16/apr/2010 La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (2/4)

„Polonia va juca un rol din ce în ce mai important”. Despre Katyn, despre Kaczynski, despre relaţiile româno-poloneze

Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă

(interviurile 2+1 “Adevărul”, 12 aprilie a.c.)

2/4

Ovidiu Nahoi: Episodul Katyn este un tip de diferend comparabil cu cel româno-rus privind tezaurul?

Adrian Cioroianu: Se poate face o paralelă. Dar, până la urmă, noi spunem tezaur, dar e vorba doar de nişte obiecte. În cazul Poloniei, e vorba de oameni, de o întreagă elită care a fost ucisă în zona Katyn. Rusia nu a vrut să discute aceste lucruri.  Aduceţi-vă aminte că în 2009 guvernul Putin a dat o lege prin care oricine ataca armata sovietică era pasibil de pedeapsă. Pentru că e vorba de aportul Armatei Roşii la învingerea nazismului, ei aşa văd lucrurile. Din punctul de vedere al Rusiei, e de neconceput să se mai ia în discuţie fenomene precum Katyn sau crimele şi foametea din Ucraina sau din Belarus. În ultimii ani, preşedintele Kaczynski a jucat rolul de stindard al orientării mai dure în raport cu Rusia, în condiţiile în care premierul Donald Tusk şi-a propus să fie mai degrabă un amortizor. 

„Acum, numele Katyn şi ceea ce s-a întâmplat acolo au intrat în mintea oricărui cetăţean al planetei.”

Între Polonia şi Rusia polemica se cantonase într-o chestiune care nici măcar nu ţine de istorie, ci de memorie. Este vorba despre felul în care ne raportăm la al Doilea Război Mondial. Ruşii preferă să uite sau să spună că nu e treaba lor că pe 17 septembrie 1939 armata sovietică a invadat Polonia, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.

Anul trecut, s-a întâmplat un lucru surprinzător şi de neimaginat pentru o echipă profesionistă cum este cea a lui Barack Obama. Atunci, Obama a anunţat că renunţă la planul anti-rachetă în versiunea Bush, ceea ce a declanşat o mare fierbere în Polonia tocmai pe 17 septembrie 2009 când se împlineau 70 de ani de când intrase peste ei Armata Roşie. A fost o greşeală.

Ion M. Ioniţă: Cum a evoluat relaţia dintre România şi Polonia în anii de după căderea comunismului? Vă întreb în calitatea dumneavoastră de istoric şi de fost ministru de Externe.

AC: Noi am avut un moment mai discutabil la începutul anilor ’90. Noi am fi dorit să intrăm în Grupul de la Vişegrad, n-aş spune că ceilalţi, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, nu ne-au dorit, dar cert este că au preferat un grup mai mic, dar mai compact. În acel moment, Polonia a ales, cu siguranţă, să fie în acel grup care părea mult mai promiţător decât impredictibila Românie şi Bulgaria. Să nu uităm de unde am plecat, să nu uităm prin ce am trecut în ’90. Nu erau mulţi vecini care să aibă încredere în noi, după o Revoluţie discutabilă şi o mineriadă violentă. Atunci a fost un moment în care cele două state au avut priorităţile lor. După aceea, am conştientizat împreună că dincolo de diferenţa de tempo din anii ’90, România a recuperat relativ bine începând cu 1997. Cred că şi Polonia a avut un rol esenţial în acest lucru. Acum, nu numai că suntem în aceeaşi familie, în NATO şi în Uniunea Europeană, dar suntem în aceeaşi ordine de prioritate şi de necesitate, cum se spune în politica externă. Interesele pe care ei le au referitoare la Răsărit, le avem şi noi. Mă refer la Răsăritul faţă de Uniunea Europeană. (va urma)

Publicitate