25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) –

Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj? 

Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă

Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.

Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…

 *  *  *

Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.

Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.

Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.

Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani. 

_________________________

– text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010

Publicitate