G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

14/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (4/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

4/5 

Romanele lui Marin Preda, Monica Lovinescu le preţuia, atunci, ca neevazive, încadrabile fără rezervă în categoria, mult mai dragă recenzentei de la Europa liberă, a „literaturii de reacţie şi conştiinţă” (v. şi cronicile la romanele lui Preda din anii şaizeci[1]). Dar distincţia dintre estetism (sau evazionism, cum îi zicea, totuşi, omul stânga Marin Preda) şi literatura angajată rămânea una clasificatoare, nu exclusivistă, cum avea să devină în anii următori, când va supralicita valoarea, de partea militantismului politic, şi o va nega cu totul de partea autonomiei estetice.

Termenul de „originalitate” nu era, înainte de 1971, folosit ca eufemism în cronicile literare de Monica Lovinescu, ci ca predicat estetic dintre cele mai onorante. Chiar şi „încifrarea” i se părea motivată, nu numai estetic, ci şi etic, ca punere în operă a unor semnificaţii adoctrinale precum scepticismul, rezistenţa la mirajele ideologice, „sabotarea istoriei”. În Epilogul deschis din 1972 Monica Lovinescu reia aceleaşi consideraţii despre valoarea în sine a literaturii române în contextul trezirii conştiinţelor în blocul comunist, pe un ton însă antifrastic, cu înţelesul invers că talentul scriitorilor români postbelici, deşi autentic, e mai degrabă de regretat decât de admirat. Mutaţia de criteriu deja se produsese şi interesul monografic comutase de pe opera lui Preda pe opţiunea biografică a lui Paul Goma, de inspiraţie Soljeniţîn (exil, ipostaze mărturisitoare întru zguduirea conştiinţelor intoxicate de marxism şi în est, dar şi în vest, proteste în presa occidentală), mai puţin însă convingătoare în termeni de „operă”, oricâte investiţii exegetice a încercat Monica Lovinescu şi în Epilogul deschis din 1972, şi în grupajul elogiator pe care i l-a dedicat în volumul 2.

Reprobarea opţiunii pentru operă şi rezistenţă culturală a scriitorilor rămaşi în ţară poate să îmbrace, desigur, şi catifeluri dintre cele mai fine şi elegante, ca în cazul recenzării la Europa liberă a celor Trei poeme filosofice pentru S. de Constantin Noica, publicate postum în 1988 în „Viaţa românească”. Să precizez mai întâi că „poemele” în cauză rămân cea mai directă şi mai peremptorie justificare a lipsei de reacţie la totalitarism, fiind redactate de un filosof, chiar dacă în versuri (în comparaţie cu ele, orice evazionism al literaturii apare ca mustind, indecidabil, de autocontradicţii). Continuând o mai veche dispută privată de strategii culturale cu Noica, reluată la fiecare excursie la Paris a filosofului (dispută pe care o va rezuma, de altfel, tot cu admirabilă reverenţă, în La apa Vavilonului 2), Monica Lovinescu îi răspunde în sfârşit şi public, demontându-i fiecare argument tip „întru”, recunoscându-i, în contrapondere, talentul… literar, dar confundând, până la inversarea de criterii, genurile şi planurile de discurs.

 Nu ştiu când anume va fi apărut această confuzie şi, probabil şi din cauza selecţiei cronicilor pentru publicarea în volume, nu-i pot distinge nici etape intermediare de pierdere a criteriilor specifice. Rezultatul final este însă următorul: talentul literar este repudiat în literatură (care, prin definiţie, este autotelică) şi devine scuză pentru expresia directă a dezimplicării în filosofie, gen, totuşi, tranzitiv al conştiinţei civile. Nu aceleaşi rafinamente de sociabilitate inspiră evocările postume ale lui Marin Preda. Provocat de vărsarea unei picături de vin la comemorare, portretul pe care i-l face autorului Celui mai iubit dintre pământeni, ia, de la primele rânduri, turnură de pamflet, ajungând, în perfect stil La Bruyère, la diagnostic etic pentru simptom oftalmologic (Preda, ştim măcar din fotografii, purta ochelari; deci nu privea direct lumea în faţă). Nu insinuez nimic la adresa editorului, comentând în această inversare de criteriu; pur şi simplu accentuez diferenţele – ilogice – de tratament critic pentru două categorii de intelectuali: scriitorul, în general, şi filosoful, tot în general.

Preda va fi avut, se pare, la un moment dat, intenţia – aflăm, fără datare şi cam prea în treacăt, din Pe apa Vavilonului 2 – de a-şi juca destinul auctorial pe acelaşi gest disperat al autoexpatrierii (mult mai dramatică pentru un scriitor, pentru că implică renunţarea la resursele conotative ale limbii materne şi plonjarea în intraductibil). E plauzibil să-i fi întrebat pe soţii Lovinescu şi Ierunca, într-o discuţie exploratorie, despre şansele de a se face auzit în occident ca autor de operă, şi nu ca simplu protestatar. A fost deconsiliat şi a renunţat, reuşind doar să întărâte împotriva nu numai a lui, ci şi a tipului psihologic pe care l-a reprezentat în literatura română postbelică, judecata criticii de revizuiri morale: „Cred – şi am mai scris-o – că Marin Preda a constituit pentru scriitorul român adevăratul model la îndemâna gustului său, opunându-se cu intermitenţe şi niciodată până la capăt, «rezistând prin cultură» (sintagmă şi autolaudă înfloritoare în comunism), cu un respect ţărănesc pentru Carte şi un cult pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor, spălându-l de toate păcatele. Ale sale erau minime şi de altfel nu i le reproşa nimeni. Finalmente, Marin Preda era omul indicat la locul indicat, situat însă cu silnicie într-un timp dezmoştenit din care nu-şi putea face o re-creaţie. Felul în care şi-a sfârşit viaţa a pecetluit cu amărăciune o existenţă nu tocmai biruitoare (La apa Vavilonului, 2, p. 58-59)”.

Ce mutaţii interioare trebuie să fi suferit criticul literar Monica Lovinescu încât să-şi întâmpine cu măturoiul inclusiv generalitatea propriei amintiri despre „respectul (ţărănesc) pentru Carte şi cultul pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor”. Poate să sune a predică moralizatoare obiecţia mea, dar acest respect şi acest cult sunt chiar premisele axiologice ale meseriei de critic literar (aşa cum respectul pentru dorinţa bolnavului de însănătoşire şi cultul pentru viaţă sunt premisele axiologice ale meseriei de medic)[2].

Etica este pluralistă şi, pe cât posibil, dialogică. Întotdeauna se va găsi un alt criteriu, din altă perspectivă, cu altă motivaţie intrinsecă, în măsură să releve ca inacceptabile intoleranţele unei judecăţi morale unilaterale. Eu am invocat, riscând să-mi plictisesc cititorii, deontologia profesiei de critică care nu îngăduie spulberarea principiului operei. Dar mai sunt şi alte criterii, la fel de importante – din unghiuri de lectură diferite de ale mele. De pilda, din perspectiva gândirii politice liberale (care, în critica totalitarismului comunist, tinde să dezvolte şi o problematică etică), protestul din exil nu e chiar genul cel mai relevant al opoziţiei la comunism. E doar genul instantaneu (de altfel, cultivat mai ales de intelectualii de stânga[3]), nu şi genul reconstrucţiei de durată.


[1]Moromete începe să vorbească. În dodii şi altfel. Foarte clar. Adevărata sa statură începe să se deseneze odată cu această statură a cuvântului. Mereu interogativ. Parcă şi înjurăturile – acest mod imperativ de comunicare – par să se sfârşească mereu printr-un semn de întrebare. N-are sens să facem aici o teorie a supremaţiei modului interogrativ asupra oricărui altul. Dar trebuie să insistăm asupra acestui fapt: pe măsură ce acţiunea îi este interzisă, pe măsură ce nu se mai poate insera concret în acţiune, Moromete se refugiază în gândire” (Unde scurte, p. 262). Tot aşa se poate cita, din cronica dedicată romanului Intrusul, secvenţele referitoare la rolul de dezambiguizare referenţială jucat de avertismentele Soranei (personajul retras din acţiune, cu funcţie nu epică, ci oraculară, deopotrivă pentru ficţiune şi pentru societate, atragând atenţia că o lume nouă nu se poate construi pe ură).

[2] Sigur că, din tonalitatea frazării de colportaj monden, cuvintele „carte” şi „operă” pot să sune oricum vrem noi, de la ridicol la sublim, mai spectaculos, poate, cu efecte stilistice mai de neuitat, dacă le reducem la derizoriu. Dar rostul criticii literare (inclusiv al judecăţilor critice negative) este tocmai de a restaura încrederea în sensul lor ideal: judecăm imperfecţiunile contingente pentru a releva valorile paradigmatice care ni se pare că au fost ratate. Aşa şi face, de altfel, cronicarul Monica Lovinescu în întâmpinările romanelor din anii şaptezeci ale lui Marin Preda, publicate în volumul 2 al Undelor scurte, unde formulează obiecţii întemeiate: finalul dezamăgitor al Marelui singuratic şi infiltraţiile ideologice corupătoare de detalii, precum portretul junelui activist dintr-o ediţie a Delirului, portret bănuit a fi o încercare a autorului de a-l flata pe Ceauşescu. Asemenea judecăţi bineînţeles că se susţin metacritic. A destitui, însă, ca irelevant pentru destinul generic al scriitorimii, chiar principiul de idealitate al operei înseamnă însă fie antifondaţionism postmodernist dus, de dragul consecvenţei raţionamentului, până la anomie, ori disperată autodesfiinţare a proiectului de operă critică.

[3] Chiar termenul de intelectual este produs al militantismului de stânga, cum bine observase şi Monica Lovinescu într-o recenzie din 1963 de etimologie şi etiologie a modelor occidentale de angajament: „Intelectualii au inventat «angajamentul», ce frumoasă metaforă! Te angajezi, adică pierzi pentru totdeauna nobleţea propriilor tale scopuri, adică te decretezi singur avangarda spiritului naţional, purtătorul de drapel al conştiinţei drept care pui să fâlfâie pe drapelul tău propriul eu, răsfrânt în vânt”. Comentariul aparţine altcuiva, dar e asumat, pe bună dreptate, şi de recenzentă în Unde scurte, vol. 1, p 85.

Anunțuri

14 Martie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: