16/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (5/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

5/5 

Nu voi descrie pe larg foiletonul recuperat în volumele 2, 3, 4 şi 5 pentru că, şi la a treia lectură la care am ajuns de la publicarea lor, îmi sare mai mult în ochi principiul de selecţie (abandon, retractare a propriei vocaţii de critic literar) decât pe cel de restituire, viziunea ansamblului fiind contaminată de resentimentele anti-operă din scrierile autobiografice (volumul 5 e, de altfel, construit în oglindă, jumătate cronici, jumătate jurnal). Sper, totuşi, să ajung la concluzii diferite când voi citi integrala cronicilor Monicăi Lovinescu. Două sunt temele analitice pe care vreau să le mai enunţ deocamdată, în transversala tuturor celor cinci volume apărute la Humanitas: Parisul intelectual al anilor şaizeci-optzeci şi clinul de originalitate pe care l-ar putea aduce, în literatură, nu împotriva operei, dar în complementaritate cu ea, memorialistica, genul favorit de scrieri din etapa târzie a Monicăi Lovinescu.

Parisul nu a fost un spaţiu edenic pentru Monica Lovinescu. Sau dacă da, rămâne doar ca amintire dintr-o îndepărtată şi ingenuă copilărie, pe care autoarea mai mult o sugerează decât o evocă în La apa Vavilonului. La vârsta lucidităţii critice însă, Monica Lovinescu şi-a dat seama, dureros, că, imigrantă dintr-un regim de dictatură comunistă, plătind libertatea cu preţul morţii propriei mame, care s-a lăsat ucisă în închisoarea politică pentru a nu o aduce pe ea înapoi, e obligată să refuze confortul adaptării la atmosfera intelectuală pariziană, dominată, şi aceasta, tot de marxism. Un marxism de paradă, un marxism netotalitar, dar care ignoră totalitarismul din est.

Sigur că foarte puţini dintre intelectualii români care au ales exilul au avut tăria de caracter a unei astfel de opţiuni, în fond, autodestructive. Ar fi nedrept să le reproşăm, celorlalţi imigranţi de origine română, individualismul realizării de sine (înscris chiar în natura umană şi fără de care probabil că nici n-ar exista nici evoluţii, nici revoluţii sociale). Dar tot nedrept ar fi să nu apreciem anvergura sacrificiului Monicăi Lovinescu pentru memoria îndoliată a victimelor comunismului. Numai dacă citim cronicile neliterare din primul volum de Unde scurte, putem observa cu uşurinţă şi instinctul actualităţii, şi sagacitatea comentatoare, şi cultura filosofică, toate calităţile, de fapt, pentru o bună înscriere în dezbaterea de idei a epocii.

Monica Lovinescu a pariat însă, mult prea devreme şi mult prea ultimativ, pentru a-şi putea structura ea însăşi pariul ca operă de reflecţie filozofică, pe victoria unui curent de gândire anticomunist, nu ştiu cât de plăpând (un nume precum Raymond Aron impune, desigur, tot respectul), dar puţin influent în lumea universitară franceză şi aproape deloc mediatizat. Cu acest partizant ideatic şi ideologic (care nu ştiu dacă a devenit şi comunicare intelectuală, probabil că nu), va recenza cu înfrigurare toate traducerile franţuzeşti de mărturii ale martirilor din est, va felicita, cam prematur, apariţia, chiar pe ruinele marxismului occidental, a unei generaţii „revizioniste” de tineri filosofi (Edgar Morin şi alţi câţiva), se va război cu Sartre şi Althusser, va contempla cu amărăciune caragialescă (Hai, Miţule, şi noi pe la rivuluţie!) ridicolul moral şi inactualitatea filosofică a „spectacolului” mai 1968: standuri de broşuri la Sorbona, happening la Teatrul Odéon, va încerca, chiar, prin anii optzeci, şi implicarea electorală în susţinerea unor politicieni necomunişti (care, fiind mai atenţi la ascendentul moral pe care l-ar putea mima afişându-se public în compania imigranţilor din est, i se păreau „anticomunişti”).

Mulţi dintre noi vom fi având convingeri inverse cel puţin în privinţa semnificaţiei momentului parizian 1968. Sau, dacă nu convingeri, atunci sigur bibliografie, care să ne ducă, teleghidaţi ca nişte jucării mecanice, la concluzia că mai 1968 a fost de importanţă decisivă în impunerea structuralismului, deconstructivismului, postmodernismului etc. Vocile critice româneşti cele mai inovatoare, şi de dinainte de 1989, şi de după, cam din produsele sistematice ale acestor programe se inspiră şi au avut şi au şi atunci destule dificultăţi de a împăca opţiunea personală anticomunistă, venită din experienţă istorică neaoşă, cu necesarele importuri bibliografice din occident, predominant de descendenţă marxistă.

Monica Lovinescu are, în ce o priveşte, ascendentul consecvenţei principiului (detesta termenul de „contradicţie” ca măsură metacritică). Dincoace, explorăm fertilitatea pluriperspectivismului, a nevoii de nuanţare, a discernământului aplicat la detaliu etc. Dreptate exclusivă nu e de nicio parte, doar îndreptăţire (de destin) pare să fie mai multă de partea Monicăi Lovinescu, chiar şi atunci când alunecă prea evident în eroare, nedreptăţind, la rândul ei, pe alţii. Sigur ca această îndreptăţire nu este transferabilă (Grigurcu, de pildă, când îi copiază resentimentele, justificându-şi astfel propriile interese sindicaliste de răsturnare a ierarhiei estetice, nu mai are, el, nicio îndreptăţire).

Cu acest criteriu al îndreptăţirii destinale neteoretizabile şi netransferabile s-a impus (în occident, înainte de 1989, la noi, bineînţeles, după) genul, şi literar, şi antiliterar în acelaşi timp, al mărturisirilor martirilor totalitarismului comunist. Într-o lume care ştie că nu-şi poate conserva echilibrele decât prin acomodări, tranzacţii şi compromisuri, radicalismul etic al acestui tip de mărturii probabil că nu a trezit chiar atât de multe conştiinţe. Sau, în orice caz, nu le-a adus pe picior de bătălie ideologică. Dar a spulberat legitimitatea literaturii estetice, a criticii literare autonomiste, a teoriilor literare întemeiate pe principiul valorii intrinseci, care vor avea mult de acum înainte de argumentat ca să ajungă să convingă că mai au vreun rost, în sine, în vremuri ignobile.

 În acest sens, ar fi de citit cronica Monicăi Lovinescu despre un număr din 1988 din „Caiete Critice” consacrat memorialisticii: o dinamitare a tuturor definiţiilor şi clasificărilor posibile în teoria literară, cu criteriul, de o autenticitate violentă, ireductibilă la experimentul literar, al mărturisirii suferinţei istorice. Culegerea de articole teoretice i se pare Monicăi Lovinescu mai interesantă prin ce pierde din vedere decât prin ce clasifică şi defineşte, arătând astfel „limitele în care e menţinută orice gândire, chiar şi cea mai evoluată şi mai rafinată din România. Astfel, teoria literaturii a fost cedată criticilor şi eseiştilor ori dobândită de ei, ca pentru a sublinia interdicţia de a pătrunde în alte domenii, ca istoria, politicul, sociologia. În România, intelectualii sunt la curent cu semiotica, structuralismele, poststructuralismele, modernismul, postmodernismul. Teoriile cele mai ispititoare se învârt în jurul textului, neputând să-şi ofere luxul de a se despărţi de el, într-atât fruntariile arbitrare par a fi fost fixate cu îndârjire şi acceptate ca atare” (Memorie şi memorii, în Pragul. Unde scurte V, p. 80).

Probabil că aşa şi e (mai mult sau mai puţin). Numai că, dacă am renunţa la aplicaţia la text, am deveni altceva decât critici literari: istorici, sociologi, politologi şi politicieni… improvizaţi. Şi nu ştiu dacă mai e nevoie şi nepriceperea noastră devenită a doua meserie, pentru că destui amatori se perindă pe ecranul televizorului. În fine. Multă subtilitate li se va cere de acum înainte criticilor literari să găsească o modalitate care să nu-i deprofesionalizeze şi decredibilizeze pe ei înşişi din chiar punctul de pornire, de a integra în ce ştiu ei să facă (nu în ce nu ştiu) adică în analizele de forme şi tipuri funcţionale de discurs, paradoxul asistematic formulat de Monica Lovinescu. S-ar cuveni, de fapt, să formulez frazele de încheiere la persoana întâi, pentru că eu însămi mă confrunt, în cercetările mele de istorie literară postbelică, cu această problemă, căreia nu i-am găsit încă soluţie. (sfârşit)

Publicitate