27/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (4/4)

“Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(4/4)

Acum, oricât de singur s-ar fi crezut Adrian Marino, ieşean la origine, izolat şi „exilat!” la Cluj, după ani buni în temniţele comuniste şi după alţi lungi ani de deportare în Bărăgan, e limpede că nu a fost unicul care şi-a dat seama de faptul că românilor le este străină discuţia în contradictoriu, controvera civilizată,  de pe poziţia de adversari de idei şi nu de pe aceea de inamici, că aceştia nu au cultul, nu au nici cultura polemicii autentice şi constructive, că orice contradicţie eşuează la noi în ceartă, insultă şi invectivă.

„Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, – scria Horia- Roman Patapievici in cartea Despre idei & blocaje ( Editura Humanitas, Bucureşti, 2007) – ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului. Or, Adrian Marino tocmai împotriva acestui fenomen protesta, tocmai existenţa lui i se părea a fi nu doar o realitate pernicioasă, ci un atac la drepturile omului. „Vreau libertate şi toleranţă, echilibru şi examen critic. Am dreptul la o conştiinţă liberă. La conştiinţa mea liberă, care îndrăzneşte să nu accepte ceea ce i se pare greşit, fals, abuziv sau monstruos. În zadar vorbim depre drepturile omului, dacă nu mi şi nu ni  se recunoaşte, dacă nu mi şi nu ni se garantează, mai ales, acest drept elementar: de a mă disocia, de a oferi soluţii alternative. Şi chiar de a contesta şi de a nega, în mod decis, atunci când cred că este necesar, într-o împrejurare sau alta”.

Refractari la idei, rămaşi la condiţia de „popor de poeţi”, nepreocupaţi să îi asigurăm culturii române o seamă de condiţii minime de realizare – consolidare, seriozitate, continuitate, capacitate de generalizare, de analiză şi sinteză- ca să le citez pe cele enumerate de Adrian Marino, insensibili la un mesaj ideologic liberal, am fost luaţi pe nepregătite şi de schimbarea din 1989. Nu doar la nivel individual. Clasei politice, liderilor acestora le sunt străine „adevăratele clarificări ideologice”. Clasei politice îi este, de fapt, străină cultura politică. În ţara lui pseudo avem, de fapt, o pseudo-clasă politică. Marino îşi declară inaderenţa la pretinsa „moarte a ideologiilor” şi neplăcerea în faţa slabei culturi politologice a celor ce făceau de mântuială, diletant, haotic, ceea ce ar fi trebuit să fie „marea politică”.

Situaţia îi părea lui Adrian Marino încă şi mai acută, mai neconformă cu sensul vremurilor cu atât mai mult cu cât, abandonând condiţia mereu socotită inconfortabilă de „literat”, începuse să se ocupe de problemele europene, voia să aducă „Europa în România”. Or, „idealul  european autentic-observă Adrian Marino – este îmbrăţişat doar de o infimă minoritate”. De unde aspiraţia înspre „o altă Românie”, eliberată de obsesia Mioriţei, de mentalitatea „de tip ţărănist-rural” diagnosticată a fi cauza „profundului individualism românesc” de fuga de responsabilitate, de corupţie şi de cumetrie, de improvizaţie şi cârpeală, de „superficialitatea congenitală” de „soluţiile permanente de expedient” . „Odiosul regim comunist- ceauşist n-a făcut decât să continue să agraveze, să exacerbeze şi să perfecţioneze toate defectele naţionale”,  a speculat încă o latură negativă a sufletului uman şi anume „tendinţa spre egalizare şi nivelare, spre populism şi suprimare a ierarhizărilor valorice”.

Cum în decembrie 1989 nu a avut loc o revoluţie autentică, ci doar o schimbare de regim, cum, ca într-un teatru de umbre, nomenclatura s-a reciclat în burghezie, cum rezistenţii de odinioară s-au limitat  numai la „dosariadă”  devenită „o psihoză în masă” ce a vizat „colaboratorii” şi nu făptuitorii crimelor politice, cum suferinţa din închisoare, devenită ea însăşi subiect de spectacol şi de patetisme, e, în sine, stimabilă, dar „acţiunea de guvernare cere o cu totul altă mentalitate”, nefericirea postdecembristă a lui Adrian Marino are reale justificări. Iar aspiraţia lui către o „altă Românie” de asemenea.

Partea cea mai importantă, mai semnificativă a Vieţii unui om singur aici se cuvine căutată, şi nu în prilejurile de scandal pe care le oferă, cu magnanimitate, cartea. Care sper să fie judecată şi altfel decât din perspectiva reglărilor de conturi ori a defectelor polemicilor româneşti, aşa cum sunt ele enumerate de H.R. Patapievici în cartea deja menţionată -„indisciplină, oportunism, cinism, sete de exterminare”. Au mai mare importanţă încercările de analiză a mecanismului afundării în mizeria istoriei, a inadecvării la realitate, la exigenţele prezentului, decât elementele minore, precum repetiţiile, excesul de ghilimele, citarea greşită a unor titluri,  greşeli care, de altminteri, nici nu ştim dacă îi aparţin lui Marino sau celor ce i-au dactilografiat manuscrisul. Tot la fel cum sunt de importanţă secundară întrebările insinuante ori cu „răspuns plătit” de genul – „oare de ce a vrut Adrian Marino să îi apară cartea la cinci ani de la moarte? Din laşitate, fireşte”.

_________________________

by Bill Whitehead

Publicitate