G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/apr/2010 „The Economist” despre (printre altele) relaţia dintre România şi Republica Moldova

You say Lwów, I say Lviv

A guide to Eastern Europe’s most tedious arguments

Apr 1st 2010 | From The Economist online

LAST week’s column dealt with the arcane name squabble between Macedonia (aka FYROM) and Greece. This piece was soon the most-commented on the Economist’s website. That was no thanks to the brilliance of the prose and the lucidity of argument. The subject was one of those issues that attracts bigots, scaremongers and polemicists, with a vanishingly tangential relationship to truth, logic and courtesy.

The article described the row as “the most tedious dispute in the Balkans”. The ex-communist region sets a high standard in such Citește în continuare

10 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 „Dilema veche” loveşte din nou! (alte două spoturi TV)

Cu Mircea Vasilescu…

… şi Radu Cosaşu

9 aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Geopolitica, video | | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Magistraţii români în postcomunism (2/2)

… interviu al revistei Forumul Judecătorilor cu prof. Adrian Cioroianu (28 martie a.c.):

(2/2; pentru prima parte, aici)

FJ: Consideraţi că şi în prezent, in lume si in Romania, puterea politica exercita influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?

AC: Întrebarea aceasta sună teribil în contextul actualului caz Cătălin Voicu, atât de discutat în presă (cu argumente sau nu, magistraţii ştiu mai bine). Din păcate, cred că principalul defect al României actuale este gradul ei înalt de politizare. Repet: nu numai în sistemul juridic – ci şi în învăţământ, sănătate, mass-media etc. Este viciul fundamental al societăţii noastre şi, fără un pact politic al tuturor partidelor care contează, această tară nu se va rezolva. Pentru că s-au simţit slabe în contactul lor cu cetăţenii, partidele noastre şi-au dorit întărirea legăturilor lor cu instituţiile. Medici din spitale sau profesori din şcoli se spionează între ei – la fel cum o fac unii politicieni – pentru a ajunge şef într-un spital sau într-o şcoală. Unii medici, unii profesori sau unii magistraţi chiar caută, ei, protecţia politicului, crezând că astfel vor avansa mai repede (şi, din păcate, uneori au dreptate în a crede aceasta). Lumea magistraturii nu pare diferită. Cum spuneam, bănuielile (care sunt multe) sunt chiar mai periculoase decât faptele dovedite (puţine). Modalitatea de influenţă este tocmai traficul de influenţă. Da, sunt oameni în România care cu asta se ocupă. Nu toţi sunt politicieni, dar influenţa lor are de cele mai multe ori o miză politică.

by Bill Whitehead

FJ: Dacă ar trebui să va adresaţi unei instanţe din România pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem în general, şi în magistrat în special? Exista vreo diferenţă intre ceea ce ar trebui sa fie un magistrat si ceea ce el este, in realitate?

AC: Evident că aş apela la sistemul naţional de justiţie. Dar aş minţi dacă aş spune că aş avea, la început, încredere 100%. Cum spuneam, bănuielile – de care te loveşti la tot pasul – sunt chiar mai toxice decât faptele dovedite, câte vor fi fost ele. Personal, cred totuşi că trebuie “cântărit” fiecare om (şi fiecare magistrat) în parte. Nu-l poţi judeca pe om în funcţie de instituţia din care face parte. Nu am o expertiză în domeniu, dar cred că magistraţii, fiecare în parte, sunt mai buni decât sistemul de justiţie în general. Cum se explică acest lucru? Probabil că defectele fiecăruia, atâtea câte sunt, chiar dacă par minore la scara individului, împreunate fac o masă critică ce marchează în mod nefast sistemul. Aceasta, prin extensie, e valabilă şi la scara întregii societăţi româneşti.

FJ: Ce ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui sa se comporte un judecator? S-a nascut oare judecatorul ideal?

AC: Nelucrând în sistem, ar fi incorect să dau sfaturi. Judecătorul ideal poate exista numai în romanele lui John Grisham – şi poate nici acolo. În lumea reală nu există. Dar nu asta e problema – pentru că un om normal îşi doreşte un judecător normal, nu unul ideal. Ce mi-aş dori ar fi ca acest corp profesional – care este de o importanţă crucială pentru statul de drept – să urmărească mai susţinut creşterea propriei sale credibilităţi sociale. Mi-aş dori să reziste mai mult la cântecul sirenelor politice sau politizante. Probabil că în timp se va produce o ameliorare progresivă în sistem – doar că pentru generaţiile care suntem fiecare an şi fiecare deceniu înseamnă mult. Şi, ca profesor de istorie, am o perspectivă de acest gen asupra acestor schimbări: în jurul nostru, totul este tranziţie. De fiecare dată când revăd procesul lui Nicolae Ceauşescu măcar îmi spun că aşa ceva astăzi nu ar mai fi posibil. Să sperăm că peste alţi 20 de ani vom spune la fel: că atunci nu vor mai fi posibile greşelile noastre de azi.

9 aprilie 2010 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Detalii de la evenimentul de ieri de la Praga, al semnării noului tratat SUA – Rusia

Russia and U.S. Sign Nuclear Arms Reduction Pact

By PETER BAKER

New York Times, 08 aprilie a.c.

PRAGUE — With flourish and fanfare, President Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia signed a nuclear arms control treaty on Thursday and opened what they hoped would be a new era in the tumultuous relationship between two former cold war adversaries.

Meeting here in the heart of a once-divided Europe, the two leaders put aside the acrimony that has characterized Russian-American ties in recent years as they agreed to bring down their arsenals and restore an inspection regime that expired in December. Along the way, they sidestepped unresolved disputes over missile defense and other issues.

“When the United States and Russia are not able to work together on big issues, it is not good for either of our nations, nor is it good for the world,” Mr. Obama said as his words echoed through a majestic, gilded hall in Prague Castle. “Together we have stopped the drift, and proven the benefits of cooperation. Today is an important milestone for nuclear security and nonproliferation, and for U.S.-Russia relations.” (foto: NY Times)

Mr. Medvedev called the treaty signing “a truly historic event” that will “open a new page” in Russian-American relations. “What matters most is this is a win-win situation,” he said. “No one stands to lose from this agreement. I believe this is a typical feature of our cooperation. Both parties have won.”

The Russian president signaled general support for the American-led drive to impose new sanctions on Iran, saying that Tehran’s nuclear program has flouted the international community. “We cannot turn a blind eye to this,” Mr. Medvedev said, while adding that sanctions “should be smart” and avoid hardship for the Iranian people.

Mr. Obama said he expected “to be able to secure strong, tough sanctions” on Iran during the spring.

The apparently warm relationship between the presidents was on display as they entered the hall to trumpet music. They whispered and smiled with each other in English as they sat side by side signing copies of the so-called New Start treaty, then traded compliments during a follow-up exchange with reporters.

Mr. Obama called the Russian a “friend and partner” and said, “Without his personal efforts and strong leadership, we would not be here today.” For his part, Mr. Medvedev said the two had developed a “very good personal relationship and a very good personal chemistry, as they say.”

While the treaty will mandate only modest reductions in the actual arsenals maintained by the two countries, it caps a turnaround in relations with Moscow that sank to rock bottom in August 2008 during the war between Russia and its tiny southern neighbor, Georgia. When he arrived in office, Mr. Obama made restoring the relationship a priority, a goal that coincided with his vision expressed here a year ago of eventually ridding the world of nuclear weapons.

Even as the two presidents hailed the treaty, however, they found no common ground on American plans to build an antimissile shield in Europe to counter any Iranian threat. Mr. Obama refused Russian demands to include limits on missile defense in the treaty, nearly scuttling the agreement. In the days leading up to the ceremony here, Russian officials alternately claimed the agreement would bind the program or complained that it did not and threatened to withdraw if it went forward.

The treaty, if ratified by lawmakers in both countries, would require each country to deploy no more than 1,550 strategic warheads, down from 2,200 allowed in the Treaty of Moscow signed by President George W. Bush in 2002. Each would be limited to 800 total land-, air- and sea-based launchers — 700 of which can be deployed at any given time — down from 1,600 permitted under the Strategic Arms Reduction Treaty of 1991, or Start.

Because of counting rules and unilateral reductions over the years, neither country would have to actually eliminate large numbers of weapons to meet the new limits. Moreover, the treaty does not apply to whole categories of weapons, including thousands of strategic warheads held in reserve and tactical warheads, some of which are still stationed in Europe.

But the treaty would re-establish an inspection regime that lapsed along with Start last December and bring the two countries back into a legal framework after years of tension. Moreover, both sides hope to use it as a foundation for a new round of negotiations that could lead to much deeper reductions that will cover weapons like stored or tactical warheads.

The first task for Mr. Obama after returning to Washington will be persuading the Senate to ratify the new treaty, and advisers planned to head to Capitol Hill on Thursday, even before his return, to brief Senate staff members.

Ratification requires a two-thirds vote, or 67 senators, meaning the president needs at least eight Republicans. The White House is counting on the support of Senator Richard G. Lugar of Indiana, the senior Republican on the Foreign Relations Committee and one of his party’s most respected voices on international affairs, to clear the way.

But it could still have to contend with skeptics like Senator Jon Kyl of Arizona, the Republican whip, who have expressed concern about limiting American defenses. And the polarized politics of Washington heading into a midterm election are volatile, meaning a vote could be delayed until after the election, which would further put off other elements of Mr. Obama’s antinuclear agenda, such as consideration of the Comprehensive Test Ban Treaty.

The White House wants a vote by the end of the year, and Robert Gibbs, the president’s press secretary, reminded reporters on Air Force One during the flight here that past arms control treaties have received near-unanimous votes. “We are hopeful that reducing the threat of nuclear weapons remains a priority for both parties,” he said.

But what he did not note is that the Senate has also rejected an arms control agreement in recent times, refusing to ratify the test ban treaty when it was originally brought up in 1999. Moreover, it took three years in the 1990s to ratify the first Start follow-up treaty, known as Start 2, which never went into force because of a dispute over Russian conditions attached during its own ratification process.

Mr. Obama hopes to use the trust built during the treaty negotiations to leverage more cooperation from Moscow on other issues, most notably pressuring Iran to give up its nuclear program.

Speaking after signing the treaty with Mr. Medvedev, Mr. Obama said the United States and Russia were “part of a coalition of nations insisting that the Islamic Republic of Iran face consequences, because they have continually failed to meet their obligations” under international rules governing the use of nuclear materials.

“Those nations that refuse to meet their obligations will be isolated, and denied the opportunity that comes with international integration,” he said. Iran maintains its nuclear program is for civilian purposes, but the United States and its western allies suspect Tehran wants to build a nuclear weapon.

Warmer relations with the Kremlin worry American allies in Central and Eastern Europe, which were already concerned that Mr. Obama’s decision last year to scrap Mr. Bush’s missile defense plan in favor of a reformulated architecture was seen as a concession to Moscow.

Hoping to soothe those concerns, Mr. Obama plans to have dinner Thursday night in Prague with 11 leaders from the region, including the presidents or prime ministers of Bulgaria, Croatia, the Czech Republic, Estonia, Hungary, Latvia, Lithuania, Poland, Romania, Slovakia and Slovenia.

Similarly, Mr. Obama made sure before leaving Washington to speak by phone with President Mikheil Saakashvili of Georgia to reassure him of American support. He will meet separately with Czech leaders on Friday morning before returning to Washington.

Alan Cowell contributed reporting from Paris, and Dan Bilefsky from Prague.

9 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Spre ce vor merge tinerii Republicii Moldova: spre naţionalism, spre liberalism sau spre „comsomolism”?

Comsomolistul naţionalist

Dan Dungaciu

„Aduceţi tinerii la noi, ca să nu devină cumva liberali sau naţionalişti. Să vină aici ca să-i salvam!” (Vladimir Voronin)

Cine a urmărit lucrările Congresului al V-lea al „comsomoliştilor moldoveni”, asociaţi în Uniunea Tineretului Leninist, respectiv aripa tânără a PCRM – întâlnire desfăşurată sub înaltul patronaj al lui Vladimir Voronin -, a trăit impresia unor scene suprarealiste. În ritmurile celebrei Internaţionale Comuniste, interpretată pătimaş în limba rusă de către participanţi, tineretul comsomolisto-voroninist a ascultat cuvintele înălţătoare ale liderilor PCRM. Tot în „limba de stat” a Federaţiei Ruse, tinerilor cu tricouri roşii li s-a prezentat un veritabil proiect prin care „tânăra gardă” să se „salveze” şi împlinească cu adevărat, dar nu în interiorul unui proiect comunist internaţionalist – aşa cum i s-ar fi cerut cu vreo 90 de ani în urmă -, ci în unul local şi bine precizat: „proiectul moldovenesc”.

De la „Concepţie…” la „Proiectul moldovenesc”

Paradoxul este numai aparent. În realitate, PCRM nu mai este de ceva vreme purtătorul idealurilor comuniste şi internaţionaliste de odinioară, ci vehiculul unui discurs vechi, turnat însă după 1991 în cadre noi. Iar ideea axială a proiectului poartă un singur nume: „naţionalism moldovenesc” (de extracţie sovietică). Acesta este tabloul real al dezbaterii politico-identitare la care asistăm în stânga Prutului. În realitate, întregul proiect moldovenist inventat în 1924 (după cum demonstrează şi recenta lucrare a lui Gheorghe Cojocaru, „Cominternul şi originile moldovenismului”) funcţionează astăzi pe scenariul unui proiect naţionalist derulat şi urmat cu perseverenţă. Citit atent, acesta a fost elementul cel mai consecvent din proiectul politic al comuniştilor strânşi în jurul lui V. Voronin. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Cine îşi mai aminteşte de proiectul legii numit „Concepţia politicii naţionale de stat a RM”, publicat pe 25 iulie 2003, în oficiosul guvernamental „Moldova Suverană”? Era un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin, care avea o evidentă legătură cu „Dicţionarul moldovenesc-românesc” al lui V. Stati, lansat la Chişinău, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernământ, „Comunistul”. Ideea de bază a textului, după care respectiva „Concepţie” lupta împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – era un veritabil sofism şi ea a fost denunţată ca atare: căci „Concepţia” lui Voronin de ieri – precum şi „Proiectul moldovenesc” de azi – îşi propunea, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie etc. reprezentând, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se baza. Pentru autorii „Concepţiei” de ieri şi a „proiectului moldovenesc” de azi, a fi „naţionalist moldovean” nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent! Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici. Această confuzie gravă persistă încă nu doar în societate, dar şi la nivelul percepţiilor politicienilor şi experţilor – inclusiv cei occidentali – faţă de evoluţiile din RM.

Naţionalismul bun şi naţionalismul rău

În realitate, disputele identitare la care asistăm în stânga Prutului sunt, aşa cum sugeram, continuarea unei confruntări mai vechi, deocamdată neostoite. Cum şi când se va epuiza această confruntare, vom vedea. Dar dificultăţile unui „proiect moldovenesc” de genul celui propus în laboratoarele PCRM-ului rămân greu de surmontat, în ciuda aparatului propagandistic pus în mişcare. Vom convoca aici opiniile a doi reputaţi cercetători occidentali ai zonei care nu pot fi în niciun caz acuzaţi de „naţionalism românesc” şi al căror avertisment nu poate fi ignorat. „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi din republicile autonome. În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală, erau creaţii artificiale (subl. n.). Naţiunea moldovenească fusese inventată de ruşi pentru a preveni (re)naşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană” (Wim van Meurs). Iar Charles King pune punctul pe „i”: „Ideea că moldovenii sunt o naţiune distinctă, în sensul obişnuit al cuvântului, e problematică astăzi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar dacă a fost numită mult timp moldovenească de locuitorii din zonele rurale şi este în continuare numită astfel în Constituţia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorată a istoriei mai largi a latinităţii răsăritene, regiune ce se întinde de la pădurile Transilvaniei şi dealurile Bucovinei, în nord, până la Câmpia Dunării şi Marea Neagră, în sud, şi până la dealurile rotunde şi stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, au aparţinut României Mari apărute după primul război mondial şi distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state „româneşti” în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice – unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci”.

În ciuda acestor dificultăţi, „proiectul moldovenesc” insistă să îşi aroge, fie şi tacit, discursul moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de… 650 de ani, asumându-şi nonşalant şi, nu o dată, ridicol, istoria întregii Moldove medievale. Asta, cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) şi istoric (capitala, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moştenirea etnosimbolică a unui teritoriu – Moldova medievală – constitutiv al Vechiului Regat şi, ulterior, al României Mari.

Bătălia identitară şi alegerile anticipate

Astăzi, eventualele alegeri anticipate vor readuce pe scenă (şi) această confruntare, cu atât mai mult cu cât Bucureştiul devine acum o miză publică eliberată şi tot mai importantă. Confruntarea dintre cele două proiecte identitare este reală şi concretă, mai ales în ochii celor care vor să le privească maniheist şi exclusivist. Sub simbolistica generală a plasării geopolitice între Est şi Vest, se ascunde, de cele mai multe ori, raportarea la proiectul identitar românesc, chiar dacă nu toţi actorii politici sunt dispuşi să recunoască asta. Este o dimensiune esenţială în perceperea corectă a realităţilor din stânga Prutului şi care desluşeşte multe evoluţii aparent obscure de pe scena politică de la Chişinău.

– publicat în Timpul, Chişinău, pe 2 aprilie a.c.

9 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

08/apr/2010 De astăzi, „Dilema veche” apare în haine noi! – promo TV

8 aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, video | | 2 comentarii

08/apr/2010 La Praga, azi, va fi semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară

 

În fine, se întâmplă! La Praga, azi, este semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară 

EURAST

Barack Obama şi Dimitri Medvedev – preşedinţii Statelor Unite şi Rusiei – urmează să semneze azi la Praga noul tratat de reducere a arsenalelor nucleare. Evenimentul de astăzi este considerat unul istoric, chiar dacă negocierea a fost mai anevoioasă decât estimau majoritatea experţilor (iniţial, semnarea era prevăzută pentru finalul anului 2009).

Noul acord înlocuieşte tratatul START, semnat în perioada ce a urmat sfârşitului războiului rece, şi va fi parafat într-una din sălile castelului din Praga care este şi sediul preşedinţiei Cehiei. Dmitri Medvedev a sosit aseară în capitala Cehiei, iar Barack Obama este aşteptat să aterizeze la Praga în cursul dimineţii de astăzi.

La ceremonie sunt invitaţi mai mulţi şefi de stat sau de guvern.

8 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

08/apr/2010 Un an de la protestele tineretului din Republica Moldova

Un an de la protestele tineretului din 6-7 aprilie

– interviu RFE/RL –

06.04.2010

Valentina Ursu în dialog cu ministrul justiţiei, Alexandru Tănase şi cu Igor Dodon, deputat comunist, despre împrejurările care au condus la protestele post-electorale şi reprimarea lor de către guvernarea comunistă.

A trecut un an de la alegerile din 5 aprilie, dar pulsul tensiunilor politice de la Chişinău e la fel de intens si pana astazi. Acum un an la 6 aprilie 2009 erau declanşate acţiunile de protest in Piaţa MAN din Chisinau, ziua când Comisia Electorală Centrală încă nu încheiase numărarea voturilor şi nu anunţase rezultatele finale ale alegerilor, iar observatorii internaţionali din partea OSCE, ai Consiliului Europei etc. încă nu-şi anunţaseră concluziile pe marginea scrutinului parlamentar. Evenimentele de acum un an privite în toată complexitatea lor, impreuna cu fostul deputat PLDM Alexandru Tanase, Ministrul Justitiei, si cu fostul vicepremier Igor Dodon, deputat comunist.

După anuntarea primelor rezultate oficiale de către Comisia Electorală Centrală, conform cărora Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a obţinut pentru a treia oară consecutiv majoritatea în Parlament, reprezentanţi ai societăţii civile—Asociaţia Obştească „Hyde Park” şi Think Moldova— au declarat ziua de 6 aprilie drept „Ziuă Naţională de Doliu” şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în PMAN. Vestea despre demonstraţie s-a răspândit rapid, adunând circa 15 mii de participanţi in centrul Chisinaului. Tinerii au scandat sloganuri ca „Alegeri repetate”, „Jos dictatura” sau „Nu fraudării alegerilor”, iar protestele s-au desfăşurat fără incidente in acea zi de 6 aprilie.

Europa Liberă: În ce proporţii a fost totusi fraudat scrutinul din anul trecut din 5 aprilie?

Alexandru Tanase: Eu cred ca ar fi mai exact sa vorbim, mai intai de toate, despre atmosfera in care au avut loc aceste alegeri, atmosfera in care a existat Republica Moldova pana la data de 5 aprilie 2009. Este foarte greu sa nu cad de acord ca modul cum s-au desfasurat alegerile, modul cum au fost stabilite regulile de joc, cum au fost utilizate resursele administrative, in mod absolut clar indica că nu au fost alegeri libere si corecte.

Alexandru Tănase

Daca ar fi sa ne referim la partea tehnica, ne amintim cum totii acea incurcatura care a avut loc ca rezultat al modului cum au fost intocmite listele electorale, unde apareau 2 persoane concomitent, unde persoanele erau mutate de la o adresa la alta, în unele liste au aparut persoane decedate. Toate aceste elemente, cumulate la un loc, sigur ca ne indica că acele alegeri din 5 aprilie nu au fost unele libere si corecte, şi rezultatul lor a fost manipulat.

Europa Liberă: Dar PCRM si pana astazi continua sa sustina ca totusi acel scrutin a fost liber si corect, asa e domnule Dodon?

Igor Dodon: In primul rand, foarte corect ati mentionat „pe cat de mult au fost fraudate alegere”, deoarece, daca sa ne aducem aminte, tragicele evenimente din 7 aprilie au fost conditionate anume de declaratiile liderilor opozitiei de pe atunci, ca alegerile au fost fraudate. Vreau sa mentionez ca alegerile din 5 aprilie au fost calificate drept libere si independente şi conform standartelor internationale de toate organizaţiile internationale, atat din est cat si din vest. Sa spui ca au fost fraudate si sa nu vii nici cu un exemplu concret? Deoarece suntem la un an, si pana acum n-au fost prezentate dovezi ca au fost fraudate alegerile – doar declaratii. În opinia noastra, alegerile din 5 aprilie n-au fost fraudate.

Europa Liberă: Domnule Tanase, există aceste argumente? Totusi ati ajuns in instanţe de judecată cu acele fraude electorale? Se examinează anumite cazuri?

Alexandru Tanase: Aceste argumente există. Noi am depus chiar in acea perioadă toate contestatiile respective si la CEC si la Curtea de Apel. Dar va amintiti foarte bine cum se luau deciziile pe atunci, inclusiv si in instantele de judecata. Din pacate lipsa unor mecanisme independente si eficiente a condus acolo unde a condus: Curtea Constitutională a validat rezultatele acelor alegeri. Dupa validarea rezultatelor de catre Curtea Constitutionala au ramas inchise toate caile judiciare de a mai proba ceva. Am inteles ca exista o serie de sesizari la Procuratura Generală, din cate am inteles din declaratiile facute la o emisiune televizată, acele incalcari care au avut loc in alegerile din 5 aprilie ar fi în proces de investigatie. As prefera sa asteptam rezultatul investigatiilor şi mai apoi sa venim cu anumite comentarii.

Europa Liberă: Domnule Dodon, vreau sa va intreb pe dumneavoastră, cum au pierdut comunistii niste alegeri aproape corecte, aşa cum le spuneţi dumneavoastră?

Igor Dodon: La alegerile din 5 aprilie, dumneavoastră ati mentionat din start, a fost a 3-a victorie consecutiva a Partidului Comunistilor in Republica Moldova. S-au obţinut 60 de mandate, aşa ca nu putem vorbi despre o pierdere.

Igor Dodon alături de Vladimir Voronin

 
Europa Liberă: Dar cu cel 60 de mandate PCRM nu ati putut alege presedintele tarii.

Igor Dodon: De aceea ca s-a procedat democratic. De aceea ca nu s-au modificat legi, de aceea ca nu s-a incercat modificarea constitutiei, ceea ce face acum guvernarea liberal-democrată. Comunistii, care tot timpul au fost invinuiti ca nu sunt democrati, au fost acei care au respectat intocmai Constitutia, comparativ cu cei care sunt acum la guvernare. Comunistii nu au incercat atunci, cu toate parghiile, sa se mentina la putere.

Acum asistam la o situatie viceversa: guvernarea liberal-democrata face tot posibilul, prin toate parghiile, prin incalcarea Constitutiei sa se mentina la guvernare. Este o diferenţa absolut evidenta. Si mai este inca o intrebare: va fi oare in stare guvernarea liberal-democrată, la fel ca si partidul comunistilor, vorbim de alegerile din 29 iulie, in momentul cand vor trebui sa plece, va fi posibil ca ei sa procedeze la fel cum au procedat comunistii in septembrie-august anul trecut? Cred ca nu, si lucrul asta se vede evident.

Europa Liberă: Cred ca va raspunde domnul Tănase.

Igor Dodon: Domnul Tănase pentru toată guvernarea, nu ştiu, dar poftim…

Alexandru Tanase: Eu cred ca e mult prea devreme sa discutam despre plecarea de la putere. Din alt punct de vedere, nu vad niciun element care ar indica că guvernarea actuala ar incerca sa modifice regulile de joc pentru a se avantaja. Dacă urmarim atent ceea ce s-a intamplat, si ultimele evolutii in procesul de reforma constitutionala, s-a renuntat definitiv la acea idee, care a fost lansata de presedintele Parlamentului, domnul Ghimpu, de a modifica Constitutia in sensul prelungirii mandatului actualului Parlament.

Igor Dodon: Doar dupa ce au intervenit structurile europene.

Alexandru Tanase
: Domnule Dodon, dumneavoastră sunteţi o persoana atenta la viaţa politica si cunoasteti foarte bine si poziţiile mele chiar din momentul din care au fost lansate.

Igor Dodon: Domnule Tanase, de aceea si am mentionat că dvs nu puteti vorbi din numele intregii Alianţe.

Alexandru Tanase
: Şi formatiunea din care fac parte, noi am fost sceptici vis-a-vis de incercarile de a prelungi mandatul unui organ sau, fie ca este vorba de Parlament sau de presedinte, prin referendumuri. Dar, la ora actuala, necesitatea reformei constitutionale o intelege si PCRM. Este o problema de viziune. PCRM are un proiect propriu, AIE a venit cu un alt proiect, asta inseamna ca puterea si opoziţia au un subiect de discutie pentru a indentifica o formula acceptabila pentru aceasta tara.

Europa Liberă: Domnule Dodon, domnule Tanase, daca cineva voia sa opreasca vandalismul din 7 aprilie, îl oprea?

Alexandru Tanase: Inainte de a raspunde la aceasta intrebare, eu cred ca toata aceasta situatie pe care o urmarim noi pe parcursul ultimei saptamani, cu aceste dezvaluiri, cu toate aceste reactii justificate, vreau sa fac o mica precizare: Eu cred ca nu este corect de a acuza intreaga politie, intregul corp de politisti, de acele atrocităţi care au fost comise la 7 aprilie. Sa nu uitam ca in 1992, cand a fost conflictul de pe Nistru, cei care au aparat independenţa acestei tari cu arma in mana au fost poliţiştii. Riscam sa cultivam un soi de neincredere faţă de politie, care va avea consecinţe mult mai grave.

De asta, cand analizam evenimentele din 7 aprilie, ar fi bine sa facem anumite precizari, că „unii dintre ei” sau „anume cei care au fost prezentaţi la TV”, „foştii”, „fostul comisar Gumeniţă”, dar sa nu generalizam. Acum sigur că toate persoanele care au comis aceste ilegalitati, toate pana la una, fara nicio exceptie, trebuie sa fie trimise in faţa instanţei de judecată. Alta formula si alta solutie de reparatie morala pentru ceea ce s-a intamplat, pentru tinerii care au fost torturaţi, nu există. Din informatiile de care dispun la ora actuală, in cadrul Procuraturii generale se investigheaza mai multe actiuni de urmarire penala, care urmeaza sa se finalizeze cu dosare penale care vor ajunge in faţa instanţei de judecată.

Europa Liberă: Domnule Dodon, sunteti de acord ca protestele si violentele din Moldova, de dupa 5 aprilie au reflectat lipsa de incredere publica in procesul electoral?

Igor Dodon: Sunt cateva elemente importante. Ceea ce observam noi, acum se schimba accentele. Se investighează mai mult ceea ce s-a intamplat dupa data de 8 dmineaţa, noaptea si mai departe, maltratarile care au avut loc in comisariatele de politie. Din start vreau sa mentionez ca noi suntem pentru aceea ca cei care se fac vinovaţi de aceste maltratari sa fie trasi la raspundere. Ma bucur ca domnul Tanase are o viziune diferita fata de unii lideri ai AIE, care mai nu spun că toti politistii din Republica Moldova trebuie trasi la raspundere. Categoric nu, pentru ca ura respectiva care se cultiva acum intens, in randurile tineretului, in randurile unei noi generaţii, ne va costa foarte mult in ceva timp.

Doi la mana, de ce nu se investigheaza ceea ce s-a investigat pana la 7 aprilie? Totusi cine a scos copiii in strada? Sub ce lozinci? Cine au fost provocatorii? Credeti-mă, eu personal ca şi orice cetatean al Republicii Moldova îşi doreşte foarte mult sa afle care este adevarul. De ce, dupa 7-8 luni de guvernare liberal-democrată, care a promis că va veni cu dovezi clare, nu doar despre maltratari si despre provocatori, noi suntem astazi la un an de zile si nu avem detalii.

Europa Liberă: Domnule Tanase, vom cunoaste si provocatorii acelor tragice evenimente din aprilie 2009?

Alexandru Tanase: Aici sunt absolut de acord cu cele ce spune domnul Dodon, deoarece si eu, cand am fost audiat la Procuratura, am formulat aceeasi intrebare procurorilor: unde sunt acele elemente criminale care, de fapt, au inceput si au condus aceste vandalizari. Deoarece toti cei care au vazut ce s-a intamplat in piaţa, au vazut diferenţa foarte clara, intre copii care erau studenti si au venit sa-si expuna paşnic punctul de vedere, si acele elemente interlope care au ajuns acolo si care de fapt au provocat situaţia aceasta dramatica. Din cate cunosc eu, la Procuratura exista mai multe date, mai multe probe, despre aceste persoane. Probabil din interes de a nu prejudicia urmarirea penala, procuratura nu face careva declaratii si nu vine careva detalii suplimentare in acest sens.

Igor Dodon: In cazul acesta, de ce se dă din start calificativul ca aceste provocari au fost organizate de comunisti? Si lucrul ăsta-l declara chiar si lideri ai partidelor, inclusiv al dumneavoastră, neavând probe, neavand detalii, pe ce baza se vine cu aşa declaratii? Au fost provocatori, si lucrul acesta l-a vazut cu totii, au fost provocatori in piaţă. Dar intrebarea este alta, de ce la orele 12-1 noaptea, cand spiritile s-au linistit, ce cautau copiii ăia in Piaţa Marii Adunari Nationale si faceau rugul in centrul pieţei?

Alexandru Tanase: Vedeti, domnule Dodon, in piaţa erau de fapt cateva zeci de tineri, care, de fapt, nu au fost ei cei care au distrus.

Europa Liberă: In cele din urma, sunt gata autoritatile, dar si opoziţia, sa inteleaga corect lectiile evenimentelor de dupa alegerile din 5 aprilie?


Alexandru Tanase
: Noi suntem obligaţi sa facem o concluzie, in caz contrar asa ceva se mai poate intampla. Cred ca ar fi necesar sa avem o analiza nu doar prin prisma normelor penale sau procedural penale, dar este necesar sa fie implicati si sociologii, si politologii, analişti de diferite profiluri, ca sa poata da un diagnostic complec: ce s-a intamplat si care au fost radacinile acestui protest, pe langa cele vizibile, care se afla la suprafaţă. Avand un asemenea tablou, noi am putea sa gestionam mersul treburilor publice intr-o asemenea maniera ca sa nu se mai repete asemenea situatii.

Igor Dodon
: PCRM a fost gata, pe data de 7 aprilie, dar nu si-a scos in piaţă sustinatorii comunistilor, chiar daca au fost doritori si chiar foarte multi. Pe data de 29 iulie, dupa ce am obstinut mai putine mandate, comunistii nu au venit cu un apel catre intreaga societate, ca au fost fraudate alegerile si sa scoata in piaţă sute de mii de persoane, cu toate ca am putut sa facem acest lucru, ceea ce demonstrează ca PCRM este gata de a merge pe cale democrată.

Europa Libera. Multumim. Invitaii Europei Libere au fost Alexandru Tanase, Ministrul Justitiei si Igor Dodon, deputat PCRM.

8 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , | Lasă un comentariu

07/apr/2010 De joi, 8 aprilie a.c., „Dilema veche” se relansează!

… cu pagini mai multe, cu rubrici mai multe, cu tema fiecărui număr într-un dosar separat, pe hârtie de altă culoare! Şi, în plus, cu un DVD de colecţie în fiecare săptămână! În curând, aflăm, o să apară spoturile de reclamă TV.  Deocamdată atât – dar va urma!

7 aprilie 2010 Posted by | Intelo | | Lasă un comentariu

07/apr/2010 O carte anume zguduie intelighenţia română! Despre „memoriile” lui Adrian Marino

Marino, autoportret pe fondul epocii

 Liviu Antonesei

La apariţia unor extrase în Evenimentul Zilei, memoriile lui Adrian Marino au fost întîmpinate cu un val de proteste şi critici. De peste o lună, cartea a apărut, dar receptarea continuă să fie cel puţin ciudată. În vreme ce majoritatea revistelor culturale o trec sub tăcere, cîteva publicaţii – Mozaic din Craiova, Observator Cultural şi foarte recent Verso din Cluj – i-au dedicat ediţii speciale. Textul de mai jos, apărut mai întîi în numărul special al revistei Verso, coordonat de Ştefan Borbely, unul din cei mai străluciţi urmaşi ai cărturarului dispărut acum cinci ani, se ocupă mai ales de respingerea obiecţiilor făcute memoriilor la declanşarea scandalului. Însă, cu siguranţă, el nu poate surprinde în întregime importanţa acestor memorii, aşa că voi reveni cu alte prilejuri asupra unor aspecte lăsate acum pe dinafară.


O excelentă strategie editorială

Dacă scriam textul acesta acum două-trei săptămîni, după cum suna „somaţia” lui Ştefan Borbely, cu totul altfel ar fi arătat. Desigur, tot de personalitatea complicată a regretatului Adrian Marino m-aş fi ocupat, tot un portret aş fi fost tentat să închipui, însă de bună seamă că în alt mod. Ce s-a petrecut între timp, ce anume mi-a schimbat maniera de abordare? Mai întîi, a apărut „scandalul” legat de memoriile regretatului Adrian Marino, apoi au apărut şi memoriile ca atare, sub titlul Viaţa unui om singur. Am citit zeci, în momentul „scandalului”, sute de articole, postări şi comentarii pe bloguri şi reacţii ofuscate. Sigur, trebuie să recunosc că editura Polirom a aplicat o excelentă strategie de marketing. A „scăpat” către presă, înaintea lansării cărţii, scurte fragmente elocvente din carte, iar comentatorii şi unele dintre „personaje” s-au repezit ca nişte ulii să facă praf cartea, însă cumva preventiv, înainte ca volumul să apară în întregul său! De ce s-a întîmplat aşa, de unde această reacţie mai degrabă de natură „sanitară” decît literară? Din mai multe „motive” – Adrian Marino ar fi procedat precum Procopius din Cesareea, scriindu-şi memoriile cu altă cerneală; Marino ar fi fost laş nepublicîndu-şi cartea în timpul vieţii, ci la un interval de cinci ani de la petrecerea sa dintre noi; memoriile sînt subiective, iar intenţia lor este un fel de „răzbunare” postumă; în fine, prin scrierea sa, autorul lezează, cutremură soclurile statuilor „marilor valori” ale culturii româneşti contemporane. Nici o problemă, nimeni nu citise încă volumul, unii nu citiseră nici măcar extrasele din presă, dar toţi s-au repezit să-l execute, dorind parcă să confirme una din judecăţile memorialistului, pe cea privind tradiţia culturii după ureche la intelectualii români, şi nu neapărat dintre cei mai puţini înzestraţi! Editura a aruncat nada, iar „peştii” au înghiţit pe nemestecate! Am respins în momentul „scandalului”, răspunzînd sumar la ancheta despre literatura memorialistică a unei reviste cultuale, majoritatea acuzelor, bizuindu-mă pe ceea ce ştiam despre Adrian Marino în general, din cărţile sale şi din puţinele întîlniri de care m-am bucurat, pe o veche şi grăbită răsfoire a manuscrisului cărţii şi, desigur, pe argumentele „bunului simţ”, pe care, ca şi Descartes, nu doar că nu-l dispreţuiesc, dar l-aş dori democratic împărţit la toată lumea. Acum, însă volumul a apărut, l-am citit, l-am citit cu pasiune, aproape fără să-l las din mînă, iar argumentele pentru respingerea acuzaţiilor, deşi cam aceleaşi, au acum un sprijin puternic în textul integral al cărţii, capătă, cred, ceva mai multă temeinicie.

Cu cartea pe masă

Acum, de cîteva săptămîni avem însă cartea la îndemînă. O carte mare, în toate sensurile cuvîntului, începînd cu dimensiunea sa fizică – peste cinci sute de pagini, în format generos. Şi cum îi stă bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactată şi tipărită. A existat o primă versiune a cărţii, redactată în 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea însă în 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrată şi „adusă la zi”, pînă în anii 1999-2000, cînd a procedat la refacere. Aşa cum mărturiseşte autorul, „în prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”, or intenţia sa era „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Deşi regret renunţarea la „anecdotic”, pentru că şi mie îmi place bîrfa!, trebuie să recunosc că versiunea definitivă se mulează excelent pe intenţia auctorială. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice şi culturale, de natură personală şi/sau contextuală, sînt bine surprinse în întreaga lor complexitate. Pentru că, în cele din urmă, avem de-a face cu o autobiografie, dar şi cu o radiografie, a epocii pe care a trăit-o „personajul”, cu convulsiile şi bătăliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formulă banalizată prin uz, cu „luminile şi umbrele” acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul „în peisaj”, un peisaj surprins uneori pînă la nivelul detaliului semnificativ. S-a spus despre autorul acestor memorii că a fi fost un om nu doar foarte orgolios, ci şi cu puternice accente de mania grandorii, chiar şi eu aveam oarecum această impresie. La sfîrşitul lecturii, cititorul de bună credinţă va constata că orgoliul nu era chiar nemotivat – nici nu realizezi mare lucru într-o viaţă fără un strop de orgoliu care te îndeamnă, vorba lui Noica, să ieşi din „statistică” –, dar că acuzaţiile de grandomanie sînt totuşi exagerate. Marino nu este foarte amabil cu contextul, cu ceilalţi, e adevărat, deşi e mult mai nuanţat în judecăţile sale decît au lăsat să se înţeleagă excerptele publicate înainte de apariţia cărţii, dar nu este exagerat de amabil nici cu el însuşi. Există multă „critică” în aceste memorii, dar nici cu „autocritica” nu se fac ele de rîs! Autoportretul „en pied” ne oferă un Marino mai degrabă însingurat decît sociabil, cu o viaţă mai plină de suferinţă şi durere decît de imense bucurii, viaţă petrecută într-un mediu măcar perceput ca ostil, un om care a adoptat o conduită stoică pentru a-şi face mai lesnicioasă trecerea prin lume. A fost o opţiune corectă, dacă ne gîndim la împrejurările exterioare în care şi-a petrecut cei peste şaizeci de ani radiografiaţi în volum, din miezul epocii interbelice la primul deceniu al tranziţiei noastre cea de toate zilele. Şi a fost o opţiune, nu o caracteristică structurală. Structural, probabil, Marino a fost mai degrabă un optimist şi un entuziast al faptei, o natură prometeică – ceva, de altfel, a rămas acolo înăuntru, sub pojghiţa stoicismului asumat, altfel nu ar fi lăsat atîtea urme puternice ale trecerii sale prin lume. Dar să luăm acuzele pe rînd, că-mi stau pe suflet, deşi le-am mai refutat pe scurt o dată!

Un Procopius din Cesareea?!

Adrian Marino, un Procopius? Ca să fiu sincer, se cam sparie gîndul. Mai întîi, memorialistul nu se ocupă de puterea politică, pe care s-o fi lăudat în scrierile publicate în viaţă, pentru a o critica într-o operă postumă, ci mai ales de lumea scriitoricească şi intelectuală românească în general de după război, cu sonde şi în perioada imediat anterioară, eventual (şi) de relaţiile acesteia cu puterea politică din vremea comunismului. Şi, trebuie să o recunoaştem, această lume nu iese chiar atît de bine, ba chiar nu iese bine deloc! Dar aceasta poate fi vina memorialistului? A fost lumea intelectuală aborigenă impecabilă, era ea alcătuită numai din cavaleri-fără-pată-şi-prihană, eroi şi eroi-martiri? Să fim serioşi. În al doilea rînd, aproape nimic din ceea ce scrie Marino despre confraţii săi nu este cu adevărat nou. Cam toate întîmplările relatate, cam toate judecăţile sale au mai fost făcute, fie în scris, să ne gîndim de pildă la Pro Europa sau o sumedenie de articole, fie în interviuri sau discuţii nu întotdeauna private. A susţinut vreodată Marino, ante mortem ca să spun aşa, că George Călinescu a fost fără păcat sau că unii dintre contemporanii noştri, de la Eugen Simion şi Manolescu la Patapievici şi Dinescu, ar fi meritat statui încă din timpul vieţii? Eu nu-mi amintesc aşa ceva, îmi amintesc însă să fi citit destule reţineri faţă de aceste personaje ale vieţii publice, sau de altele, încă de pe cînd Marino mai era printre noi. Ceea ce e nou cu adevărat este faptul că aici aceste evenimente şi judecăţi sînt puse laolaltă şi, de bună seamă, că efectul de întreg îşi spune cuvîntul! Micile peisaje şi portrete alcătuiesc acum un fel de frescă. Dacă aceasta nu este exclusiv măgulitoare, mă tem că nu e vina pictorului, oricum nu doar vina lui! De altfel, ca să fim drepţi, autorul este mult mai nuanţat decît lasă să vadă extrasele apărute şi comentariile excesiv de temperamentale ale celor ce s-au socotit lezaţi şi ale comilitonilor şi chiar fanilor acestora.

Memorii şi postume şi grăbite!

Memoriile au apărut postum. Da, chiar aşa este! Oricît mă frămînt însă nu reuşesc însă să înţeleg sensul reproşului! E totuşi un obicei vechi acesta, ca memoriile să apară postum. Cei mai mulţi autori, din istoria genului, procedează aidoma. Cei care încalcă regula o fac fie din dorinţă de epatare, fie pentru că au de justificat, mai mult în faţa contemporanilor decît a istoriei, anumite gesturi, comportamente, acţiuni. De ce nu au apărut la 50 de ani, nu la 5, de la dispariţia autorului? Şi acesta este un reproş repetat pînă la saţietate. Eu nu ştiu de ce, a fost opţiunea autorului şi din cîte ştiu eu un autor încă mai este suveran asupra operelor sale. În acelaşi timp, sînt foarte bucuros că lucrurile stau astfel. Dacă autorul ar fi lăsat „cu limbă de moarte” termenul de 50 de ani, nici eu, nici comentatorii iritaţi de astăzi n-ar mai fi avut prilejul să le citească, iar comentatorii cu pricina chiar să le comenteze – înainte de a le fi citit! Şi nici măcar nu ştim dacă lumea va mai exista peste jumătate de secol, iar dacă va exista, oricum nu va mai fi lumea noastră. Cum nu putem şti dacă memoria va mai juca vreun rol – sau acelaşi rol – în existenţa speciei noastre. Mie, intervalul de cinci ani mi se pare, totuşi, rezonabil. Pe de o parte, unele lucruri se mai aşează într-un asemenea interval, pe de alta, e destulă vreme ca să vedem dacă măcar unele dintre judecăţile memorialistului se verifică, deci dacă unele „fapte şi întîmplări” – ca să nu mai vorbim şi de „oameni”! – continuă în direcţia pe care acesta a crezut c-o întrevede. Şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori Marino a avut dreptate, deşi nu a evaluat cu toată informaţia la îndemînă, deşi a avut la dispoziţie mult mai puţină informaţie decît avem noi acum, după cinci ani! Şi nu mă refer doar la informaţia intervenită în acest interval, ci şi la multă informaţie din vremea vieţii sale, care atunci nu era disponibilă.

Subiectivitatea, ah, subiectivitatea!

Memoriile sînt subiective! Grozave vorbe! Dar cum, pentru Dumnezeu, ar fi putut fi, pot fi în general, nişte memorii?! Memorialistul este subiect, iar personajele din lumea evocată sînt, la rîndul lor, tot subiecţi. Ce ar putea să iasă din întîlnirea atîtor subiectivităţii? Un reportaj, deşi nici acestea nu sunt, nu pot fi obiective!, o fotografie, un film documentar? Încă o dată, nimic din ceea ce produce un subiect nu poate fi obiectiv, nici măcar ştiinţa exactă!, cum ar putea fi nişte memorii? Acestea îşi asumă din start subiectivitatea, nici măcar nu încearcă s-o travestească în obiectivitate, pentru că pur şi simplu nu se poate! Putem vorbi despre obiectivitate în cazul unui autor de memorii doar în sensul acela, ceva mai complicat relevat de Eugene Ionescu: „să fii obiectiv înseamnă să fii intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi”. Minte autorul? Se minte? N-am avut senzaţia asta pe parcursul lecturii. Faptele sînt la îndemîna tuturor şi se pot verifica. Interpretările şi judecăţile sînt însă la dispoziţia autorului, că din acest motiv este el autorul, nu altcineva. El se poate şi înşela? De bună seamă! Opusul adevărului nu este doar minciuna, aceasta este o dimensiune etică. Dar există şi una legată de limitele cunoaşterii, care ne pot conduce la eroare, la greşeală. Acolo unde se înşeală, cred că sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să propunem îndreptări, interpretări şi judecăţi mai bune, nu insulte adresate unui om care nu se mai poate apăra. Cît despre „răzbunare”… Ce-ar fi avut de răzbunat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români post-belici, unul dintre puţinii cărturari, care deşi a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste şi prin purgatoriul domiciliului forţat, prin nenumărate alte forme de ostracizare, a avut puterea să acceadă la oaece recunoaştere internaţională? Şi asta deşi, ca şi lui Noica, i-a fost închisă brutal în nas poarta Universităţii. Sigur că Marino a avut o percepţie acută a nedreptăţilor ce i s-au făcut, sigur că n-a putut privi impasibil nici decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, nici transformarea slugilor în boieri şi toate celelalte, dar e în firea oamenilor, a tuturor oamenilor, să li se întîmple asta – dacă nu sînt nişte mancurţi, desigur. Şi, oricum, nu văd vreun păcat în a fi observat, nu inventat, repet asta, fenomenele cu pricina şi a le fi lăsat înscrise pe hîrtie. Şi pe vecie, e adevărat!

Mărturisesc că reproşul cel mai ciudat mi se pare cel legat de „lezarea marilor valori post-belice”, de zguduirea la care supune statuile de clasici – unii – în viaţă ale acestora. Aş vrea să fiu clar şi scurt: dacă soclurile sînt într-adevăr solide, statuile nu se vor dărîma. Dacă materialul din care sînt sculptate este cu adevărat unul nobil, ele vor rezista la această probă, aşa cum rezistă şi metalele nobile la infailibila probă cu acizi. Dacă nu, se vor duce pe apa Sîmbetei! Dar, cu siguranţă, nu memoriile lui Adrian Marino vor fi de vină pentru aşa grozavă întîmplare!

7 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

06/apr/2010 Magistraţii români în postcomunism (1/2)

… interviu al revistei Forumul Judecătorilor cu prof. Adrian Cioroianu (28 martie a.c.):

FJ: Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dvs., de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după anul 1989?

AC: România, în mod cert, este altă ţară – chiar dacă mai păstrează (prin noi, prin locuitorii ei) şi ceva din moravurile celei vechi. Teoretic, acelaşi lucru se poate spune şi despre magistratura post-1989. Schimbările – în orice instituţie din ţară – sunt evidente, chiar dacă nu sunt atât de rapide şi de ample pe cât ni le-am dori. Nu împărtăşesc nihilismul celor care spun că, după 1989, nu am schimbat decât decorul şi câteva personaje. Noi avem acest talent al lamentaţiei, dar lucrurile nu stau chiar aşa (de rău). Repet: cu bune şi rele, România de azi este altă ţară faţă de cea anterioară lui 1989.

FJ: Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securitatii, data fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind ca un bun specialist se formează în ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Solutia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecatorii din perioada comunista au fost indepartati, este cea mai buna?

AC: Nu cred că puteam aplica modelul Est-german, din simplul motiv că noi nu aveam o Românie de Vest! Eu cred că ar fi fost mai corect dacă respectivii magistraţi şi-ar fi recunoscut şi asumat acea colaborare. E cert că în cazul unor persoane ea a existat. Şi nu numai magistraţii – ci toţi care au avut-o –, ar fi fost mai corect dacă acea colaborare, petrecută în anumite condiţii istorice, ar fi fost recunoscută şi asumată. Din păcate, e clar că nu am avut acea maturitate – ca societate – în 1990. Cred că aşa s-ar fi putut pleca la drum într-o societate nouă. Fără pericolul şantajului, fără informaţii “pe surse” în presă (vezi cazul Mona Muscă sau Constantin Bălăceanu-Stolnici ş.a.) sau, în cazul dvs., fără bănuiala că unii magistraţi sunt în continuare şantajabili – şi, deci, influenţabili. Dar acum faptul e consumat. După 20 de ani oricum se produce o înnoire “demografică” a personalului oricărei instituţii. Bănuielile, însă, nu vor dispărea. Puteai fi student la Drept în 1989 şi totodată  “agăţat” de Securitate. Se ştie că sistemul de atunci viza şi elevi de liceu (dintre cei buni sau cei cu vreun păcat la activ), le facilitau admiterea în facultate, apoi urma colaborarea etc. Acei oameni azi sunt încă tineri. Drept care nu întrevăd finalul suspiciunilor, prea curând. (va urma)

6 aprilie 2010 Posted by | Intelo | , | Un comentariu

06/apr/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (5/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

5/6

Prima fază a Conferinţei propriu-zise a avut loc la Helsinki în perioada 3-7 iulie 1973, odată cu reuniunea miniştrilor de externe ai celor 35 de state participante. Discursul lui Gromîko s-a concentrat asupra inviolabilităţii graniţelor, subliniind principiile care trebuiau să fie prioritare în ceea ce priveşte securitatea Europei.[1]

La rândul său, ministrul de externe român, George Macovescu, a subliniat rolul activ al României ca promotor al Conferinţei începând cu „Declaraţia de la Bucureşti” din 1966, în care statele socialiste au lansat propunerea pentru securitatea europeană.[2] De asemenea, acesta a pledat pentru continuitatea demersurilor de la Helsinki în viitor şi adoptarea deciziilor prin consens. ”În plus, sprijinim continuitatea Conferinţei, prin stabilirea unui organism consultativ, participarea egală a statelor europene, a SUA si a Canadei. În opinia noastră, acest organism va funcţiona repectând principiile de rotaţie şi va adopta soluţii sau recomandări prin consens”.[3]

În finalul discursului, acesta relua teme mai vechi precum principiile ce stau la baza relaţiilor reciproce între statele participante, dezangajarea militară cooperarea înm toate domeniile de interes comun, etc.

România îşi rezerva dreptul de a prezenta la cea de-a doua fază, propuneri privind în principiu, măsurile de aplicare a principiului nerecurgeriii la forţă sau ameninţarea cu forţa, precum şi structura viitorului organism permanent.[4]

Feed-back-ul presei româneşti a fost unul notabil cu privire la acestă întrunire paneuropeană dar pe măsură ce Conferinţa se derulează, remarcile încep să se limiteze doar la teme de securitate şi dezarmare, iar acele acorduri stabilite în domeniul umanitar să fie omise în mod intenţionat. Aceste măsuri au fost determinate de natura regimului comunist care nu era interesat să facă publice demersuri de tipul acesta pentru că puteau fi concretizate prin mişcări de protest.

Cea de-a doua etapă de negocieri s-a desfăşurat la Geneva în intervalul 18 septembrie 1973 – 21 iulie 1975. De data aceasta, era vorba de reuniunea de experţi care a durat 19 luni şi a fost considerată a fi una dintre cele mai importante şi determinante întâlniri a ceea ce avea să se numească ulterior, CSCE. Procedura stabilită consta într-un prim acord mutual, urmat apoi de unul provizoriu care circula în şase limbi, până avea să se ajungă la cel definitiv.

Încă de la început, în Comitetul de coordonare au apărut dificultăţi în modul de abordare a problemelor şi procedura de soluţionare, pentru că marile puteri preferau să discute în culise sau în propriile capitalele decât să aibă o dezbatere democratică în cadrul CSCE.[5]. În cadrul acestei de-a doua runde asistăm şi la o serie de evenimente care vor aduce scepticism şi îndoială in cadrul mediului internaţional: SALT –Tratarea pentru limitarea Armelor Strategice stagnează pentru o vreme, iar în octombrie 1973 izbucneşte un nou conflict arabo-israelian, care ajunge să pună sub semnul întrebării continuitatea acestei etape în eventualitatea extinderii acestui conflict.

Tot în cadrul acestor demersuri CSCE, apariţia unor lideri occidentali a influenţat fără îndoială evoluţia destinderii. În aprilie, 1974 moare preşedintele Pompidou, la câteva săptămâni, în mai Brandt demisionează din funcţia de cancelar al RDG din cauza aşa numitei Affaire Guillaume, iar Ford îl inlocuieşte pe Nixon, în acelaşi an ca urmare a afacerii Watergate.

Rolul activ al Românei şi, în general al blocului din Est a provocat la Geneva un „sentiment de eşec” în blocul din Vest, reflectat chiar de presa americană. Heraclides Alexis în lucrarea „Security and cooperation in Europe. The human dimension” arată că documentul final adoptat a fost privit ca un prim triumf al statelor socialiste considerate drept „adevăraţi arhitecţi ai Actului Final de la Helsinki”, pe care nu după mult timp –august 1975 –  aveau să-l semneze cele 35 de state participante.[6]

Din păcate, constituirea Conferinţei 1972-1975 va coincide treptat cu începutul involuţiei regimului comunist din România, când se vor adopta o serie de măsuri cu consecinţe destul de grave. Deşi sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci au reprezentat o perioadă de liberalizare pentru politica externă a României şi implicit a diplomaţiei române, aceasta nu a durat mult, metamorfozându-se treptat prin blocarea relaţiilor cu Occidentul. Noua situaţie de politică externă nu poate fi pusă decât pe fondul acţiunilor demarate de liderul de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, care au sistat orice demers diplomatic în raport cu statele democratice.

Cea de-a treia fază a CSCE a adus în prim plan perseverenţa sovietică din timpul negocierilor, prezentă până în ultimul moment al Conferinţei. Doleanţa delegaţiei sovietice era aceea de a obţine concesii în ceea ce priveşte temele sale de interes, mai ales în privinţa graniţelor, speculând oboseala generală din cadrul dezbaterilor. [7]

În cele din urmă, Conferinţa de Securitate şi Cooperare s-a încheiat la Helsinki, prin reuniunea din 30 iulie – 1 august 1975, odată cu semnarea Actului Final. (va urma)


[1] Patricia Gonzalez Aldea, op.cit., p.19.

[2] Conferinţa generală – europeană, un pas important spre edificarea concretă a securităţii continentului. Cuvântarea rostită de ministrul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste România, George Macovescu în “România liberă”, nr.8926 din 5 iulie 1973, p. 6.

[3] Ibidem.

[4] Valentin Lipatti, op.cit., p. 76.

[5] Idem, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Însemnări despre o negociere şi urmările ei, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 78.

[6] Apud, Patricia Gonzalez  Aldea, op.cit., p. 22.

[7] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 162-167.

6 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

05/apr/2010 A apărut numărul pe martie a.c. al revistei Scrisul românesc

Din sumar – integral în format pdf. : revista srisul romanesc_3_2010

Florea Firan despre Dumitru Tomescu * Lansarea la Craiova a cărţii „Geopolitica Matrioşkăi” * Gabriel Coşoveanu despre George Călinescu * Monica Spiridon despre Adrian Marino * Constantin M. Popa despre ultimul roman al lui Adrian Sângeorzan * Adrian Cioroianu despre ambiţiile nucleare ale Iranului * Ion Buzera despre scriitorul Radu Petrescu * Marin Victor Buciu despre Nicolae Manolescu * Marin Sorescu – Documente inedite * Ioan Lascu – Actualitatea lui Albert Camus * Mihai Ene despre Ion Vinea * Felicia Burdescu despre J. Steinbeck * Carmen Firan – Pe coasta Pacificului * ş.a.

Cvadratura cocoşului – pictură de Marin Sorescu

_________________________

Din „Muntele sfânt”

Paul Aretzu

*

cu frică şi cu bucurie urcă el pe corabia

oprită la marginea pustiei. pregătită din timp

pentru o singură călătorie. carena ei

încărcată de cochilii şi aluviuni brăzdează colinele

nisipurilor. catargele ei

freamătă scriind în gerul luminii

cu muguri de pin. în acea dimineaţă,

în acea înserare. pustia îşi întinde

spinările ei aspre,

smerite ca bătrânii când se roagă. îşi netezeşte sânii.

maica pustie

hrănindu-i pe toţi, cu miere şi cu lapte, căutându-le gurile înfometate, ştergându-le ochii umezi.

care frământă şi care arde.

care leagănă bătrâni. vărsând iubire în

durerea lor.

corabia cât statul de om plutind în pământ.

*

5 aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | | Lasă un comentariu

04/mart/2010 Hristos a Înviat!

… Adevărat a înviat!

4 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

03/apr/2010 O masă la Ramallah – va fi vreodată pace sub măslini?

Pe axa Ierusalim – Ramallah – cerul gurii

 Adrian Cioroianu

Cea mai dezavantajoasă manieră de a vizita lumea (sau oricare dintre ţările care o compun) e s-o faci în calitate de ministru. Pentru că nu vezi nimic în afară de ce ţi se arată, pentru că vei sta mai mult în interior (hoteluri, săli, studiouri etc.) şi pentru că zumzetul străzii va fi mereu dincolo de geamul maşinii. Cînd vi se va întîmpla, îmi veţi da dreptate.

Iniţial, îi promisesem amicului CPB un text despre Canada[1]; dar numărul românilor care-ar putea scrie despre Canada este mare şi în continuă creştere. Drept care am decis să scriu despre un loc nu tocmai vizitat de români (dar în care sunt deja ceva românce).

Micul dejun îl luasem la Ierusalim. La capitolul breakfast, nu ştiu cîţi pot intra în competiţie cu evreii: mezeluri, brînzeturi şi patiserii, iaurturi, fructe proaspete sau uscate, sucuri şi, evident, pîiniţa cu gaură în mijloc (mai mare decît un covrig, mai mică decît un colac). După care am fost urcat într-o maşină cu geamuri fumurii şi am plecat spre Ramallah, capitala teritoriilor guvernate de Autoritatea Palestiniană. Drum nu prea lung dar şerpuit spre nord (15-20 km. de Ierusalim), şosea bună, nisipuri, măslini şi vie pe partea dreaptă şi un zid înalt de cîţiva metri pe partea stîngă – măsură de securitate care a dus la scăderea actelor teroriste în Israel, dar asta n-o scuteşte de critici. La un moment dat, maşina intră într-un fel de ocol, împrejmuit cu zid înalt. Ies din maşina care mă adusese şi urc într-o alta. Bodyguarzii evrei mă părăsesc şi alţii, palestinieni, mă iau în primire – dacă n-ar fi nuanţele de ten, toate gărzile lumii ar semăna între ele. Maşina în care sunt are – aţi ghicit – geamuri tot fumurii şi aflu că, înaintea mea cu cîteva săptămîni, ministrul rus Serghei Lavrov a vrut să coboare geamul în timpul mersului, cît să fumeze o ţigară, şi a panicat escorta.

Primul popas – la mormîntul lui Yasser Arafat. Cît străbat platoul pînă la el văd aşteptîndu-ne un grup compact de tineri mustăcioşi şi binefăcuţi. Nu, nu era comitetul de primire. De fapt, nu aveau chiar nici o treabă cu vizita noastră – era doar o echipă de fotbal locală, venită la monument, să curteze şansa înaintea unui meci. Apoi, întîlnirea cu preşedintele Autorităţii, Mahmud Abbas. Pe cît a fost dînsul de interesant şi de amabil, pe atît a fost de dulce ceaiul verde-mentolat ce ni s-a servit. Plus că de faţă erau şi doi oficiali palestinieni – aţi ghicit iarăşi – vorbitori de română de pe vremea studenţiei lor.

După conferinţa de presă, responsabilul cu relaţii externe al Autorităţii ne invită în oraş, să prînzim. Ajungem într-un restaurant climatizat, plin de verdeaţă şi de vitralii – o încîntare după uscăciunea de afară. Dacă ar mai fi cineva la mese în afară de noi şi de n-ar fi micul contingent de gărzi ce ne însoţeşte ai zice că suntem un grup gălăgios de colegi de firmă, ascunşi de ochii şefilor. Întrebarea este: vă place menu-ul arab? Ceea ce la noi se numeşte îndeobşte bucătărie libaneză reprezintă un tezaur de combinaţii, arome şi texturi de găsit, cu variaţii pe aceeaşi temă, din Maroc pînă-n Arabia Saudită şi dincolo. Salate şi miel, pită, humusuri şi peşte – nu mai dau detalii, ar ploua în multe guri. Şi par şi mai bune cînd le guşti într-unul dintre cele mai încinse la figurat locuri de pe glob.

Şi închei urîndu-vă ca într-o zi cu mai multă pace să ajungeţi să luaţi micul dejun la Ierusalim şi prînzul la Ramallah, ca să vedeţi ce mic e Orientul Mijlociu şi ce mari bucătari au evreii şi arabii. Păcat că au multe de împărţit între ei – mai puţin mesele.


[1] Acest text a apărut în suplimentul cultural al ziarului Adevărul, 11 iulie 2008

3 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

03/apr/2010 A apărut numărul pe martie al revistei de cultură ieşene „Timpul”

… Din sumar: (aici, integral în format pdf. revista Timpul – martie 2010 )

Gabriel Andreescu despre Cazul IICCR şi schisma intelectuală ●  Pagini din dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran ● Bogdan C. Enache – Neoagrarianismul în haine de import ● Mihai Mocanu despre regizorul Nae Caramfil ● Bogdan Silion – Limitele gândiri discursive ● ş.a.

 

Portrete – de Sorin Otînjac

_____________________________

Înaintea prăpastiei

– de Alexandru Jurcan

 

Înaintea prăpastiei

ni s-a dat buchetul final

tu – rochie de fulgere albastre

eu – alge de naufragiu verde

ultima şampanie arămie

sub dantela cerului gălbui

ce simplu ar fi fost totul

dacă aş fi crezut în vocea hăului

ce bogate ar fi fost nop]ile noastre

dacă nu mi-aş fi bătut joc de limite

chiar şi acum

vizibila prăpastie mi se pare

gluma lui Dumnezeu –

cît timp El stă acolo sus

mîinile tale răsădesc mătase

în cenuşa sufletului meu

3 aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | | Lasă un comentariu

02/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (2/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

2/2

Sursa de nervozitate nu mai este, azi, preţul petrolului – ci industria atomică. E de notorietate faptul că Iranul s-a lansat, de ani de zile, într-un program nuclear – pe care el îl prezintă ca fiind unul civil şi inofensiv, iar câteva importante state occidentale (precum SUA sau Marea Britanie) îl descriu ca având un potenţial militar cert. În anul 2009 s-au descoperit probe solide că Teheranul construia o nouă (şi secretă) uzină nucleară în zona sa muntoasă. În paralel, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), susţinută de SUA, Rusia şi Franţa, a propus Teheranului o variantă de compromis: Iranul îşi va putea construi reactoare civile, dar uraniul slab-îmbogăţit (la 3,5%) de care dispune Iranul să fie prelucrat în afara ţării (în Rusia sau Franţa, de exemplu) şi să fie adus acolo la nivelul mediu-îmbogăţit de 20% care l-ar face folositor într-o uzină energetică. După luni de discuţii sterile, nu s-a ajuns la un acord. Recent, în februarie a.c., Iranul a anunţat că a dat startul propriei sale încercări de a-şi îmbogăţi uraniul la 20%, într-o uzină nucleară din zona Natanz. În acest autentic război al nervilor, fiecare tabără are interpretarea ei: Iranul spune că acest nou prag de 20% are o motivaţie ce urmăreşte “dezvoltarea tehnologiei medicale”, iar Occidentul spune că un stoc serios de uraniu-20% va conduce Iranul mai repede către acel uraniu înalt-îmbogăţit la 90% care e necesar pentru construcţia unei bombe atomice[i].

Reacţia pe mai departe a Teheranului are consecinţe multiple. Pe de o parte, criza dintre Teheran şi lumea occidentală amână momentul (dorit de Occident) în care Iranul ar fi putut deveni un furnizor de gaze naturale pentru conducta Nabucco – care rămâne un proiect foarte bun pe hârtie, dar inoperant câtă vreme nu-şi găseşte parteneri solizi printre ţările cu bogate zăcăminte de gaz (altele decât Rusia). Apoi, Consiliul de Securitate al ONU poate înăspri, teoretic, sancţiunile – dar acestea pot juca pe termen scurt în favoarea preşedintelui Ahmadinejad, în măsura în care ar putea conduce la creşterea solidarităţii poporului cu regimul şi la fragilizarea opoziţiei interne. În al treilea rând, Iranul devine un reper în funcţie de care preşedintele american Obama este judecat, la el acasă, ca fiind puternic sau slab. Sarah Palin – deja celebra ex-guvernatoare republicană şi coechipieră a candidatului McCain la alegerile din 2008 – îl critică fără menajamente pe Obama şi spune că un singur lucru i-ar mai putea schimba imaginea de lider ezitant: anume, să declare război Iranului mai înainte ca acesta să înainteze pe calea înarmării nucleare. Ideea unei lovituri preemptive americane asupra Iranului are suporterii săi şi în Israel – unde neîncrederea în Obama este şi ea în creştere. Aşa cum cele mai lucide analize o arată[ii], un atac occidental/american asupra Iranului nu ar face deocamdată decât să crească popularitatea lui Ahmadinejad în lumea islamică şi să-i aducă aliaţi din rândul statelor arabe (care deocamdată îl privesc cu circumspecţie).

Aşadar, nimeni în acest moment (cu excepţia Gărzilor Revoluţiei – sistemul militar-religios ce conduce, de fapt, la Teheran) nu are de câştigat dacă Iranul devine un stat nuclear: nici SUA, nici Rusia, nici Turcia, nici restul ţărilor din zonă (mai ales Israelul). O bombă atomică made by Teheran va conduce, foarte posibil, la o cursă a înarmărilor la vecinii săi. Instabilitatea în Orientul Mijlociu va spori. Şi abia apoi, pe acest fond, ar putea creşte – iarăşi – şi preţul petrolului.


[i]  “Sanctions on Iran. And the price of nuclear power?”, în The Economist, nr. 9, 27 februarie a.c.

[ii] Fareea Zakaria, “Don’t scramble the jets”, în Newsweek, nr. 9, 1 martie a.c.

________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

2 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 O tragedie rusească: „The Economist” despre atentatul de la Moscova

After the Moscow bombings. Another Russian tragedy

Two horrifying terrorist metro bombings in Moscow, but still there is a need for a new approach to the north Caucasus

Mar 31st 2010 | MOSCOW | From The Economist print edition

BY EARLY evening on March 29th Moscow’s metro was functioning normally. It was emptier than usual and some people crossed themselves as they boarded. Blood stains, pieces of shattered glass and flowers marked the sites where 12 hours earlier two bombs had killed at least 39 people. The first explosion struck just before 8am at Lubyanka station, near the headquarters of Russia’s security service, the FSB. Within 40 minutes a second bomb went off at Park Kultury. Both bombs, say the authorities, were detonated by young female suicide bombers. They put the blame on the north Caucasus, a mostly Muslim region. Some Russian reports say the Moscow police may have had a warning. Yet terrorists can slip through any net, especially given the woeful state of the Russian police.

The security services soon identified the two suicide bombers and their minders on security cameras as they boarded their trains. The response of the emergency services was fast and efficient, evacuating people, providing access to ambulances and setting up a special headquarters. Indeed, in large measure the city coped well with the attacks.

That may be because Moscow’s metro has had several terrorist attacks in the past two decades. The deadliest was in 2004, when 41 people died. That black year saw two bombs on the Moscow metro, two lost aircraft and, worst of all, the siege of a packed school in Beslan, North Ossetia.

Since then Moscow has had no terrorist attacks and has lived in relative comfort, insulated from the simmering violence of the north Caucasus. The war in Chechnya was over and the republic appeared relatively calm under its strongman president, Ramzan Kadyrov. This former rebel had secured elements of autonomy, and massive subsidies, for Chechnya from Moscow.

However, in recent years, violence has spread from Chechnya throughout the region. (Alexander Bortnikov, head of the Russian security service, was careful to identify the sources of the Moscow bombing as the north Caucasus, not Chechnya.) Russia’s president, Dmitry Medvedev, has described the situation in the north Caucasus as Russia’s biggest domestic political problem. Two days after the Moscow attacks, a pair of bombs exploded in Dagestan, which neighbours Chechnya, killing many and injuring scores.

Arbitrary killings, disappearances, torture, inter-clan warfare and corruption have become normal in the region. As Russia’s own officials have admitted, some of the money and weapons come from corrupt bureaucrats who pay off terrorists. The corruption and brutality of those who identify themselves as representatives of the state have also helped the terrorists to recruit radicalised youths.

Last month Doku Umarov, a terrorist leader and the self-proclaimed emir of the north Caucasus, warned that war was coming to Russia’s cities. Several high-ranking leaders of militant organisations led by him have been killed in counter-terrorist operations in recent weeks. Some observers see the Moscow bombings as an act of revenge. Others say they would have been in preparation for months.

Few Russians outside the north Caucasus pay attention to the violence in the region. Although it is part of the Russian Federation, few Muslims from the region feel comfortable and welcome outside their home. Yet as the Moscow metro bombings show, the north Caucasus is part of Russia—and changing the situation there requires reforms in the whole country.

Even after the Moscow attacks, there is little public discussion about the roots of the violence in the north Caucasus. Instead, politicians and commentators have talked up the explosions to their own political advantage. Apologists for the Kremlin blame the civilian deaths on liberals who destabilise the country with their criticism of the authorities. The government has used previous terrorist attacks to justify scrapping independent television broadcasts and cancelling regional elections. This makes the apologists’ pseudo-patriotic slogans of unity with the Kremlin all the more alarming. Yet the Kremlin’s opponents, just as worryingly, all but accuse it of orchestrating the attacks as an excuse to grab more power.

Few Russian public figures rose above immediate political concerns. An exception was Lyudmila Alexeyeva, a veteran human-rights defender, who was one of only a few to agonise over whether to join an anti-government protest on March 31st. In the end, as she wrote in her blog, she decided to pay her respects to the dead instead. Depressingly few politicians or other public figures in Russia even recognised her dilemma.

2 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 Revenim asupra celei mai recente cărţi a prof. Lucian Boia

,,Germanofilii’’ sau… când joci cartea greşită

Marius Baloş

 Istoricul Lucian Boia are obiceiul de a da din când în când drumul la duşul rece peste istoria românilor. Ultimul său volum ,,Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., face tocmai acest lucru. Ce au în comun Ioan Slavici cu Dimitrie Onciul, Constantin Stere cu Simion Mehedinţi ori Constantin Rădulescu-Motru cu Grigore Antipa şi încă mulţi alţi intelectuali în afara faptului ca au fost contemporani? Ei bine, pe toţi aceşti intelectuali ii suda laolaltă o concepţie asemănătoare cu privire la rolul pe care trebuia să-l joace România în preajma primei conflagraţii mondiale.

Fără teama de a zgândări tabuurile unui subiect considerat fixat definitiv în istorie, interpretat sacrosanct şi prin urmare intangibil, Lucian Boia ridică cu calmul binecunoscut încă un văl de pe proprii noştri ochi istorici. Deşi îndeobşte se credea că intrarea României în război se bucura de susţinerea întregii clase politice, volumul prezintă şi cealaltă jumătate a istoriei. Filofrancezii, susţinători ai intrării României în război de partea Antantei au avut de înfruntat o îndârjită replică din partea susţinatorilor Puterilor Centrale. Aceştia din urma, germanofilii (termen ajuns până la noi mai degrabă cu un înţeles peiorativ) nu reprezentau deloc o minoritate intelectuală, ba mai mult, se bucurau de aderenţa unui impresionant număr de oameni politici şi intelectuali de primă mână din cele mai diverse domenii. Fie ca era vorba de o credinţă sinceră în deloc imposibila pe atunci victorie a Puterilor Centrale, fie de teama faţă de Rusia, intelectuali care în alte condiţii ar fi fost antagonişti pe scena politică, au format o serioasă opoziţie discursivă faţă de proiectul antantofil.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

„Germanofilii” – cronică de carte – Mircea Morariu

_______________________

Volumul bine documetat, argumentat şi beneficiind de inconfundabilul stil Boia e structurat pe trei părţi:

i) prima, radiografiaza contextul politic şi intelectual al României ce tocmai se pregătea să intre în război; ii)  a doua, compusă dintr-un compendiu de 60 de intelectuali filogermani, cu arii de specialitate dintre cele mai diverse şi în fine, iii) o a treia parte care analizeaza soarta susţinătorilor Puterilor Centrale dupa încheierea războiului.

Lucian Boia nu tranşeaza istoria, nu aruncă cu sentinţe, lăsând la buna-credinţă analitică a cititorului concluziile. Implicarea şi mai ales destinul germanofililor după încheierea războiului e analizat atent, arătându-ne ca au existat germanofili şi… germanofili, unii care-şi fac cunoscute tranşant opţiunile, pe când alţii şi le-au exprimat mai în sotto voce.

Interesantă îmi pare analiza din prima parte a volumului dedicată presei vremii,- analiză care  radiografiază poate cel mai bine opiniile divergente la nivelul societăţii româneşti cu privire la tabăra beligerantă ce trebuia susţinută, aspect care poate valida presupunerea că asupra subiectului şi concluziilor istorice îndeobşte cunoscute s-a păstrat o complice tăcere.

Concluzionând,  istoricul Lucian Boia ne reliefează o Românie interbelică atent analizată, fentând atât tentaţiile organiciste cât şi demitizarea implozivă doar de dragul de a demitiza. Că ne place ori nu în funcţie de unghiul în care privim, volumul ,,Germanofilii…’’ reprezintă o lectură obligatorie pentru întelegerea mentalului colectiv românesc din preajma primului război şi mai ales, lansează în ,,istelosfera’’ românească curajul de a vorbi deschis despre un capitol deloc comod.

2 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | Un comentariu

01/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

1/2

Deloc paradoxal, Iranul a jucat un rol surprinzător de important în deprecierea regimului Ceauşescu din România anilor ’80. Când spun aceasta, nu mă refer la ultima vizită în afară din cariera liderului comunist român – care s-a întâmplat să fie la Teheran, în decembrie 1989. Ci la detaliul că, în bună parte, criza generalizată economică şi politică din acel deceniu al istoriei nostre a fost determinată şi de un eveniment survenit în ziua de 1 februarie 1979: atunci, pe un aeroport din Teheran, o cursă Air France îl readucea acasă din exil pe aiatolahul Homeini, cel care avea să declanşeze revoluţia islamică în Iran, soldată în câteva luni cu instaurarea unei republici pe fundamente religioase (şahul Reza Pahlavi părăsise ţara în ianuarie acelaşi an).

Una dintre consecinţele directe, la scară mondială, ale revoluţiei iraniene a fost creşterea bruscă a preţului la petrol – aşa numitul “şoc petrolier” din 1979, care a lovit ansamblul lumii occidentale. Dar au existat şi beneficiari: printre aceştia, URSS de atunci – care, ca şi Rusia de astăzi, era avantajată de creşterea preţului la petrol şi gaze (materii prime de care dispunea din plin). Există istorici care leagă acest “şoc petrolier” (şi surplusul aferent de bani pentru complexul militaro-industrial sovietic) de invazia în Afganistan pe care URSS o începea în decembrie ’79.

Regimul Ceauşescu s-a aflat printre cei afectaţi de evenimentele din Iran (la care nu se aşteptase[i]). România investise masiv în acel deceniu în industria petrochimică şi atinsese un potenţial de prelucrare mult mai mare decât cantitatea de petrol pe care-o extrăgea din solul propriu. Crescând preţul la petrol brut, amortizarea acestei investiţii s-a amânat sine die. Maşinile românilor ca atare, construite în ţară prin contracte cu firme precum Renault sau Citroën, au fost obligate să meargă din două în două duminici, iar în restul săptămânii făceau cozi în faţa benzinăriilor.

La 31 de ani de la revoluţia islamică, Iranul revine în atenţia lumii întregi. În alegerile din anul trecut, regimul preşedintelui Ahmadinejad a ieşit învingător – dar opoziţia la adresa sa s-a făcut simţită mai mult ca niciodată, ajungându-se la conflicte deschise în stradă. La ora la care scriu, o nouă rezoluţie urmează să fie discutată în Consiliul de Securitate al ONU, cerând înăsprirea sancţiunilor către regimul preşedintelui Ahmadinejad de la Teheran. Până acum, puterile din Consiliul de Securitate nu au ajuns la o strategie comună: SUA vor sancţiuni dure, Rusia s-a opus iniţial acestora iar mai nou pare a le accepta, iar China rămâne încă potrivnică lor. Această diferenţă de ton are explicaţii economice: Iranul este un stat bogat dar cu o economie subdezvoltată, iar cine va putea face afaceri cu el în următoarele decenii nu va avea decât de câştigat. Atât Rusia (vezi cazul rachetelor sol-aer S-300) cât şi China au semnat sau doresc să semneze contracte importante cu statul iranian. (va urma)

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.


[i] Fostul ministru Ştefan Andrei mi-a confirmat în cîteva rînduri acest detaliu.

1 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

01/apr/2010 Cronica de teatru: „Legenda marelui Inchizitor”, după F.M. Dostoievski

Un spectacol despre libertate

Mircea Morariu

Pentru profesorul Albert Kovács, prefaţatorul unei relativ recente ediţii în limba română a Fraţilor Karamazov (Editura Leda, Bucureşti, 2004), scrierea lui Feodor Dostoievski este „un roman total”, „concluziv atât din perspectiva asupra lumii a autorului, cât şi din punct de vedere  artistic”. Comentatorul apreciază cu justificare că în Fraţii Karamazov „se reuşeşte o totală cuprindere a spaţiului european, din Spania până într-un oraş provincial rusesc, extinzându-se apoi până în Siberia şi chiar, ipotetic, în America, şi mai departe, în spaţiul cosmic, unde timpul se întinde la infinit  şi paralele pot să se întâlnească. Imaginarul, surprins în formele reale ale vieţii, şi dimensiunea fantasticului întregesc acest spaţiu total, permiţând autorului să creeze un roman social- psihologic cu trăsături epopeice, în cadrul larg al unui realism fantastic, dar şi să impună, în acelaşi timp, un plan filosofic şi unul eseistic, în vederea căutării- definirii sensului şi scopului vieţii omului pe Pământ, a formulării problemelor existenţiale, etice şi estetice”.

Subscriu la aprecierile lui Albert Kovács, dar cred deopotrivă că Dostoievski a scris acest „roman total” fără a-şi abandona,  nici măcar o clipă, condiţia şi viziunea lui de rus. Cred, de asemenea, că farmecul cărţii, puterea ei de seducţie, îşi află originile în subtila întrepătrundere dintre europenism şi slavism, între dimensiunea europeană şi punctul de vedere specific rusesc asupra europenismului dar şi asupra credinţei. Şi poate că nicăieri nu e mai evidentă această relaţie de concentricitate decât în paginile care pregătesc şi în cele în care Dostoievski, prin gura lui Ivan, întrerupt, din când în când de Alioşa, povesteşte despre Marele Inchizitor. În care Ivan îşi întâlneşte din întâmplare fratele Alioşa într-o cârciumă, în care după ce îi dă de mâncare, îi vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Satana, despre necesitatea existenţei, fie şi numai imaginare a lui Dumnezeu, dar şi despre existenţa Diavolului, despre Iisus şi darurile aduse de El pe pământ, despre libertate şi pâine, despre linişte, răzvrătire şi pâine. „Da, pentru adevăraţii ruşi– îi spune Alioşa, răvăşit după discuţia cu părintele Zosima, fratelui său mai mare, Ivan- existenţa lui Dumnezeu sau nemurirea sufletului sau, aşa cum spui tu, aceleaşi probleme privite dintr-un alt punct de vedere, sunt probleme esenţiale (s.m. M.M.), şi, deci, e normal să fie aşa”. Ivan pare, la începutul discuţiei cu Alioşa, să-şi dorească evitarea complicaţiilor, a reflecţiilor filosofic- teologice în exces. „În ce mă priveşte, am renunţat de mult să mă mai gândesc  dacă în realitate omul este cel care l-a creat pe Dumnezeu, sau Dumnezeu l-a creat pe om”….”Drept pentru care îţi declar de la început că admit existenţa lui Dumnezeu, o admit pur şi simplu, fără nici un fel de complicaţii” Pentru ca, mai apoi, Ivan să „complice” el însuşi  lucrurile. „Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu, o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înţelepciunea ca şi finalitatea lui, care ne este cu desăvârşire necunoscută; cred în ordine, în sensul vieţii, cred în armonia eternă, cu care- zice-se- ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp aspiraţia către Dumnezeire, cred în toate câte mai sunt, chiar şi în infinit. …Şi acum, închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, totuşi eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pru şi simplu n-o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu-mi trece c.am s-o pot accepta deodată”.

Aceste cuvinte rostite de Ivan în partea a doua, cartea a cincea, capitolul al treilea intitulat Fraţii au prilejul să se cunoască mai îndeaproape pregătesc mai întâi Răzvrătirea. Ivan ar vrea să trăiască- după propriile spuse, tot timpul în răzvrătire. Ştie că nu se poate. Marele Inchizator, poemul pe care nu l-a scris, ci doar l-a compus, l-a memorat Ivan şi al cărui prim „cititor” va fi Alioşa, e parte a acestei răzvrătiri. Ivan a vorbit „cu atâta însufleţire, încât se se înfierbântase” iar, după aceea, „Alioşa, care-l ascultase până atunci în tăcere…se porni ca rupt din lanţ”. Marele Inchizitor e, aşa după cum scria Henri Troyat, „ punctul culminant al Fraţilor Karamazov şi, poate, al operei lui  Dostoievski în totalitate”. Nimic mai natural, deci, decât ca literaţii şi literatorii să revină mereu asupra acestui fragment. Ca ei să fie urmaţi de filosofi, ca teologii să simtă mereu şi mereu necesitatea să îl reanalizeze.

Însă Legenda Marelui Inchizitor revine obsesiv şi în teatru. Publicul românesc a avut deja ocazia să vadă două spectacole importante ce îşi propuneau să transcrie în limbaj teatral aceste pagini de căpătâi ale marelui clasic rus. Mai întâi versiunea lui Patrice Chéreau, apoi cea a lui Peter Brook, avându-l ca interpret pe Maurice Bénichou. Avem acum şi o versiune românească datorată regizorului Radu Penciulescu, scenografului Dragoş Buhagiar şi marelui actor Victor Rebengiuc. Se prea poate că revenirea teatralui asupra acestor pagini de căpătâi să se explice prin aceea că, obligaţi de (ipotetica) zicere a lui Malraux, în conformitate cu care „secolul al XXI lea va fi religios sau nu va fi deloc”, ne dorim aura religioasă. Spun ipotetica zicere fiindcă Mircea Iorgulescu scria undeva că a cercetat cu atenţie întreaga creaţie a autorului Condiţiei umane, toate scrierile lui şi nu a găsit nicăieri fraza aceasta atât de des citată. Se prea poate, deci, să cerşim astfel, prin mijlocirea esteticului, mântuirea. Dar teatrul nu poate, nu a fost niciodată indiferent la ceea ce a răscolit, a cutremurat fiinţa umană şi era normal să vrea să o mai facă o dată. Spectatorul are dreptul de a fi interesat şi din perspectivă teologică de ceea ce vede pe scenă atunci când asistă la un spectacol ce se cheamă Legenda Marelui Inchizitor. Marele Inchizitor  îi reproşează lui Iiisus, cel revenit „în Spania, în Sevillia, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei” că a venit ca să  tulbure. „De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama”.  Îi reproşează că- aşa după spunea Gabriel Liiceanu în introducerea la audiobookul Fraţii Karamazov. Discursul Marelui Inchizitor (Editura Humanitas Multimedia, Bucureşti, 2008), „după 15 secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Iisus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc Ispitirea în Pustiu fusese una realistă”. Omul nu are nevoie imediată de „pâinea Cerului”, nu are nevoie stringentă de libertate, ci de pâine. „Cicisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta…” „Tu, însă, n-ai vrut să-l lipseşti pe om de libertate şi nu te-ai îndurat să primeşti, judecând că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce  supunerea a fost cumpărată cu pâine”… „ Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi, te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare, ca pâinea reală, pământească”. Marele Inchizitor, ca întruchipare a Satanei, îi cere lui Iisus -aşa după cum observă acelaşi Gabriel Liiceanu- dovezi materiale ale existenţei Sale. Nu doar ipotetica, atât de lipsita de valoare libertate.

Pentru mine, tocmai această mereu şi mereu însemnată repunere în discuţie a valorii şi importanţei libertăţii are preţ şi  aici socotesc că se cuvine căutat unul dintre marile atuuri ale spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Întâmplător sau nu, el a avut premiera la 20 de ani de la Revoluţie. O Revoluţie făcută nu atât (cu toate că şi pentru) pâine. O Revoluţie făcută înainte de orice pentru libertate. Or, la 20 de ani de la săvârşirea ei (nu discut acum dacă a fost iarăşi „o săvârşire fără desăvârşire”, ca să citez sintagma lui Dumitru Drăghicescu), copleşiţi de tot felul de griji materiale, dăm prea multe semne că nu mai preţuim libertatea. Spectacolul de la Naţional ne pofteşte să ne mai gândim o dată.

Nu e deloc simplu să pui în scenă Legenda Marelui Inchizitor. Nu e nicidecum la îndemână să rezumi în 50 de minute de spectacol ceea ce Dostoievski înfăţişează în câteva zeci de pagini de carte extrem de dense. Nu e simplu nu doar fiindcă nici Dumnezeu, nici Iisus, nici Diavolul nu pot fi aduşi pe scenă. Ci fiindcă în roman se operează cu spaţii şi momente temporale diferite. „Numai că şi aici e nevoie de o introducere” – spune Ivan- iar această introducere e făcută graţie celor rostite de copilul Nikita Dembinski care relatează venirea lui Iisus la Sevilla. Dragoş Buhagiar creează o scenografie plurivalentă. Un salon stil, cu un secrétaire. Peretele din spate e în parte concordant cu aceste elemente, dar face loc şi exprimării sărăciei, mizeriei.

După ce copilul se retrage, pe scenă apare personajul interpretat de Victor Rebengiuc. E bine îmbrăcat, asemenea unui om înstărit din secolul al XIX lea rus. E ajutat de copil să îşi scoată paltonul. Poartă o cămaşă asemănătoare clericilor catolici. Ciudat dar perfect justificat amestec între ortodoxul rus şi catolicul vestic. Îşi îmbracă halatul de casă, bea un pahar cu apă, pune în ordine obiectele de pe măsuţă. Pe urmă rosteşte impecabil „poemul” lui Ivan. Marele actor e deopotrivă Ivan şi Marele Inchizitor. Pune carne pe ambele ipostaze. Recreează complexitatea din textul romanului. Sugerează spaţii. Dă expresie şi impune sens vorbelor. E mai întâi calm, mai apoi din ce în ce mai înflăcărat. Nu, finalul nu e ca în roman, unde „Ivan se răsuci pe călcâie şi-şi văzu de drum, fără să îţi mai întoarcă o singură dată capul”. Ostenit, personajul se aşează în fotoliu, copilul – aflat până atunci pe o bancă situată pe laterală- revine în prim- plan, îl înveleşt. îi sărută mâna şi apoi dispare. Parcă mai îmbătrânit decât la început, personajul jucat de Victor Rebengiuc se trezeşte brusc şi priveşte în jur nedumerit. Pare a fi confuz, nu ştie dacă a rostit acele cuvinte aievea sau doar le-a visat.

Nouă, celor din sală, ne revine misiunea de ne pune întrebări, de a răspunde aievea la ele. Întrebări despre rostul „Pâinii din Cer” şi despre rostul libertăţii. Scrie Radu Penciulescu în  caietul de sală că a montat Legenda Marelui Inchizitor şi „pentru că socotesc că, dacă există teme filosofice de o copleşitoare importanţă, ele sunt relaţia dintre libertate şi răspundere (vezi Sartre) şi existenţa supraomului (vezi Nietzsche), precum şi toată istoria secolelor XIX şi XX în care ne-am supus atâtor supraoameni”. 

Aparent, dar numai aparent, spectacolul jucat la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti se adresează doar celor ce au citit Fraţii Karamazov. El, spectacolul, e însă pentru toţi cei ce ştiu că nu e important doar contingentul.

Un cuvânt de laudă merită cu prisosinţă consistentul caiet – program întocmit de Anita Neagu şi Violeta Popa, în care găsim texte datorate lui Stefan Zweig, Theodor Paleologu, Bedros Horasangian, Gabriel Liiceanu, Henri Troyat, Cristian Bădiliţă, Bartolomeu Anania, Nikolai Berdiaev, George Banu, Radu Penciulescu şi alţii.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti – LEGENDA MARELUI INCHIZITOR – fragment din romanul FRAŢII KARAMAZOV de F.M. Dostoievski; Regia- Radu Penciulescu; Scenografia – Dragoş Buhagiar; Cu- Victor Rebengiuc şi Nikita Dembinski.

1 aprilie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu