15/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (2/4)

“Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(2/4)

La o lectură superficială, Viaţa unui om singur e o „carte cu venin”. Care poate provoca o acută senzaţie de rău. Cartea poate însemna şi „un imens hohot de râs chiar şi după moarte”, cum socoteşte undeva Ovidiu Şimonca. Deşi cel ce râde nu prea are umor.

Tot la fel cum nu are simţul umorului. Nu are pic de autoironie. Cartea mai e o ocazie pentru un decont postum cu o contemporaneitate ostilă ori socotită astfel, de ale cărei atitudini şi reacţii Adrian Marino se simte prea des jignit, cu o „viaţă literară” de care  memorialiastuil nu crede că a fost onorat aşa cum ar fi meritat, un prilej de exhibare a unor resentimente exacerbate, un exerciţiu de autoadmiraţie, de egolatrie dus până la absurd.

Fiindcă, în ciuda unor propoziţii incidentale în care el însuşi îşi relativizează cu cochetărie scrierile (e limpede că nu crede în acele relativizări, ci e vorba doar de exerciţii de modestie la nivel verbal), în care îşi evaluează semi- critic „opera”, e sigur că memorialistul e încântat de ea. Iar opera lui numără totuşi 11 cărţi de „critică” (ghilimele îi aparţin scriitorului şi- iarăşi- e clar că nu au intenţii minimalizatoare, ci dimpotrivă) publicate peste hotare, „scrise direct într-o limbă străină sau traduse”. Ceea ce, orice s-ar zice, nu e tocmai puţin lucru.

O exclamaţie precum „niciodată generaţia  Lovinescu- Călinescu- Vianu n-a făcut o astfel de experienţă, la limita aventurii, riscului şi mai ales a insolitului, care la noi te ridiculizează cu regularitate” nu mai necesită nici un fel de comentariu suplimentar. Şi cu toate că autorul Vieţii unui om singur tot insistă că e nemulţumit de el însuşi, subliniază că marea lui problemă constă în aceea că nu are amintiri plăcute, poate şi pentru că „am parcurs o epocă pe care n-aş fi dorit s-o trăiesc niciodată; oribilă, haotică, detestabilă”, că nu s-a simţit bine printre semeni nici până în 1990, nici după, poate şi din cauza faptului că „temperamentul meu este, din nefericire, un amestec oscilant de stoiscism şi criticism, de resemnare şi revoltă”, mi-e greu să îl socotesc pe Adrian Marino un mizantrop, precum celebrul Alceste al lui Molière.

Marino plăteşte prea multe poliţe, o face adesea cu furie, îndată ce pronunţă un nume, fie şi accidental, are grijă să „îl picteze”, trebuie sau nu, era sau nu era cazul. Un singur exemplu prin care vedem că Viaţa unui om singur e o „bombă”, dar nu orice fel de bombă, ci una fragmentată. La un moment dat, în capitolul Descoperirea cărţilor, memorialistul mărturiseşte că nu i-a plăcut deloc actorul Miluţă Gheorghiu, socotit drept „un insuportabil cabotin” şi că, de fapt, nu i-a plăcut teatrul. „Teatrul continuă să-mi apară cea mai artificială, convenţională şi neautentică dintre arte”- spune apăsat Adrian Marino. Dar îndată după aceasta urmează derapajul- „ Estetica mea strict personală îl respingea de la început. Şi azi, când aud mereu la Europa liberă eternele cronici teatrale, plictisitoare, ale Marinei Constantinescu (din care s-ar deduce că în România actuală se joacă numai teatru) trec prin momente de real dezgust”.

Invocarea nejustificată a numelui Marinei Constantinescu mi se pare cea mai bună exemplificare a realităţii că Marino nu a eliminat deloc resentimentul, plătitul de poliţe din Viaţa unui om singur– aşa cum ne lasă să înţelegem din Preambul– şi că abundenţa lor nu face decât să le pună la dispoziţie argumente celor ce ar putea să îi califice volumul drept unul al unui moralist „cu lipsă la cântar”. (va urma)

– text publicat în revista Familia, Oradea, nr. 4, aprilie a.c.

___________________________

by Bill Whitehead

Publicitate