G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

Lecţiile Istoriei, printre capcane

– o experienţă spaniolă –

Andrada BĂLAN

Dăcă aveţi drum, zilele acestea, pe la Madrid şi decideţi să faceţi o scurtă plimbare cu metroul pînă la staţia Moncloa (sau, încă şi mai plăcut, venind, pe jos, dinspre Plaza de España, ţinând drept pe Calle de la Princesa), nu aveţi cum să rataţi, odată ajunşi la suprafaţă, impresionanta clădire a Cartelului General al Aerului, Minister al Aerului pînă în 1977, acum subordonat Ministerului Apărării din Spania.

Construită în 1954, la un an după semnarea Pactului hispano-american de la Madrid, ce confirma ieşirea Spaniei din izolarea diplomatică în care intrase la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (într-un context în care fosta apropiere a lui Franco de Germania nazistă nu era chiar cea mai fericită recomandare), clădirea Cartelului Aerului are şi astăzi trista „calitate” de a aduce aminte, prin dimensiunile şi faţadele sale , de perioada franchistă.

Cu toate că zona cartierului Moncloa, găzduieşte şi alte edificii construite sub dictatura franchistă, imposibil de ignorat din moment ce multe sunt şi centre de cultură, puncte de atracţie turistică (printre ele, Museo de America, Colegio Mayor Casa do Brasil sau el Arco de la Victoria, de pe bulevardul cu acelaşi nume, cu referire directă la Victoria trupelor naţionaliste în războiul civil din 1936-1939), niciunul dintre aceste edificii nu impresionează mai mult decat faţada Cartelului General al Aerului (intrarea spre muzeu), pe care stă încă scris, impozant, dar aproape şters şi neîngrijit: „Francisco Franco, Caudillo de España, MCMLIV”. 

Începând cu mijlocul lunii ianuarie a.c., numele Generalissimului a părăsit faţada instituţiei, păstrându-se doar anul în care s-a finalizat construcţia. Legea Memoriei Istorice, adoptată încă din octombrie 2007, prevede în articolul 15 retragerea tuturor simbolurilor (steaguri, insigne, plăci comemorative) exaltării personale sau colective a revoltei militare din 17 iulie 1936, a războiului civil şi a represiunii din timpul dictaturii franchiste.

Dincolo de reparaţia morală pe care şi-o doresc, fără îndoială, mulţi spanioli, nu pot să nu mă întreb dacă o perioadă atât de importantă (nefericită, dar importantă!) din istoria Spaniei (din orice istorie!) devine mai frumoasă sau mai fericită sau mai democratică prin simpla ştergere a unor steaguri, insigne, plăci şi inscripţii, ce pot constitui prin exemplul şi simbolistica lor negativă adevărate lecţii de istorie. Istoria cuprinde în egală măsură eroi şi antieroi, proiecte/perioade pacifiste şi regimuri autoritare/totalitare, şi oricât de dureroase ar fi amintirile, păstrarea lor este cu mult mai folositoare decât eliminarea lor. Una este să retragi unui dictator, unei nomenclaturi, titluri şi decoraţii oficiale de Cetăţean Onorific sau Fiu al Poporului sau Prim Servitor al Statului, să interzici manifestările radicaliste ale fanaticilor şi nostalgicilor, şi cu totul altceva este să elimini inscripţii ce, dincolo de semnificaţia ideologică (uşor de combătut printr-o educaţie democratică), sunt dovezi, amprente ale unor evenimente şi personaje ce au trăit şi s-au petrecut cu adevărat. De astfel de capcane ale istoriei şi ale memoriei, cel mai bine este să te apropii cu detaşarea şi înţelepciunea celui ce este capabil să înţeleagă, fără încrâncenare sau pudibonderii, ceea ce nu trebuie, sub nicio formă, repetat. 

Reclame

18 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 Spania şi-a asumat preşedinţia rotativă semestrială a Uniunii Europene

(Dra Andrada Bălan este o studentă meritorie a Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; domeniile sale de interes vizează, mai ales, istoria, societatea şi cultura Spaniei – de aici şi această analiză  ancorată în deplina actualitate a „istoriei europene”, cu o interesantă paralelă între dilemele secolului al XX-lea spaniol şi provocările „continentale” de astăzi – EURAST)

Preşedinţia spaniolă a Uniunii Europene

Andrada Bălan

Nimic mai senzaţional şi mai interesant decît acele mici şi picante coincidenţe şi curiozităţi ale istoriei, ce pentru o minte poate prea îndrăzneaţă sau doar prea obişnuită cu romanele poliţiste pot trece drept adevărate conspiraţii. Cîţi dintre spanioli s-ar fi gîndit, pe 5 ianuarie 1938, în plină desfăşurare a operaţiunilor de la Teruel – de departe, una dintre cele mai sîngeroase confruntări republicano-franchiste ale războiului civil din Spania, la care asista şi un tînăr corespondent american, pe nume Ernest Hemingway – că infantele născut în exil la Roma, nepotul monarhului alungat în aprilie 1931, avea să devină peste 37 de ani (el, şi nu tatăl său!) monarhul întregii Spanii democratice? Şi totuşi, dincolo de aceste poveşti suprapuse, ale unei crude bătălii încheiate cu retragerea forţelor republicane, pe larg redată în mai toate marile publicaţii americane şi europene, pe de-o parte, şi ale naşterii unui infante pentru care guvernarea era atunci doar o posibilitate îndepărtată, Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias este astăzi figura politică spaniolă de cea mai mare anvergură, cea mai apreciată.

„Văduvită“ de un potenţial rol major (ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ce a dat, finalmente, un preşedinte stabil şi un Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi politica de securitate a Uniunii Europene), preşedinţia rotativă, semestrială, asumată de Spania începînd cu 1 ianuarie 2010, va trebui să facă faţă în primul rînd unor riscuri de imagine. Dincolo de agenda încărcată (peste zece întîlniri la nivel înalt, nu toate foarte comode pentru Spania – vezi summit-ul UE-Maroc, ce va fi probabil marcat de tensiunile acumulate în cazul activistei sahariene pentru independenţa Saharei Occidentale, Aminatu Haidar), dincolo de euforia aproape copilărească afişată de José Luis Rodríguez Zapatero şi de multele obiective trasate fiecărui minister în parte, Spania are la dispoziţie şase luni pentru a menţine pe o linie pozitivă o preşedinţie ce s-ar putea transforma oricînd, pierzînd criteriile şi proporţiile realităţii, într-un eşec.

Misiunea liderului din La Moncloa (nu tocmai cel mai charismatic şi convingător preşedinte de guvern european) este cu atît mai grea cu cît principalul obiectiv anunţat – ieşirea Uniunii din recesiune şi generarea eficientă şi rapidă de noi locuri de muncă – se suprapune peste trista realitate a unui şomaj spaniol de aproape 18%, mult peste media şomajului la nivel european şi peste inevitabilele comparaţii ale viitoarei sale prestaţii în raport cu reuşitele preşedinţii asumate de Spania în 1989 şi 1995 (Felipe González), precum şi în 2002 (José María Aznar).

Dacă la nivel economic este greu de presupus că Spania va avea o contribuţie decisivă, rămîne de urmărit strategia pe care Zapatero şi Miguel Ángel Moratinos vor reuşi (sau nu?!) să o construiască în planul politicii externe, unde Spania trebuie să facă ceea ce, începînd cu politica lui Primo de Rivera din anii ’20 (de reprezentare a intereselor Americii Latine în cadrul Societăţii Naţiunilor), ştie mai bine să facă: să se (re)afirme drept principala voce europeană în relaţia cu Ibero-America. Şi asta cu atît mai mult cu cît divergenţele dintre statele latino-americane pe tema crizei politice din Honduras şi a recunoaşterii preşedintelui recent ales – Porfirio „Pepe“ Lobo – au creat diplomaţiei spaniole spaţiul necesar pentru a se manifesta drept un factor mediator în regiune. Interesant este faptul că succesul avantajelor pe care guvernul de la Madrid, în mod natural, le are în raport cu regiunea Americii Latinii depinde de reuşita sau eşecul proiectului dezvoltat în ultimele luni de către Miguel Ángel Moratinos, şi anume acela de a determina o relaxare/normalizare a poziţiei comune a Uniunii Europene faţă de regimul lui Raúl Castro de la La Habana.

În strînsă competiţie cu „rating-ul“ pe care, cu siguranţă, îl va face prezenţa lui Obama, în mai, la Madrid, persoana ce poate înclina rating-ul şi bilanţul preşedinţiei spaniole spre un rezultat pozitiv rămîne Casa Regală prin Regele Juan Carlos şi relaţia privilegiată, personală şi/sau oficială pe care acesta o are cu şefii de stat din Europa şi din lumea întreagă. Chiar pentru cei ce l-au asimilat deja trecutului şi manualelor de istorie şi în ciuda anilor pe care i-a sărbătorit pe 5 ianuarie, viitoarele evenimente de la Madrid vor descoperi în Regele Juan Carlos un om politic actual, de prim rang, decisiv pentru a menţine prestigiul Spaniei şi al monarhiei spaniole (al cărei viitor este, în continuare, motiv de discuţie) la un nivel înalt.

– text publicat în revista „Dilema veche” nr. 308, 7 ianuarie a.c.

9 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu