G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

02/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (2/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8)

După numai două luni, conducătorii de la Moscova au iniţiat primul contact cu Guvernul German revoluţionar, dar comportamentul rece al delegatului poporului Haase, şi protestul Guvernului Ebert, puţin mai târziu, împotriva amestecului, prin diferite apeluri şi proclamaţii ale Guvernului Sovietic, în treburile interne ale Germaniei i-au făcut pe sovietici să renunţe la optimism. Relaţiile diplomatice, pe care guvernul monarhist le rupsese într-una dintre ultimele sale acţiuni oficiale, nu au fost reluate, iar după moartea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, care era văzut deja viitorul preşedinte al unei republici sovietice germane, relaţiile s-au deteriorat tot mai mult. În ciuda acestei situaţii, ministrul de externe, contele Brockdorff-Rantzau, a conştientizat atuul pe care l-ar fi putut avea Germania dacă ar fi exploatat o apropiere de Guvernul Sovietic: fie cu privire la neliniştile social-politice din ce în ce mai evidente ale Aliaţilor, ceea ce putea să facă din Germania un aliat preţuit, fie printr-o strânsă alianţă cu Rusia împotriva Antantei.

(afiş socialist contemporan cu efigia Rosei Luxemburg)

Ambele variante îşi aveau rădăcinile în situaţia politică şi poziţia geografică a Germaniei. Profunda impresie negativă pe care Brockdorff-Rantzau a avut-o la Versailles l-a determinat să susţină a doua cale. Dimpotrivă, Ebert şi aproape toţi social-democraţii sprijineau orientarea spre Vest, care era singura care putea să le asigure autoafirmarea în raport cu comuniştii.

A apărut şi o a treia orientare, cea economică, la care au aderat numeroşi întreprinzători germani, şi care nu trebuia să fie neapărat apolitică sau filobolşevică. Filosofia acesteia era următoarea: prin stabilirea de relaţii comerciale, caracterul barbar sau asiatic al bolşevismului putea fi atenuat. Aceeaşi viziune o avea în Marea Britanie Lloyd George, în anul 1920 englezii şi germanii ajungând deja să concureze puternic pentru piaţa rusească.[1]

Beneficiile unei relaţii strânse între Germania şi Rusia au fost conştientizate şi de Lenin.  În decembrie 1920, Lenin a expus în felul următor importanţa Germaniei în conturarea strategiei ruse de politică externă: „Experienţa noastră depinde în primul rând de existenţa unei scindări radicale în tabăra puterilor imperialiste şi, în al doilea rând, de faptul că victoria Antantei şi Pacea de la Versailles au plasat marea majoritate a naţiunii germane într-o postură în care aceasta nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăşte cu patimă pe bolşevici, dar interesele situaţiei internaţionale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar propriei voinţe”.[2]

Primele contacte formale între cele două guverne au permis soluţionarea problemei prizonierilor de război luaţi de ambele părţi. În Germania, se aflau peste un milion de prizonieri de război ruşi, iar în Rusia erau, pe lângă numărul considerabil de prizonieri de război germani, numeroşi internaţi civili. Pentru rezolvarea acestei probleme, la începutul lui 1919, a fost creat un oficiu central al Reichului pentru prizonieri civili şi de război. În acelaşi an, a sosit la Berlin Viktor Kopp, ca om de încredere al Guvernului Sovietic, pentru a se implica în chestiunea prizonierilor de război şi pentru a stabili, în măsura posibilităţilor, contacte ulterioare. În aprilie 1920, a fost perfectat un acord şi, la scurt timp, ambii reprezentanţi, Viktor Kopp la Berlin şi Gustav Hilger la Moscova, au primit anumite împuterniciri consulare şi imunitate personală.

Relaţiile germano-sovietice, deşi încă nu fuseseră oficializate, aveau o tendinţă pozitivă, progresul fiind demonstrat, în lunile iulie şi august 1920, de dorinţa lui Lenin de a se stabili o graniţă comună cu Germania. Guvernul German s-a declarat neutru, dar linia antioccidentală, antipoloneză a unor politicieni cu orientare de dreapta a avut o influenţă considerabilă atât în Ministerul Apărării, cât şi în Ministerul de Externe. Apropierea celor două state era dorită de Lenin nu doar pentru că urmărea să profite de potenţialele dezbinări din lumea capitalistă, dar şi pentru că acesta, asemenea multor ruşi, avea o mare preţuire faţă de organizarea şi tehnica germană.

În favoarea relaţiilor strânse dintre cele două state, se adăugau şi interesele multor întreprinzători pentru reluarea legăturilor comerciale, prin urmare presiunea acelei orientări politico-economice relativ independente.[3]

În 1920, în timpul Războiului Sovieto-Polonez, se întrevedea constituirea unei alianţe germano-ruse, cu scopul de a distruge Polonia.[4] Generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, a scris la un moment-dat: „Statul polonez actual este o creaţie a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui presiunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia Sovietică şi Polonia nu loveşte doar în aceasta din urmă, ci, mai presus de orice, în Antantă – Franţa şi Anglia. Dacă Polonia se prăbuşeşte, întregul edificiu al Tratatului de la Versailles se va clătina. De-aici reiese limpede că Germania nu are niciun interes să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia”. Aşadar, alianţa celor două state era văzută ca motorul distrugerii ordinii de la Versailles.

Viziunea lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul Balfour cu câţiva ani înainte potrivit cărora Polonia ar fi furnizat Rusiei şi Germaniei un inamic comun şi ar fi preîntâmpinat conflictele dintre ele. În sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era poziţionată în faţa Triplei Înţelegeri, ci în faţa mai multor state aflate mai mult sau mai puţin în dezacord unele cu altele şi, totodată, situate în opoziţie faţă de o Uniune Sovietică care, de asemenea, avea pretenţii teritoriale.[5] (va urma)

 


[1] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, pp. 135-136.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

[3] Ernst Nolte, op. cit., pp. 137-138.

[4] John Hiden, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977, p. 87.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

Anunțuri

2 Iulie 2010 - Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , ,

6 comentarii »

  1. […] (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – […]

    Pingback de 07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8) « G E O P O LI T I K O N | 7 Iulie 2010 | Răspunde

  2. […] (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – […]

    Pingback de 08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8) « G E O P O LI T I K O N | 8 Iulie 2010 | Răspunde

  3. […] (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – […]

    Pingback de 25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8) « G E O P O LI T I K O N | 26 Iulie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: