04/iun/2010 Transnistria – ghiuleaua rusească de la glezna Republicii Moldova (3/3)

Transnistria: ghiuleaua rusească de la glezna R. Moldova

Adrian Cioroianu

(1/3); (2/3); (3/3)

Pentru Rusia, 5+2 egal cu 2+1

În momentul de faţă, situaţia din Transnistria este staţionară. Pe 29 ianuarie a.c., miniştrii de Externe (ai Ucrainei şi R. Moldova) Poroşenko şi Leahu au inaugurat trasarea liniei de demarcaţie pe graniţa ucraineano-moldavă de N-E – gest simbolic de putere din partea Chişinăului[1], dat fiind că, potrivit Tiraspolului, acea graniţă este a “RTM”. Pe de altă parte, Rusia l-a trimis, la începutul acestui an, pe vice-ministrul de Externe Grigori Karasin într-o vizită de câteva zile la Chişinău şi Tiraspol. Scopul deplasării n-a fost acela de a urni negocierile blocate – ci mai curând acela de a preciza încă odată poziţia Rusiei în faţa unui Chişinău dominat acum de o fragilă alianţă prooccidentală. Pe 18 martie a.c., la Moscova, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a semnat un acord de cooperare cu secretarul general al Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective (OTSC)[2], Nikolai Burdiuja. Documentul va putea avea consecinţe directe asupra Transnistriei – pentru că miza acordului ONU-OTSC, potrivit interpretării ruseşti, este statutul “trupelor de menţinere a păcii” în zona ex-sovietică (inclusiv R. Moldova, de exemplu), în condiţiile în care Rusia nu ascunde faptul că intenţionează să instituie un monopol în domeniu. Care va fi reacţia NATO (inclusiv a României)? Care va fi reacţia Chişinăului?

În fine, Bucureştiul nu poate decât contempla de la distanţă actualul impas cvasi-total al “formatului” de negociere 5+2 (UE, OSCE, Ucraina, Rusia, SUA + Chişinău şi Tiraspol). Moscova nu face şi nu va face nimic pentru revitalizarea negocierilor în acest format. Dimpotrivă, Moscova va investi pe mai departe în a deveni singurul mediator între Chişinău şi enclava separatistă (adică în continuarea discuţiilor, câte vor fi ele, strict în formatul 2+1: Rusia şi Tiraspol + R. Moldova).

Ce poate face R. Moldova?

În decembrie 2008 avansam ipoteza că singura soluţie rapidă, pentru Chişinău, de a rezolva conflictul transnistrean ar consta în decuplarea voluntară şi autoasumată (fie şi temporară) a R. Moldova de Transnistria (vezi FPR nr. 8, ianuarie-februarie 2009). Între timp, starea de fapt nu s-a schimbat din păcate deloc: chiar dacă la Chişinău alianţa liberală la putere a trezit ceva speranţe, la Moscova statutul Transnistriei este acelaşi (de ghiulea de piciorul R. Moldova şi de avanpost militarizat în coasta Ucrainei şi în apropierea bazelor americane de la Marea Neagră), la Bucureşti lipseşte putinţa (şi chiar dorinţa) de a emana un soft power capabil să-i atragă pe cei 60% (sau mai mult) de transnistreni românofobi, iar la Tiraspol – deocamdată – statuia lui Lenin şi marotele lui Stalin sunt încă la ele acasă. Şi acolo vor să şi rămână.

---

[1] “Demarcation of the Transnistrian section of the Ukrainian-Moldovan border”, în Eastweek, nr. 5 (198), 3 februarie 2001 (editat de Centre for Eastern Studies, Varşovia).

[2] OTSC, un cvasi-NATO în intenţia Moscovei, reuneşte 7 state: Armenia, Belarus, Federaţia Rusă, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan.

Publicitate