G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

11/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (4/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(4/5)

Şi totuşi, „schimbarea la faţă”

Crescută într-o familie care are numai poveşti şi amintiri crâncene despre comunismul sovietic, Ana Maria Narti ajunge în 1954 studentă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Învaţă limba rusă ca prin minune, din preţuire pentru marea cultură a Rusiei ţarilor (şi, probabil, dintr-un gest de dragoste faţă de bunicii materni, dispăruţi). Şi, mai ales, adolescenta Ana Maria descoperă lumea teatrului, ca formă minimală de libertate (acesta este, de fapt, un eveniment ce se va dovedi providenţial în viaţa autoarei).

La moartea lui Stalin (în martie 1953), liceeana Ana Maria era încă o anticomunistă fanatică. Dar patru ani mai târziu se produsese deja „schimbarea la faţă: autoarea noastră devine comunistă cu mintea şi sufletul. „Fiinţa mea a fost cucerită pas cu pas, milimetru cu milimetru (…). Seducţia politică s-a desfăşurat fără ca eu să fac ceva pentru a o provoca sau pentru a-i opune rezistenţă„. Cum a fost posibil? Totalitarismul roşu a devenit dezirabil, pentru tânăra femeie, pe două căi: i) filmele sovietice (atât cele de propagandă, cu partizani etc., dar şi cele gen Crucişătorul Potemkin al lui Eisenstein) sau romanele gen Aşa s-a călit oţelul al lui Ostrovski şi ii), atenţie, întâlnirea cu un profesor de filosofie greoi şi fără farmec fizic, vorbind o limbă română aproximativă, dar inteligent foc şi citit – pe nume Ion Ianoşi. Profesor cu care tânăra intră în jocul polemicilor – iar pentru a-şi alimenta spiritul polemic ea citeşte pe Hegel, pe Marx, pe Lenin etc.

În 1958, Ana Maria Narti era o tânăra comunistă din Republica Populară Română care (graţie întâlnirii unui alt profesor, pe nume Valentin Silvestru şi a unui om de presă de excepţie, pe nume George Ivaşcu) ajunge ziaristă specializată în teatru şi film la revista Contemporanul. Aşa cum părinţii săi fuseseră entuziaşti şi încrezători la finele anilor ’30, acum este ea optimistă şi încrezătoare la finele anilor ’50 (din care motiv relaţiile cu părinţii nu excelează, cum se poate bănui).  Deceniul 1958 – 1968 au fost „anii de bucurie ziaristică„, spune autoarea, retrospectiv, cu o oarecare nostalgie subînţeleasă, „ani întregi fără ca eu să mă simt plictisită o singură dată„. Care să fie explicaţia? Vârsta tânără? Propaganda regimului? Conştientizarea faptului că societatea are un scop, de la care nu te poţi sustrage? Relativul (şi înşelătorul, în opinia mea) liberalism-comunist al lui Gheorghiu-Dej, prelungit şi în primii ani ai lui Nicolae Ceauşescu? De reţinut rememorările autoarei despre redacţia din epocă a importantei reviste care era Contemporanul, despre echipa de acolo (în frunte cu asul „compromisurilor pozitive” G. Ivaşcu şi legendarul Roger Câmpeanu), despre atmosfera Casei Scînteii, despre Direcţia de Presă, despre raportul lui Hruşciov la Congresul PCUS din 1956, despre ecourile din China lui Mao, despre regizorul sovietic Mihail Romm, despre cuvintele magice numite „bun de tipar”, despre suferinţele fraţilor ei în armata populară, despre „viziunea comunistă” care-i impregna toate textele (şi pe care astăzi o recunoaşte deschis), despre revista Teatrul (unde primeşte, în cele din urmă, angajare definitivă). Pe scurt, un excelent portret al acelor ani ’60, atât de promiţători în România.

Dar parte din magia comunistă se epuizează treptat, ca un combustibil lăuntric; apar probleme de tot felul, mai ales corvoada autocriticii (în scris!) după câte un articol ceva mai curajos. „Aceasta era poate cea mai distructivă iluzie tipic comunistă: iluzia că toate crimele grave (…) erau greşeli trecătoare, pe care le vom corecta, convingerea că, de fapt, comunismul pe care-l trăiam (…) nu era cel adevărat şi că vom apuca vremea în care să ne putem bucura de veritabilele roade ale revoluţiei„. Desigur, la vârsta tânără poţi crede în asemenea iluzii – cu o precizare: ele nu aparţin numai comuniştilor; probabil că şi tinerii legionari erau îndreptăţiţi a crede că şi crimele lor sunt doar „greşeli trecătoare”, în numele unui viitor naţional luminos. Văd aici încă o dovadă a inevitabilei înrudiri dintre extremele politice. (va urma)

Anunțuri

11 Mai 2010 - Posted by | Geopolitica

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: