruse (idee pe care administraţia Obama a lansat-o în februarie a.c.). După vizita preşedintelui Obama în Rusia (= good cop) a urmat, la finele lui iulie, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, în Ucraina şi Georgia (= bad cop) – unde a spus că SUA nu vor recunoaşte sfera de influenţă a vreunei puteri în zonă (trimitere directă la Rusia); după acea vizită, Biden a oferit prognoze dure despre viitorul imediat al Rusiei (economie viciată, populaţie în scădere, sistem bancar defectuos etc.), atrăgîndu-şi şi mai mult criticile Kremlinului – deşi acelaşi Biden aka bad cop fusese cel care, din noua administraţie a SUA, vorbise primul despre „resetarea” americano-rusă.

Scenariul pare a se repeta în aceste zile. După vizita la Moscova a secretarului de stat Hillary Clinton – vezi materialele EURAST din 13 octombrie a.c. şi din 19 octombrie a.c. – (vizită din care analistul Vladimir Socor spunea recent că dna Clinton s-a întors „cu mîinile goale”; iar opoziţia republicană americană o critică pe dna Clinton pentru „cedări şi lipsă de fermitate în faţa Rusiei”), este iarăşi rîndul vicepreşedintelui Joe Biden să joace rolul de bad cop la adresa Rusiei.

Biden face în aceste zile o vizită în trei importante (din punct de vedere strategic) state ale Europei central-estice: Polonia, România şi Cehia – mîine, miercuri, el va ajunge la Varşovia, joi va fi la Bucureşti, iar vineri va merge la Praga. Traseul nu este întîmplător: Polonia şi România par a fi statele cele mai sceptice la adresa raţiunilor „resetării” girate de Barack Obama, iar Cehia împărtăşeşte cu Polonia (la nivel politic) dezamăgirea că Obama a renunţat la scutul anti-rachetă fără să le consulte în prealabil.

Previzibil, Joe Biden va da asigurări – atît la Varşovia şi Praga, cît şi la Bucureşti – că această zonă a Europei va rămîne foarte importantă pentru securitatea continentului şi pentru strategia de ansamblu a NATO. Nu este exclus ca Biden să insiste asupra alternativei propuse de administraţia Obama la vechiul scut anti-rachetă. De asemenea, este de aşteptat ca Biden să facă referiri la securitatea energetică a Europei de Est şi la proiectul Nabucco.

În cazul concret al vizitei lui Biden la Bucureşti: i) rămîne de văzut cum va percepe vicepreşedintele american penibila criză politică din România (deşi nu e obligatoriu să se pronunţe explicit în acest sens) şi ii) rămîne de văzut cu ce intensitate Biden va aminti parteneriatul strategic americano-român (oricum, minime şanse să amintească axa Bucureşti – Londra – Washington: atît pentru că această axă nu prea există pentru Washington şi Londra, cît şi pentru faptul că invocarea formulei ar putea fi interpretată ca o imixtiune în campania prezidenţială de la Bucureşti, inutil de precizat în favoarea cui).

20 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/oct/2009 Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Adrian CIOROIANU

Nici dacă ar fi vrut, preşedintele Barack Obama nu ar fi putut greşi mai mult în plan simbolic anunţînd pe 17 septembrie a.c. suspendarea proiectului scutului antirachetă din Europa de Est (planul administraţiei Bush de implantare a 10 rachete interceptoare în Nordul Poloniei şi a unui radar în Cehia – plus personalul aferent –, menite a opri presupuse rachete iraniene). Motivul oficial al “răzgîndirii”: ameninţarea Iranului nu e atît de mare pe cît se credea. Motivele reale: i) proiectul costa mult (de ordinul miliardelor de dolari) şi ii) Rusia reacţiona “paranoid” (e cuvîntul lui Obama, rostit pe postul CBS, 20 septembrie a.c.) la ideea scutului, pe care-l considera îndreptat împotriva ei.

 O zi cu probleme
 Dacă l-ar fi interesat mai mult istoria zonei (pe el sau pe vreun consilier al său, se pare), Obama ar fi aflat că în acest an, chiar pe 17 septembrie, se împlineau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS, după pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939. Uşor de înţeles amărăciunea polonezilor – şi de ce presa locală a vorbit caustic-temător despre pactul Obama-Medvedev, iar ex-preşedintele Lech Walesa declara unei televiziuni din Varşovia că “problema nu e scutul, ci felul în care [Obama] ne tratează”.

Indubitabil, există valide raţiuni financiare în spatele acestei renunţări – care n-a fost o surpriză (informaţii s-au scurs spre marile ziare americane de la finele lui august). Prins acasă într-o herculeană încercare de reformare a sistemului de sănătate, Obama trebuie să fie foarte strîns la pungă. În afară, Obama e blocat între două capcane: SUA au nevoie de Iran pentru a calma durabil situaţia din Afganistan şi, simultan, au nevoie de Rusia pentru a calma Iranul.

Şi, de parcă nu-i erau de ajuns, a mai apărut o a treia capcană: deja înaintea deciziei privind scutul, în Europa de Est Obama tindea să devină unul dintre cei mai puţin populari preşedinţi americani la început de mandat. Într-un sondaj German Marshall Fund operat în iunie-iulie a.c. în 12 ţări ale UE, Barack Obama avea 88 sau 92 % cotă de popularitate în Franţa sau Germania, şi doar 55 şi 58 % în Polonia, respectiv România. Acum trei ani, preşedintele Bush era criticat pentru că împărţea verbal UE în vechea şi noua Europă. Iată însă că fractura există efectiv, sociologic, în funcţie de aprecierea lui Obama. Aşadar: decizia recentă privind scutul nu pune în pericol NATO/UE în faţa Iranului – dar poate submina grav încrederea est-europenilor în America şi în liderul ei.

 De ce Obama-mania nu prinde în Est?
Nu pentru că Obama ar fi de culoare (cum se grăbesc unii să spună). Ci pentru că politica sa faţă de Rusia e mai neclară decît a oricărui preşedinte american din ultimele decenii. O scurtă recapitulare: Reagan i-a cerut (la propriu!) lui Gorbaciov să dea jos Zidul Berlinului, dar s-a şi implicat el însuşi serios în fisurarea lui. Bush-tatăl, deşi nu a dorit disoluţia URSS, în cele din urmă a lăsat colosul să sucombe. Bill Clinton a fost mai optimist: el a crezut posibil ca Rusia să devină un stat de tip occidental şi a ajutat reformele interne ale lui Elţîn. Bush-Jr. a fost mai pragmatic: cum schimbarea din interior a Rusiei întîrzia, el a împins NATO pînă la Prut şi a propus extinderea pînă la Harkov (Ucraina) şi pînă la M-ţii Caucaz (Georgia). Pe scurt: preşedinţii SUA au oscilat între idealism (speranţa că Rusia poate fi occidentalizată din interior – precum Clinton) şi realism (impulsul de a securiza statele de la graniţele Rusiei – precum Bush-Jr.). Unde se află Barack Obama în acest peisaj? Niciunde. Obama nu poate influenţa cursul intern al politicii ruse, dar pare că nici nu vrea să se implice în încurajarea pro-occidentală a statelor ex-sovietice.

Să revenim în prezent: Rusia a salutat drept “curajoasă” decizia lui Obama referitoare la scut şi a demarat o campanie propagandistică (“victorie a diplomaţiei ruse” etc.). Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a furnizat mesajul oficial: gestul lui Obama nu e o concesie făcută Rusiei, ci e îndreptarea unei greşeli a lui George W. Bush. Care fusese “greşeala” lui Bush? Proiectul scutului anti-rachetă cuprindea şi un radar de tip X-Band (planificat a fi dispus la Sud de Praga) ce urma să “perie” în jur o arie mare de teren – inclusiv din partea europeană a Rusiei (cea în care se află cele mai multe depozite de armament, inclusiv silozuri de rachete!). Bref: opoziţia Rusiei pleca din faptul că scutul anti-iranian îi fotografia la minut propriile sale mişcări. Pe hîrtie, NATO şi Rusia au o relaţie de parteneriat, de peste un deceniu. În fapt, Rusia percepe NATO ca pe un adversar.

Iată de ce Obama va trebui să înţeleagă că, indiferent de raţiunile deciziei sale, ea va fi interpretată în Est (şi) ca o cedare în faţa Moscovei. Ideea că scutul ar fi preţul pentru sprijinul Rusiei în dosare precum Iranul sau Afganistanul nu e un argument. În fond, nu numai SUA sau NATO ar fi deranjate de un eventual Iran nuclearizat, ci şi Rusia, care-i este vecină. Şi nu numai Occidentul pierde de pe urma haosului din Afganistan, ci şi Rusia, unde traficul şi consumul de droguri “afgane” la nivel urban creşte exponenţial.

 Ce înseamnă, pe limba Estului, resetarea?
În februarie a.c., administraţia Obama a lansat cuvîntul magic: resetarea relaţiilor cu Rusia. Ideea a fost primită cu entuziasm la Berlin sau Roma şi cu scepticism în capitalele estice ale Uniunii Europene. Din cel puţin două motive: i) înainte de a lansa resetarea, Obama nu s-a consultat/explicat cu aliaţii săi est-europeni – cei care furnizau în virtutea unei datorii morale faţă de America trupe în Irak & Afganistan (şi nici nu au fost foarte gălăgioşi cînd SUA a menţinut restricţiile la vize etc.). Şi alt motiv: ii) de fapt, cu care Rusie propune Obama resetarea? Cu Rusia care stăpîneşte de facto Abhazia & Osetia de Sud şi care manipulează “conflictele îngheţate” din Nagorno-Karabah sau Transnistria? Cu Rusia care în septembrie a.c. efectua manevre militare cu Belarus sub titulatura Zapad ’09 (“Vest ’09”), cu cca. 13 000 de soldaţi şi după un scenariu în care Uniunea Rusia-Belarus respingea un atac venit din Vest (adică dinspre Polonia, membru NATO!)? Cu Rusia al cărei şef al Marelui Stat Major vizitează Cuba şi promite cooperare militară, modernizarea armamentului şi training-ul forţelor armate cubane? Cu Rusia care a blocat iniţial o rezoluţie în Consiliul de Securitate al ONU privind noi sancţiuni împotriva Iranului – acel Iran care, în februarie a.c., îşi trimitea ministrul Apărării la Moscova pentru a cumpăra un sistem anti-rachetă rusesc S-300 pentru a se apăra “împotriva unui atac american sau israelian”? Cu Rusia care va vinde (pe credit!) tancuri şi avioane Venezuelei lui Hugo Chavez, în valoare de 2,2 miliarde de dolari (iar Chavez, sosit la Moscova, anunţa recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud?)?

Lui Barack Obama trebuie să i se spună că est-europenii sînt prin natura lor suspicioşi – dar suspiciunea nu are de-a face numai cu scutul, ci şi cu preocuparea pentru state precum Ucraina sau Georgia, care au primit cuvinte calde (în iulie a.c.) de la vice-preşedintele american Biden, dar nu şi o foaie de drum pentru o continuare a apropierii de NATO. Cum stau, concret, lucrurile acolo? Georgia a pierdut (în august 2008, prin forţă) Abhazia şi Osetia de Sud, iar Moscova îi transmite pe diverse voci că ar face bine să-şi ia adio de la ele. Ucraina va avea, în ianuarie 2010, alegeri prezidenţiale – iar preşedintele Iuşcenko, pro-american şi pro-NATO, e cotat cu slabe şanse. Şi o ultimă cheie de lectură: noul secretar general al NATO, A.F. Rasmussen, a salutat decizia lui Obama privind scutul şi a anunţat că Alianţa doreşte “un dialog fără precedent” cu Rusia. Traducerea mea: nici o speranţă pentru o viitoare extindere spre Est a NATO. 

Nu numai preşedinte, ci şi simbol
În fine, încă un lucru pe care, aparent, Barack Obama nu l-a înţeles: în Estul Europei el nu e văzut numai ca preşedinte al SUA, ci mai ales ca un campion al lumii libere, ca un simbol al valorilor acesteia. În numele Americii, el poate stabili orice relaţii doreşte cu oricine, în orice zi din an – numai că el e condamnat să nu poată vorbi numai în numele Americii.

 Resetarea relaţiilor cu o Rusie care-şi caută prieteni “strategici” precum Ahmadinejad, Raul Castro sau Hugo Chavez poate fi parte dintr-un plan pe termen lung al lui Obama. E de urmărit. Numai că, pe termen scurt şi mediu, luna lui de miere cu noua Europă pare a se fi sfîrşit înainte de a începe cu adevărat.

  Cea mai recentă carte semnată de Adrian Cioroianu este Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, 2009.

____________________________________

(text publicat în “Dilema veche”, nr. 294, 1 octombrie 2009)

4 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | 3 comentarii

Vaclav Havel – erou de istorie şi de poveste

Un preşedinte-prinţ de poveste ce fuma cam mult

 Adrian CIOROIANU despre:

 Václav Havel, Pe scurt, vă rog!, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 380 pagini, 30 RON; traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu

 

            În februarie 1989, un dramaturg ceh – nedespărţit de un pachet de ţigări populare şi de cîteva brichete pe care le rătăcea constant – era condamnat la 9 luni de închisoare (pentru “vina” de a fi pus un buchet de flori la mormîntul lui Jan Pallach). În decembrie acelaşi an, acelaşi om era ales preşedinte al Cehoslovaciei, prin votul unanim al unui parlament care, foarte probabil, cu cîteva luni mai devreme nu i-ar fi dat nici măcar un zîmbet.

            De atunci şi pînă azi, Václav Havel a rămas acelaşi personaj de istorie şi de poveste. Pentru că a fost mereu egal cu sine în candoare şi bun simţ – indiferent că s-a aflat în biroul prezidenţial cu oaspeţii sau într-o berărie pragheză cu prietenii, indiferent că s-a întîlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu Sir Mick Jagger de la The Rolling Stones sau cu Salman Rushdie (pe care Havel l-a invitat la Praga în semn de protest faţă de condamnarea la moarte a acestuia pentru “vina” de a fi scris o anume carte). În ultimii ani, ştirile cel mai des legate de numele lui Havel au vorbit, din păcate, despre paturi de spital şi intervenţii chirurgicale. Dar acest om n-a încetat nici o clipă să fie activ şi prezent atunci şi acolo unde a crezut că apariţia numelui său poate face diferenţa. În iulie a.c., Havel a semnat o scrisoare deschisă adresată administraţiei Obama în legătură cu noua politică americană faţă de Rusia şi faţă de Europa ex-comunistă; tot în iulie, o scrisoare deschisă adresată administraţiei ruse Medvedev-Putin prin care se cerea consecvenţă şi seriozitate în anchetarea condiţiilor (şi persoanelor) care au condus la asasinarea activistei pentru drepturile omului Natalia Estemirova; în fine, în septembrie a.c., Havel s-a alăturat unui alt mesaj deschis: un avertisment către oficialităţile Uniunii Europene referitor la noua Cortină de fier dintre Occident şi Rusia care trece prin Georgia preşedintelui Saakashvili, pe care Rusia a deposedat-o rapid (în august 2008) de provinciile Osetia de Sud şi Abhazia.

            Iată de ce un volum precum acest admirabil Pe scurt, vă rog! este cu totul binevenit sub ochii cititorului român. Să-i spunem jurnal? Autorul nu-l numeşte astfel. Să-l numim un lung interviu (uneori cu sine însuşi)? N-ar fi tocmai potrivit. O analiză a tranziţiei Cehiei? Nu tocmai. Cred că acest pseudo-jurnal-cvasi-interviu este înainte de toate un document(ar) grăitor despre ultimii 20 de ani ai Europei Centrale şi de Est şi ai lumii în genere. Notiţe grăbite, amintiri, divagaţii sau lungi răspunsuri la obiect – toate vorbesc mai ales despre maniera în care Estul european, ca o Cenuşăreasă a istoriei, s-a transformat, peste noapte, din lagăr comunist în junglă capitalistă. Boris Elţîn, George Bush Sr., Miloš Forman, Bill Clinton şi M. Gorbaciov, Helmuth Kohl sau Madeleine Albright (şi chiar şi Franz Kafka!) traversează paginile. Cutreierînd globul sau înfruntînd probleme birocratice la el acasă, Havel priveşte lumea şi oamenii cu aceeaşi circumspecţie optimistă, meditînd la destinul ţării sale – vezi paginile despre Praga în care “se înnoadă şi se deznoadă istoria”, unde s-a decis desfiinţarea Pactului de la Varşovia (1991) dar şi extinderea NATO pînă la Prut (2002) – sau la propriul său destin: “nu numai americanii, ci şi alţi străini mă consideră un fel de prinţ de poveste sau cel puţin personajul principal al unei fabule, dar uneori chiar eu însumi (…) am impresia că sînt un fel de mică greşeală a istoriei”.

Aici autorul se înşeală: nu el este o greşeală a istoriei, ci acea istorie a Europei va fi greşită, cea care nu va vorbi despre acest unic şi inimitabil Havel.

_____________________________

text publicat în revista Dilemateca, nr. 1o, octombrie 2009

27 ianuarie 2007 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu