G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8)

În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4]  Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]

De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.

Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]

În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]

Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.

Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)

 


[1] Ibidem, p. 76.

[2] John Hiden, op. cit., p. 95.

[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.

[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.

[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.

Anunțuri

8 Iulie 2010 - Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , ,

1 comentariu »

  1. […] (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – […]

    Pingback de 25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8) « G E O P O LI T I K O N | 26 Iulie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: