G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/febr/2010 Un cadou pentru scriitorul (şi colaboratorul nostru) Bedros Horasangian: Armenia la „Eurovision”

… acest cântec, „Apricot Stone”, interpretat de Eva Rivas (pe numele real Valeria Tsaturyan, 22 ani) va reprezenta Armenia la festivalul „Eurovision” ediţia 2010. Desemnarea s-a lăsat cu ceva scandal (spune Radio Free Europe / Liberty), iar limba în care se cântă nu doar seamănă cu enleza, ci chiar este! Amical, dlui Horasangian – EURAST

Reclame

19 februarie 2010 Posted by | Intelo, video | , , , | Lasă un comentariu

22/oct/2009 EURAST recomandă: Filip Vârlan despre „triunghiul” Turcia, Armenia, UE

Despre condiţionalitate, bazar şi acordul turco-armean

 

Filip Vârlan

 

Filip Vârlan este un absolvent meritoriu al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; în prezent, lucrează într-o multinaţională din Bucureşti. Păstrează însă interesul pentru temele istorico-geopolitice cu impact în actualitate. Recomandăm cititorilor noştri acest text al său, scris special pentru G E O P O L I T I K O N  – Adrian Cioroianu

 

Unu, doi, trei…. Nu e vorba despre o simplă numărătoare, ci de trei situaţii ce aparent nu au nici o legătură între ele, reuşind să trişeze dorinţa de a le închega şi plasa în contextul dorit. Voi încerca totuşi să le prezint mai întâi în varianta scurtă pentru ca mai apoi să le extind.

 Numărul unu: după câţiva ani în care proaspetele democraţii, din la fel de proaspăta Europă Central-Estică eliberată din nevralgia cu tentă roşie ce a durat mai multe decenii, au „încercat” Vestul prin politici când mai prudente, când mai incisive, Uniunea Europeană înfăţişa într-o formă compactă criteriile de pornire în procesul de extindere către Estul Europei. Se întâmpla în 1993 la Copenhaga; partea cea mai dificilă avea să urmeze.

 Numărul doi: într-o frumoasă după-amiază de august (a.c.) la Istanbul, o turistă de pe plaiurile mioritice îşi clătea ochii prin bazarul central plimbându-se printre vitrinele  ticsite până la refuz cu aur. Pentru cei cunoscători, şi cu siguranţă că sunt destui, simpla curiozitate a turistului în faţa hăţişului comerţului de tip oriental scoate de după tejghea chiar şi pe cel mai insignifiant negustor dornic de profit. Persoana respectivă nu a scăpat de această abordare directă ce a început cu o invitaţie într-o engleză aşa cum numai turcii ştiu să o nuanţeze: „We have very nice…everything”. Depărtându-se uşor de insistenţele negustorului, aude din spate un fel de strigăt plin de patetism dar cu siguranţă foarte studiat: „What’s wrong with us, Lady?”

 Numărul trei: pe 10 octombrie (a.c.) Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, dădea ultimele telefoane din limuzina aflată în parcarea unui hotel din Zürich. Interlocutorii, ambii Miniştri de Externe, Eduard Nalbandian din partea Armeniei şi Ahmet Davutoglu din partea Turciei, păreau să facă zadarnice încercările administraţiei americane de a obţine un acord între cele două state. Spre norocul celei care a dat telefoanele, operaţiunea a reuşit chiar dacă viitorul rămâne să o demonstreze.

 Copenhaga 1993

Criteriile de care un stat candidat la statutul de membru al UE trebuia să ţină seama în negocieri prindeau o formă ce se baza pe trei direcţii principale. Primul criteriu se axa pe necesitatea existenţei unei stabilităţi instituţionale care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi statul de drept. Următorul criteriu cerea dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor pieţei precum şi concurenţei. Nu în ultimul rând, al treilea criteriu stabilea un caracter funcţional şi tehnic al aderării şi anume adoptarea acquis-ului comunitar înainte de integrare.

Istoria extinderii UE către Est a întărit perceperea condiţionalităţii ca instrumentul cel mai eficace în negocierile cu ţările candidate. Complexitatea acesteia impune cu siguranţă diverse modalităţi de analiză. O posibilă abordare împarte condiţionalitatea în două părţi ce au un caracter mai degrabă complementar decât diferit. Cu alte cuvinte, este vorba de un prim tip de criterii democratice care conţineau principiile politice ale Uniunii însoţite de normele drepturilor omului şi care s-au conturat în faza iniţială a tranziţiilor postcomuniste din Europa. Totodată, ele au stat la baza relaţiilor dezvoltate între candidaţi şi Comunităţile Europene la acea vreme. Al doilea tip de condiţionalitate este de caracter tehnic şi strict relaţionat cu adoptarea acquis-ul în faza negocierilor avansate. El şi-a pus amprenta cu precădere în ultima parte a procesului de extindere, încercând să nu piardă din vedere stabilitatea dimensiunii democratice fără de care legislaţia nu ar fi putut fi implementată.

Transformarea în tinere democraţii părea să depăşească nucleul intenţiei strict politice devenind un fel de trend pentru totalitatea candidaţilor din această parte a Europei la statutul de membru UE. Fără a obţine o suprapunere totală a formelor pe fond, principiile democratice au avut de parcurs un drum relativ liniar în majoritatea statelor, respectarea minorităţilor funcţionând la parametrii normali mai în toate cazurile cu câteva excepţii dintre care făcea parte şi Slovacia guvernării Meciar. Cu siguranţă că respectarea drepturilor omului şi dorinţa de integrare au mers în tandem. În schimb, dacă existenţa unui stat de drept părea un obiectiv aparent mai uşor de decretat decât de demonstrat pentru candidaţi, construcţia unei legislaţii care să pună la adăpost drepturile minorităţilor a părut un punct dificil de atins şi a fost retrasat ori de câte ori a scăzut şi opinia proaderare.

În procesul de integrare al statelor Est europene, drepturile minorităţilor nu au fost singurul milestone însă cu siguranţă că au contat chiar şi atunci când criteriile politice făcuseră loc aspectelor tehnice juridico-economice. Iar cazul Turciei, cu un statut geografic incert, cu o apartenenţă la un val de aderare specific ce a depăşit dimensiunea celui Central Est european, având şi cu un trecut necomunist, nu face excepţie. 

 „What’s wrong with us, lady?” 

Lăsând la o parte răsfăţul comerciantului turc, întrebarea centralizează anumite dubii pe care Vestul le are în legatură cu Turcia sau cu turcismul în genere. Actor principal în istoria Europei, Turcia a trecut prin diferite maniere de percepţie profund contextualizate. De la Imperiu Otoman, responsabil cu principala ameninţare pentru lumea creştină, la naşterea statului modern turc la începutul secolului XX şi continuând cu rolul prooccidental jucat în ultimii 50 de ani, societatea turcă a ajuns să fie percepută pe de-o parte ca cea mai deschisă latură a lumii musulmane iar pe de altă parte ca un elev inconsecvent atunci când vine vorba de adaptarea la valorile vestice. Lecţiile la care acest elev a început să participe au luat amploare în momentul în care Comisia Europeană a lansat în Decembrie 1989 ideea că Turcia ar putea deveni membru al Comunităţilor Europene. În prudenţa-i specifică, Comisia a accentuat necesitatea întrunirii unor condiţii mai favorabile ţinând cont de situaţia politică şi economică precum şi de relaţiile cu Grecia plus conflictul din Cipru. Consiliul European de la Luxemburg a decis în 1997 începerea negocierilor cu statele Central Est europene inclusiv Cipru dar nu şi cu Turcia.

Recunoaşterea definitivă ca şi candidat a survenit la Consiliul European de la Helsinki în decembrie 1999, pentru ca în 2002 să se pună bazele unui plan de începere a negocierilor.

Indiferent de viteza cu care s-au succedat tratativele, au existat şi încă mai există anumite chestiuni sensibile ce ţin de respectarea drepturilor omului. Acelaşi elev, silitor când este vorba de comerţ, ca dovadă că în cazul capitolelor precum uniunea vamală sau politica industrială „nu sunt aşteptate dificultăţi majore”, devine alunecos în faţa lecţiei privind libertatea de exprimare ce conţine la rându-i şi nişte resorturi istorice. Controversatul Articol 301 din Codul Penal Turc, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, specifică în forma sa iniţială ilegalitatea oricăror critici catalogate facil ca insulte la adresa Turciei, a etniei turce sau a instituţiilor guvernamentale din statul respectiv. În 2008 prevederile sale erau schimbate, ilegalitatea fiind redusă doar la insulte la adresa turcismului.

Ca o consecinţă absolut reală, lecţia despre libertatea de exprimare s-a transformat repede în lecţia de istorie în momentul în care scriitorul Orhan Pamuk a făcut referire directă într-o publicaţie elveţiană la uciderea a treizeci de mii de etnici kurzi şi a unui milion de armeni de către turci. Nefiind singurul caz în care o persoană a intrat sub incidenţa Articolului 301, o serie de alte personalităţi, precum jurnalistul Perihan Magden sau scriitorul Elif Şafak şi lista continuă, au avut parte de incidente juridice, menţionarea unei “pete istorice” proeminente pe obrazul turc, şi-aşa înăsprit de numeroase conflicte şi mândrii imperiale, a reprezentat un moment de prea mare încărcătură etică încât să fie tratat cu usurinţă. 

 10 Octombrie 2009

În aceeaşi ţară în care Orhan Pamuk deschidea cutia Pandorei, Hillary Clinton punea la punct ultimele detalii înaintea semnării acordului între Turcia şi Armenia. Restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări reprezintă un punct cheie în configurarea geopolitică a zonei şi în viitoul relaţiilor externe dintre statele ce o compun. În  bună măsură, prezenţa americană la semnarea acestui acord, rod al unei efort de peste 9 luni susţinut de Hillary Clinton, poate fi pusă la acelaşi nivel cu interesele pe care Rusia sau UE speră să le vadă dând roade. Încheierea acordului nu a fost lipsită de palpitaţiile aferente unei relaţii tensionate între Turcia şi Armenia care au reuşit cu greutate să reînvie speranţa redeschiderii graniţelor. Astfel, o ultimă variantă a discursului pe care partea turcă urma să-l ţină a intrat în posesia Secretarului de Stat al SUA chiar în ajunul ceremoniei. Ce conţinea prima variantă? Este greu de spus, însă cu siguranţă că noua variantă venea să atenueze temerile şi suspiciunile mari existente de ambele părţi.

Acordul s-a confruntat pe fundal cu  opoziţia puternică venită din partea diasporei armene care a cerut şi cere în continuare ca Turcia să recunoască genocidul comis în 1915. Graniţa de 325 de km închisă de 16 ani are un sprijin mai mult decât puternic în graniţa mentalului colectiv care se proiectează în două oglinzi diferite. Patina timpului s-a incrustat într-un fel specific în ambele cazuri. Pentru Armenia uciderea a peste un milion de etnici reprezintă un obstacol ce nu poate fi depăşit de nici un fel de înţelegere comercială care, chiar dacă ar aduce profituri serioase, nu ar putea obţine susţinerea morală. Pentru Turcia, o posibilă admitere a crimei ar pune serioase întrebări referitoare la principiile pe care statul modern turc şi-a pus temelia.

Semnarea acordului pare să fi evitat o abordare directă a acestui subiect, recunoaşterea de facto din partea Turciei fiind înlocuită printr-o comisie care să analizeze arhivele din perioada Primului Război Mondial pentru a se configura dimensiunea atrocităţilor.

 Iată aşadar un mozaic de neînţelegeri, resentimente, interese economice şi politice aflate într-o permanentă reconfigurare ce aparţine unei arii în care turcismul este ocrotit prin lege şi contestat prin oameni şi fapte istorice. Între condiţionalitatea cizelată de-a lungul negocierilor UE cu statele din Europa Centrala şi de Est, atitudinea languros intrigată a comerciantului turc din bazar şi telefoanele lui Hillary Clinton există un liant care ne oferă o viziune panoramică a transformărilor petrecute în această parte a lumii în ultimii 20 de ani.

Exact acest liant l-a rezumat un taximetrist din Istanbul într-o splendidă seară de vară pe malul Bosforului puternic iluminat, când îşi conducea clienta la hotel pe nişte căi ocolite intenţionat pentru un surplus de bani, totul spre disperarea celui care trebuia să plătească. De partea cealaltă începea Asia, în faţă se întindeau Balcanii iar dinspre scaunul şoferului o voce jucauşă spunea: “panoramík, madám!” 

 (20 octombrie 2009)

22 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Un comentariu

21/oct/2009 Avanpremieră: mîine, despre Turcia spre UE, via Armenia

Nu rataţi mîine, 22 octombrie a.c., un text al lui Filip Vârlan – absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti – despre complexitatea relaţiei turco-armene (cu influenţe din UE sau SUA) în contextul actual.

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

12/oct/2009 Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018

Fotbal şi geopolitică

 Rusia şi-a depus candidatura pentru organizarea

Campionatului Mondial de Fotbal 2018 (sau 2022)

 

Adrian Cioroianu

 Vineri, 9 octombrie a.c., ministrul rus al Sportului Vitali Mutko (el este, totodată, şi preşedintele Federaţiei ruse de fotbal) a anunţat că Rusia îşi depune candidatura pentru organizarea turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal ediţia 2018 (sau 2022). Potrivit lui Mutko, ar fi tocmai timpul ca Rusia să organizeze un eveniment sportiv de anvergură – ultimul de acest gen fiind Jocurile Olimpice de la Moscova din vara lui 1980. Totodată, Rusia speră ca preşedintele FIFA Sepp Blatter să-i susţină candidatura – potrivit “filosofiei” FIFA, oricum este foarte posibil ca organizarea Mundialului 2018 să revină unei ţări europene (după 2010 – Africa de Sud şi  2014 – Brazilia). Oricum, calculul nu e rău: chiar dacă va fi respinsă pentru 2018 (deşi şansele sale sînt mari!), Rusia va putea fi „consolată” cu CM 2022. (…) Săptămîna viitoare şeful FIFA, Blatter, va veni la Moscova pentru a se întîlni cu premierul rus Vladimir Putin şi pentru a primi de la acesta propunerea formală a candidaturii. (text integral)

12 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

11/iun/2009 Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?

O şansă pentru vecinii Europei – şi pentru Europa însăşi

(cinci argumente pentru împăcarea dintre boxer şi vameş)

 Adrian Cioroianu

 La finele lui martie a.c., pe un aeroport german, boxerul ucrainian (şi o personalitate la el acasă) Vitali Klişko a atras atenţia prin luxul accesoriilor personale: o geantă de voiaj de firmă, un ceas de mână cu un preţ de cinci cifre etc. Optimiştii ar putea vedea aici compatibilitatea în creştere dintre Vestul şi Estul Europei. Numai că vameşii germani, nerecunoscând personajul, i-au confiscat obiectele de valoare, bănuindu-le a fi furate. A urmat un scandal, iar în cele din urmă Klişko şi-a primit înapoi podoabele, cu scuzele aferente. Destul pentru ca pesimiştii să vadă aici o morală mai adâncă: mai este încă mult până la deplina compatibilitate între UE şi vecinii săi estici.

În ciuda unor astfel de incidente, cred că recentul Parteneriat Estic oferit de Uniunea Europeană (plecat dintr-o iniţiativă din 2007 a Poloniei şi Suediei) reprezintă unul dintre puţinele succese reale ale politicii externe comunitare din ultimul an (cel puţin). Să privim contextul: Rusia profită de criza economic-financiară ce afectează vecinătatea sa post-sovietică pentru a reinstaura acolo relaţii clientelare. Turcia, exasperată de temporizarea la care Franţa, Germania ş.a. o obligă în drumul spre UE, dezvoltă în zona sa de interes o politică din ce în ce mai ofensivă. Iar SUA, prinse între multiple provocări (relaţiile cu China, comportamentul nevrotic al Coreei de Nord, dilema nucleară iraniană, medierea israelo-palestiniană ş.cl.), au acum în mod cert alte priorităţi. Acesta este momentul în care summitul de la Praga, din 7 mai a.c., a lansat Parteneriatul Estic (EPP) – dovadă că, dincolo de problemele sale interne (criza, impasul Tratatului de la Lisabona, incompleta omogenizare internă etc.), UE e totuşi capabilă să ofere vecinilor estici o viziune despre viitor. Aceasta este, cred, prima bilă albă.

Al doilea argument: acest Parteneriat 27 + 6 înseamnă oricum mai mult decât ceea ce cele şase state ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina) aveau până acum. Să nu ne amăgim: chiar dacă, pe etape, am avut impresia că unele dintre ele ar fi putut arde etapele (vezi iluzia României că R. Moldova ar fi aptă pentru o foaie de drum pro-UE similară cu cea a statelor din Balcanii de Vest – în condiţiile în care, la Chişinău, sistemul Voronin nu făcea nimic în acest sens; sau vezi strădania Ucrainei de a-şi auto-sabota şansele prin conflictul de tip Tom şi Jerry dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko), realitatea este că toate aceste şase state erau, până pe 7 mai, puse – în relaţia lor cu UE – pe acelaşi plan cu statele din Nordul Africii. Pragmatic vorbind, EPP înseamnă poate puţin – dar oricum mai mult decât situaţia anterioară lui.

Al treilea argument (deficitar – vezi declaraţiile unor lideri ucrainieni): banii. Prin EPP, Uniunea Europeană alocă 600 milioane euro. Nu-i o sumă mare. Dar este oare corect să judecăm relaţia dintre UE şi vecinii săi numai prin prisma ajutoarelor date (în sens unidirecţional, desigur)? În opinia mea, facilitarea vizelor, reglementările comerciale sau conturarea unor reale parteneriate strategice (acestea fiind câteva dintre propunerile Parteneriatului) înseamnă mult mai mult decât sumele de bani oferite ca ajutor. Este o manieră elegantă de a sugera că vecinii estici ai Uniunii nu trebuie să stea cu mâna întinsă – ci să-şi pună braţele la muncă.

Al patrulea argument: indiferent de limitele sale, EPP reprezintă un mesaj unitar dat unor state cu aşteptări foarte diferite. Spre exemplu: Georgia nu doreşte să adere la UE, ci la NATO; Republica Moldova ar dori în UE, dar nu în NATO; Ucraina (sau o parte a ei) s-ar dori în ambele formate; Belarus în niciunul; Belarus este parte dintr-o uniune cu Rusia, pe când Georgia a fost recent în război cu acelaşi vecin. Armenia este un aliat istoric al Rusiei – pe când Azerbaidjanul este perceput de unii ca fiind o posibilă interfaţă a viitoarei ofensive turceşti în spaţiul dintre M. Neagră şi M. Caspică. Pe scurt: câte state, atâtea politici externe (deşi multe probleme sunt comune). Şi cu toate acestea – altă bilă albă pentru UE ­–, este pentru prima dată când la Bruxelles se propune un program coerent şi unitar pentru această zonă atât de dezbinată.

În fine, ultimul argument pro-Parteneriat: în mod normal, EPP va conduce spre o politică mai asumată şi mai predictibilă a Uniunii Europene în raport cu Rusia. Şi astfel ajungem la întrebarea inevitabilă: de ce Rusia critică vehement acest Parteneriat? Pentru că-l vede ca fiind un amestec al Occidentului în sfera sa de influenţă (sau în vecinătatea sa imediată, cum îi place Moscovei să spună).

Rusia a inventat deja instrumentul prin care acestei sfere de influenţă i s-ar conferi un cadru: Comunitatea Economică Eurasiană – ai cărei membri sunt Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan şi Tadjikistan, iar Armenia, R. Moldova şi Ucraina au statut de observatori. În viziunea Moscovei (susţinută de preşedintele kazah Nazarbaiev), această CEE ar putea deveni în viitor o Uniune Economică Eurasiatică, având rubla drept monedă-etalon şi fără restricţii vamale în interior. Deocamdată, CEE promite ajutoare: un fond anti-criză de 10 miliarde de dolari (din care Rusia oferă 7,5 miliarde) este constituit. Deja 2 miliarde au plecat spre Kîrghîstan (şi poate nu întâmplător, simultan, autorităţile kîrghîze au închis baza aeriană americană de la Manas, pe teritoriul lor!). De ce se teme Rusia? În virtutea Parteneriatului Estic, Armenia ar putea fi încurajată să-şi normalizeze relaţiile cu Turcia, Belarus s-ar reconcilia cu Europa, Georgia şi Ucraina şi-ar întări politicile pro-occidentale prefigurate de revoluţiile colorate din 2003-2004, iar Azerbaidjanul şi Republica Moldova ar putea privi mai atent spre Turcia, respectiv spre România. Niciuna dintre aceste evoluţii nu converg cu interesele de perspectivă ale Rusiei.

Indiferent de critici, de pesimisme sau de lamentaţii, Parteneriatul Estic al UE reprezintă un punct de start spre viitor. Va fi, acest viitor, acelaşi pentru toţi? Greu de spus. Dar este totuşi un fapt că, pentru prima dată după două decenii, există cel puţin cinci argumente pentru ca vameşul şi boxerul să nu se mai bănuiască unul pe altul: unul de furt, altul de prostie.

 

Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009).

________________________

text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 11, iulie-august 2009.

11 iunie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 2 comentarii