28/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (2/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) – (2/7)

De la taur la porcuşori (plus un cocoş!)

Adevărul este că 50 de ani reprezintă – uman vorbind – o vârstă uneori critică. Şi, aşa cum ne-o imaginăm noi atunci când îi dăm chipul nostru, Europa chiar pare să fi ajuns acolo: la punctul critic. În caricaturile ilustratorului de la The Economist ea este o doamnă bine şi puţin corpolentă, care nu mai este tânără dar nici n-a ajuns pensionară. Nu mai este în stare să încalece taurul emblematic, dar – deşi aproape în exces şi ostentativ urbanizată – mai nou are ceva probleme cu câţiva porcuşori care riscă s-o bage în faliment.

Pentru că fix la această frumoasă vârstă ea, Europa, s-a întâmplat să intre în cea mai dură criză din istoria vieţii sale de până acum.

Cum ideea europenitate (la fel ca şi cuvîntul «criză»!) s-a născut în Grecia, ne-am putea întreba dacă nu cumva tot acolo va şi sfârşi. Dar criza actuală nu a început acolo. Mai întâi a fost un şoc venit de peste ocean. Din haosul relativ care a urmat în viaţa celor 27 ce dau contur Europei s-a prefigurat treptat crudul adevăr, căzut ca un trăznet: că un anume membru (cunoscut mai cu seamă pentru brânza sa albă, marea sa albastră şi dansul lui Zorba) dusese în ultimii (mulţi) ani o politică monetară de o impresionantă lipsă de rigoare. Pentru prima dată în istoria de 50 de ani a Uniunii şi în istoria de abia un deceniu a monedei sale unice, un stat din zona euro este în pragul insolvabilităţii[1], iar şocul ce se propagă aduce temerea că moneda euro, ca atare, s-ar putea dezintegra, lăsând – după o perioadă de comă – loc fostelor monede naţionale. În martie a.c., premierul socialist grec Papandreou, pus cu spatele la zid de realitatea de acasă, a anunţat posibilitatea – între timp materializată – ca ţara sa să apeleze la asistenţa Fondului Monetar Internaţional. FMI este un organism extra-comunitar; gestul (disperat) al Greciei reprezanta o premieră în istoria UE; prilej cu care a devenit evident că Uniunii îi lipseşte aşa ceva: un organism financiar la care statele membre să poată apela în caz de restrişte.

Scindarea Europei de azi nu mai e vizibilă pe axa Est-Vest (ca la începuturile proiectului unionist, cu decenii în urmă), ci pe falia economică şi civilizaţională ce opune Sudul şi Nordul aceluiaşi continent (în acest sens, Irlanda e o excepţie; dar, cum se va vedea mai jos, ea a tot fost o excepţie în spaţiul anglo-saxon de mai bine de un deceniu). Grecia n-a dat decât primul pacient – şi cel mai grav. Dar nici alţii, din Sudul continentului, nu o duc mult mai bine. Un desen al cartoonist-ului american Danziger[2] reduce povestea Europei de azi la o scenă banală de familie: trei bărbaţi şi două femei (identificaţi nominal ca fiind Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) stau în living, pe canapea şi pe fotolii, privind la televizor; unul dintre ei este prins în momentul în care strigă spre bucătărie «Hei! Ce-avem astăseară la cină?» – iar în uşa bucătăriei, nervoasă şi cu făcăleţul în mână, stă o femeie pe care scrie Germania (şi care seamănă cu Angela Merckel), în timp ce în spatele ei un bărbat cu chipul lui Sarkozy trage o duşcă dintr-o sticlă de cognac. Acestea sunt cele două tabere: pe de o parte, cei cinci (PIIGS) fraţi cu probleme şi, de cealaltă parte, singurele două state de la care, dacă-şi unesc eforturile, poate veni salvarea pe continent: Germania şi Franţa. (va urma)

---

[1] Milada Jedrysik în dialog cu Ivan Krastev, “O grea întoarcere la realitate”, în Gazeta Wyborcza, 28 mai 2010.

[2] Vezi https://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/30/30mai2010-e-duminica-e-comics-despre-cine-munceste-in-familia-europeana/.

Publicitate