30/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (3/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – (2/5)  – 3/5

Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China

La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva  URSS. Mao a perceput Washingtonul ca un pericol mai mic decât URSS – deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului – care prezenta interes atât din punct de vedere strategic cât şi economic.

China a manifestat iniţiativă – în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon – în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american, considerat de Beijing ca un posibil canal de legătură. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează că „chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”²³. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american  – considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”²⁴ –  sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului derulat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul a preferat iniţial un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe demersurile Washingtonului.

Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. Huang Hua – oficial chinez care îşi amânase plecarea în calitate de ambasador în Canada pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger – va menţiona roluljucat deRomânia în cadrul memoriilor sale²⁵. Aş remarca şi memoria instituţională a MAE chinez care a arătat şi în perioada recentă, în cadrul dialogului bilateral româno-chinez, la nivel de ministru al afacerilor externe, sprijinul acordat de România pentru normalizarea relaţiilor sino-americane²⁶.

În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri ? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora.”²⁷

Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales regimul nord-coreean, care s-au resimţit în „cultul personalităţii”, accentuat în ultima fază a regimului Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” implementată de Mao şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu îşi pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii.

Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri de încredere, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Bucureştiul a depăşit limitele unui joc strategic, între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice ruso-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie²⁸,preluată în mod natural în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste, care corespundea nuanţelor naţionaliste de la Bucureşti.

Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Cooperarea bilaterală s-a diversificat şi amplificat constant după deschiderea misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti în 1950, un exemplu al nivelului ridicat al relaţiilor constituindu-l componenta economică. În anul 1976 volumul schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat 1 miliard USD pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale.

Menţinerea liniei de politică externă a României în acest dosar este vizibilă şi astăzi în plan politic, cu accent asupra respectării intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. (va urma)

–

²³   Henry Kissinger, op. cit., p. 632

²⁴   Ibidem.

²⁵   Huang Hua, op.cit., p.222

²⁶   Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor privind aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).

²⁷   Stenograma discuţiilor în Romulus Budura, op. cit., p.420.

²⁸   România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea RP Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.

Publicitate